Ovine și Caprine

Cultivarea nucului ar trebui să fie practicată mai intens în Republica Moldova, susține cetățeanul Ion Scurtu, convins că această ramură poate scoate economia din...

Ciobanii australieni au intrat în panică după ce și-au găsit oile cu capetele strivite. Mii de mioare au murit pentru că au consumat o...

Caprele sunt considerate din cele mai vechi timpuri drept animale sacre. În Egiptul Antic, laptele de capră era venerat, fiind considerat tămăduitor de mai...

Această fermă de capre este amplasată la poalele munților Pirinei, la o distanță de circa 80 de kilometri de orașul Toulouse. Întreaga turmă numără...

Ferma europeană într-o clădire sovietică. Un fost președinte de colhoz de la Soroca, devenit om de afaceri, are un proiect ambițios. Acesta și-a propus...

„Pentru mine este foarte important ca oamenii care vin la mine și cumpără, să plece mulțumiți. Mai bine să pierd eu ceva bani, decât să vând ceva necalitativ”. 

Reducerea sarcinilor parazitare este o provocare pentru fiecare crescător de animale. Cu mici reparaţii şi măsuri de organizare a păşunatului pe timpul verii putem implementa în fiecare fermă cele mai adecvate măsuri sanitar veterinare.

Creşterea caprelor specializate pentru producţia de lapte se bucură de un interes tot mai crescut în ţara noastră. Alături de rasa Sannen, de o bună popularitate beneficiază şi rasa de capre Alpină Franceză, datorită producţiei foarte bune de lapte şi mai ales a capacităţii de adaptare la condiţiile intensive de creştere şi cele de mediu de la noi din ţară.

După activitatea intensă din timpul fătărilor, munca în fermă va lua un nou curs, iar priorităţile se vor schimba. Caprele vor produce colostru timp de doar 3-4 zile iar acesta este de foarte mare importanţă în creşterea iezilor.

În următoarele două luni producţia de lapte ar trebui să fie suficientă pentru a creşte doi iezi şi, în acelaşi timp, capra să fie mulsă o dată sau de două ori/zi pentru consumul intern al fermei.

Hrănirea timpurie

Când ugerul caprei este congestionat şi foarte tare, trebuie să lăsăm iedul să sugă cât mai mult lapte timp de câteva zile. Se sugerează ca iedul să fie întreţinut separat şi să fie adus la supt la fiecare 3-4 ore. Dacă este întreţinut împreună cu mama sa, el suge puţin şi des, stimulând astfel producerea laptelui, care deja este prea mult pentru el. În cazul în care iedul nu consumă atât lapte încât ugerul să îşi reducă volumul, capra va trebui mulsă pentru a scădea presiunea în uger, evitând astfel inflamarea lui.

Deseori la primipare, sfârcurile sunt prea mici la începutul suptului. Datorită instinctului matern dezvoltat, caprele vor accepta iedul sau iezii la supt, învăţând repede cum să-i ajute să ajungă la sfârcuri prin poziţia adoptată faţă de ied. Când acest lucru nu se întâmplă, crescătorul trebuie să intervină, să contenţioneze capra şi să ajute iezii să sugă pentru a depresa ugerul de cantitatea de lapte acumulată. În timp, sfârcurile se vor mări în volum şi aceste capre vor putea fi mulse cu uşurinţă.

Cum hrănim iedul?

Suptul este, cu siguranţă, cea mai uşoară metodă, dar nu întotdeauna şi cea mai bună. Unii crescători afirmă că suptul afectează longevitatea producţiei de lapte. Este foarte important să ştim cât lapte produce capra şi cât din acesta suge iedul, pentru ca diferenţa să fie valorificată prin muls.

Un alt dezavantaj al suptului natural este că iedul crescut alături de mama sa va fi mult mai „sălbatic" decât unul crescut la biberon. Din această cauză, stresul la înţărcare va fi maxim, iar diferitele intervenţii efectuate la iezi (vaccinări, tratamente, ecornări, etc.) se vor face cu mare greutate.

De asemenea, unele capre pot înţărca iezii prea devreme. În alte cazuri iezii neglijează suptul şi caprele se autoînţarcă, producţia de lapte pe anul în curs fiind astfel compromisă.

O soluţie pentru a evita aceste neajunsuri este întreţinerea separată a iezilor şi alăptarea artificială. Astfel, caprele vor putea fi mulse complet, iar surplusul de lapte poate fi valorificat pe piaţă.

Hrănirea la găleată sau la biberon?

Mulţi crescători preferă hrănirea la biberon, deoarece o consideră mai naturală. La utilizarea găleţii sau a unui recipient, iedul este forţat să ţină capul aplecat pentru a suge şi din această cauză laptele ajunge în rumen, provocând probleme digestive. De asemenea, găleata neprotejată se poate vărsa sau, în unele cazuri, iezii pot să sară înăuntru, laptele le intră în urechi şi le provoacă iritaţii. Pe de altă parte, însă, găleata este mult mai uşor de manevrat, de umplut, de curăţat şi de sterilizat decât sticlele sau recipienţii dotaţi cu biberoane.

Alăptarea la biberon se poate face utilizând un recipient sau o sticlă. În mod obişnuit, capacitatea lor este de până la 20 litri. Biberoanele sunt ataşate la câte un tub de plastic care face legătura cu baza recipientului. Când iedul suge la biberon, laptele va urca prin acest tub similar consumului de lichid dintr-un pahar, utilizând un pai. Un astfel de hrănitor poate fi confecţionat de crescător dacă dispune de biberoane şi tuburile adiacente, hotărând singur volumul acestuia în funcţie de numărul de iezi alăptaţi în spaţiul respectiv. Un astfel de recipient uşurează mult munca într-o fermă cu efectiv mare de animale.

Pentru câţiva iezi însă se poate utiliza o simplă sticlă dotată cu biberon. O altă variantă ar fi confecţionarea unui stativ, pe care să putem pune mai multe sticle cu biberon. Vom putea hrăni mai mulţi iezi în acelaşi timp, fără a ţine sticla în mână. De obicei se utilizează sticle curate din plastic de 500 ml, în care este comercializată băutura răcoritoare sau berea.

Se cumpără biberoane în număr suficient pentru a avea şi rezerve. Stativul pe care se pun aceste sticle poate fi dotat cu agăţători pentru a-l putea ataşa la gardurile de sârmă.

Laptele poate fi distribuit cald sau rece. Mulţi crescători preferă să hrănească iezii cu lapte cald, pentru a preveni tulburările digestive. Este foarte important ca hrănirea să se facă după un program prestabilit.
Recipientele şi sticlele se vor curăţa foarte bune după fiecare utilizare.

Frecvenţa şi cantitatea de lapte supt

Cei care cresc doar câţiva iezi, au propriile păreri cu privire la metoda de supt, frecvenţa, cantitatea de lapte şi vârsta de înţărcare. Acestea se aleg de către crescători în funcţie de condiţiile de întreţinere şi de materialele pe care le au la dispoziţie.

În primele trei zile, alăptarea cu colostru se face la discreţie, la intervale nu mai mari de 6-8 ore, adică de cel puţin trei - patru ori pe zi. Cantitatea de lapte necesară în următoarele patru zile, până la vârsta de o săptămână, este de 120-240 ml, de trei ori pe zi.

În timpul celei de-a doua săptămâni de viaţă, se va creşte cantitatea administrată la 360 ml, de trei ori pe zi, la un interval de 8 ore. De la această vârstă se va putea calcula aproximativ un litru pentru fiecare ied, de două ori pe zi, până la înţărcare.

După vârsta de două săptămâni, este bine să flămânzim puţin iezii pentru a încuraja consumul fânului şi concentratelor. În acest scop, se va asigura un spaţiu restrâns, unde să aibă acces numai iezii şi unde se vor amplasa jgheaburi pentru fân şi concentrate. Fânul trebuie să fie bogat în frunze iar amestecul de concentrate să fie astfel alcătuit încât să asigure un nivel de 18% proteină brută. Cu cât cantitatea de fân şi concentrate consumată va creşte, se va reduce cantitatea de lapte supt.

Aceste cifre sunt orientative şi pot fi modificate în practică în funcţie de apetitul şi condiţia corporală a iedului. Unii iezi pur şi simplu nu vor să consume atât de mult lapte. Dacă sunt sănătoşi şi nu arată bolnavi, nu avem motive de îngrijorare.

Pe de altă parte, sunt crescători care hrănesc iezii cu lapte atât cât vor ei să consume. Şi acest lucru e obişnuit şi nu este nici o problemă, atâta timp cât nu se produc tulburări digestive în urma supraîncărcării stomacului.

Evaluare

O cale de a evalua succesul conducerii hrănirii iedului este determinarea greutăţii acestuia la vârsta de o lună. Este ideal dacă iedul depune aproximativ 5 kg/lună în primele cinci luni. De exemplu un ied care la fătare a avut 3,5 kg ar trebui ca la vârsta de trei luni să aibă aproximativ 18 kg.

Sursa: revista-ferma.ro

Foarte mulţi crescători de capre au semnalat problemele grave de sănătate apărute, în special, la iezi şi la miei, care s-au soldat cu pierderi importante fie prin stagnarea în creştere, fie prin mortalităţi ridicate. În urma discuţiilor şi prin consultări cu specialiştii în medicină veterinară s-a ajuns la concluzia că este vorba de ectima contagioasă.

La infecţia cu virusul ectimei sunt receptive numai oile şi caprele, iar tineretul este mai sensibil decât adulţii. Cei mai predispuşi sunt mieii sugari începând cu vârsta de 2-3 săptămâni şi tineretul până la 2-3 luni. Sensibilitatea la infecţie este mai mare la animalele din rasele ameliorate şi la cele cu o stare slabă de întreţinere. Celelalte specii de animale fac forme inaparente de boală.

Caractere epidemiologice

Sursele de infecţie sunt reprezentate de animalele bolnave şi vindecate. Virusul este prezent în concentraţie mare în lichidul vezicular şi în crustele care se desprind şi care reprezintă principala sursă de infecţie, dar nu se găseşte în lapte, fecale şi urină.

Ca surse secundare de infecţie menţionăm adăposturile, aşternutul, padocurile, instrumentele de tuns, furajele, apa, vehiculele, păşunile, drumurile etc.

Contaminarea se poate face pe cale directă şi indirectă, iar virusul pătrunde în organism, de obicei, la nivelul microtraumelor existente pe piele, în special buze şi mucoasa bucală. În absenţa unor complicaţii, crustele se detaşează după aproximativ trei săptămâni.

Ectima evoluează enzootico-epizootic, cu difuzibilitate mare în focar. Boala apare în orice anotimp, dar este mai frecventă în sezonul secetos. Hrănirea animalelor, mai ales a tineretului recent înţărcat, cu furaje dure, ţepoase, de calitate slabă, favorizează apariţia şi evoluţia gravă a bolii.

Se pot îmbolnăvi până la 90 la sută dintre animalele din efectiv, însă mortalitatea în ectimă nu depăşeşte 15 la sută. Totuşi, în focarele grave, pierderile pot ajunge la 25-75 la sută. La trecerea prin boală, animalele prezintă o imunitate de cel puţin 2-3 ani.

Prevenirea şi combaterea

Pentru prevenirea introducerii bolii în efectivele indemne, se va evita contactul cu turmele contaminate, iar cele nou achiziţionate vor fi ţinute în carantină profilactică. Pentru imunizarea preventivă a animalelor în vârstă de peste o lună, din zonele cu antecedente de boală în ultimele 12 luni, se recomandă vaccinarea împotriva ectimei contagioase.

În focar, animalele bolnave se izolează, iar în formele evolutive benigne, cu localizări peribucale, este suficientă asigurarea unor condiţii de igienă şi mai ales de alimentaţie adecvate (furaje moi şi de bună calitate etc.) pentru a uşura vindecarea.

În cazul formelor evolutive maligne (mai grave, complicate), peribucale şi bucale, se poate institui un tratament local, ce constă în îndepărtarea crustelor şi aplicarea de albastru de metilen 2%, violet de genţiana sau spray cu teramicină, timp de 3-5 zile.

În localizările podale, după o toaletă mecanică, se recomandă asepsie sau spray-uri cu antibiotice. De asemenea, se pot folosi antibioticele şi sulfamidele sub formă de unguente. Concomitent se vor asigura condiţii optime de igienă.

Ce este ectima contagioasă

Ectima contagioasă (în greceşte "ekhtuma"), denumită popular "zăbală", "bube dulci" etc., este o boală infecto-contagioasă, ce afectează caprele şi oile, manifestată prin erupţii veziculo-pustuloase crustoase cu localizări predominant bucale, podale, genitale, mamare şi oculare.

Boala este răspândită în toată lumea şi determină pierderi însemnate turmelor contaminate, prin procentul ridicat de mortalitate la tineret şi prin frecvenţa complicaţiilor care prelungesc şi agravează evoluţia.

Agentul cauzal este "virusul Orf", încadrat taxonomic în genul Parapoxvirus, subfamilia Chordopoxvirinae, familia Poxviridae. Virusul ectimei contagioase nu este unic, cunoscându-se 6 tipuri diferite antigenic. Aceasta explică apariţia bolii în turmele imunizate activ, ca urmare a intervenţiei unui nou tip de virus.

Totodată, imunitatea faţă de ectimă este umorală şi celulară, ceea ce face ca protecţia de origine colostrală pentru iezi să fie uneori insuficientă.

Rezistenţa virusului în condiţiile mediului extern este foarte mare. Astfel, în crustele descuamate din interiorul adăposturilor poate rămâne virulent de la un an la altul (chiar 23 ani), dar pe păşuni sub acţiunea directă a razelor soarelui este distrus în câteva luni.

În mediu umed, la temperaturi de 58-60°C este distrus în 30 minute, iar la 64°C, în 5 minute. Dezinfectantele uzuale îl distrug cu uşurinţă; glicerina îl conservă.

Sursa: revista-ferma.ro