Cele aproximativ 3.000 de hectare produc materia primă pentru fabrica de furaje, furajele susțin producția de ouă și carne de pasăre, resturile organice inclusiv cele de la abator alimentează instalațiile de biogaz, digestatul revine în câmp, iar paiele sunt utilizate pentru încălzirea halelor – cam așa funcționează lucrurile în afacerea gestionată de către Tudor Sârbu, la Târnova, pe care am avut ocazia să o vizităm recent.
În jurul acestui circuit funcționează două companii, Rom-Cris și Teovera, care produc anual 45 de milioane de ouă și aproximativ 2.000 de tone de carne.
„Când gazul a ajuns la 30 de lei, ne-a venit o factură de 980 de mii de lei într-o singură lună. Atunci ne-am pus întrebarea: ce facem? Mergem mai departe sau punem cruce?”
Acesta este doar unul dintre exemplele în care fermierul a ales să caute soluții inteligente și nu să „pună crucea” pe o afacere pe care o dezvoltă toată familia din 2003 încoace.
În acest caz, răspunsul l-a găsit în Polonia, un cazan de 1.600 kW, capabil să funcționeze cu paie.
„Astăzi, instalația asigură necesarul termic al întreprinderii, inclusiv pentru sectorul de creștere a puilor și pentru abator, fără consum de gaze naturale. Pentru un an de funcționare sunt necesari aproximativ 7.000–7.500 de baloți, recoltați de pe terenurile proprii”, ne-a povestit Tudor Sârbu.
Discutând mai mult, am înțeles că aici, problemele apărute într-o verigă au generat investiții în alta. Dependența de furajele cumpărate a dus la dezvoltarea agriculturii. Resturile din abator și dejecțiile animaliere au devenit materie primă pentru biogaz. Floarea-soarelui cultivată în câmp a dus la investiția într-o fabrică de ulei. Dar, despre toate, pe rând.
Din 2003 în avicultură, din 2005 în agricultură
Activitatea avicolă a început în 2003, iar agricultura a apărut doi ani mai târziu. Motivul a fost extinderea necesitatea de a controla calitatea hranei administrate păsărilor.
„Din 2005 facem agricultură pentru a ne asigura furaje de calitate”, explică Tudor Sârbu.
Această decizie a schimbat treptat profilul întreprinderii. Astăzi, companiile gestionează aproximativ 3.000 de hectare, iar structura culturilor este stabilită în funcție de necesarul fabricii de nutrețuri combinate.
În câmp sunt cultivate grâu, porumb, floarea-soarelui, soia și mazăre. În ultimul sezon, în structură a fost introdusă și rapița, însă cu un rol economic diferit.
„Producem exclusiv culturile necesare pentru furaje, cu excepția rapiței, pe care am semănat-o anul acesta pentru a diversifica veniturile fermei. Din banii obținuți din vânzarea rapiței cumpărăm necesarul de soia.”
La grâu și porumb, compania își acoperă necesarul din producția proprie. În cazul soiei, situația este diferită. Ferma produce anual aproximativ 1.000 de tone, în timp ce necesarul ajunge la circa 3.000 de tone. Diferența este achiziționată din piață.
Astfel, aici, agricultura nu funcționează ca un sector separat, orientat în primul rând spre vânzarea cerealelor. Culturile sunt prima verigă a unui lanț care se încheie cu ouă, carne, ulei, energie și fertilizanți organici.
Necesarul de furaje de calitate a dus la construcția propriei fabrici de producție
Pentru calitate, orice proces trebuie controlat, consideră Tudor Sârbu. Iar ceea ce nu poate controla, dezvoltă.
Grâul, porumbul, mazărea, soia și floarea-soarelui intră în rețetele produse de fabrica proprie de nutrețuri combinate. Prin această investiție, compania controlează originea materiilor prime, calitatea ingredientelor și parametrii hranei administrate păsărilor.
Nutrețul este produs pentru ambele direcții ale afacerii: Rom-Cris, compania specializată în producția de ouă, și Teovera, orientată spre producția de carne.
O parte importantă a materiilor prime provine direct de pe terenurile companiei. Astfel, traseul cerealelor poate fi urmărit de la cultura din câmp până la furajul livrat în ferme.
Producția proprie de hrană are două mize. Prima ține de calitate și constanță. A doua este economică: fiecare etapă realizată în interior reduce dependența de furnizori și păstrează o parte mai mare din valoare în companie.
Floarea-soarelui devine ulei pentru export și șrot pentru păsări
Floarea-soarelui recoltată de pe terenurile fermei nu este vândută ca materie primă. Semințele sunt procesate în fabrica proprie de ulei.
Din această etapă rezultă două produse cu destinații diferite. Uleiul este exportat în România, iar șrotul este introdus în furajele pentru păsări.
Astfel, o singură cultură contribuie simultan la veniturile din export și la reducerea costurilor de furajare.
Șroturile de floarea-soarelui și soia sunt obținute prin presare la aproximativ 70°C, iar apoi sunt integrate în rețetele de nutrețuri.
Creștem păsările cu hrană naturală și tindem ca în producția de furaje să utilizăm metode ce ar păstra calitatea acestora, fără injectări și alte opțiuni ce ar afecta-o.
Dejecțiile și resturile de abator produc cu 30% mai mult biogaz
Circuitul continuă în instalațiile de biogaz. Aici ajung dejecțiile animaliere și resturile organice rezultate în urma procesării din abator. Prin combinarea acestor materii prime, compania a reușit să majoreze producția de gaz.
„Toate dejecțiile animaliere și resturile de la abator merg spre instalațiile de biogaz. Producem cu aproximativ 30% mai mult gaz datorită adăugării resturilor de la abator.”
Pentru o întreprindere avicolă, gestionarea dejecțiilor și a subproduselor de abator presupune costuri, spații și respectarea unor reguli stricte. La Tîrnova, acestea sunt introduse într-un proces care generează energie.
După fermentare, digestatul rezultat este distribuit pe terenuri ca îngrășământ organic. Nutrienții se întorc astfel în solurile pe care sunt cultivate materiile prime pentru furaje.
Și metoda de distribuire a îngrășămintelor în câmp este una de apreciat – cu furtunuri târâtoare. Tehnologia respectivă reduce emisiile de amoniac și îmbunătățește utilizarea azotului, contribuind astfel atât la eficiența economică, cât și la protecția mediului.
„De la acest îngrășământ vedem plusvaloare în fiecare tonă de furaj produsă.”
Acesta este circuitul pe care Tudor Sârbu îl descrie drept „absolut închis”.
De la paie la compost, următoarea verigă a circuitului
Compania urmărește valorificarea unui volum cât mai mare din resursele generate în fermă. Pe lângă utilizarea paielor pentru producerea energiei termice, este analizată și integrarea acestora în producerea compostului.
„Suntem o întreprindere cu ciclu absolut închis. Până și paiele de pe câmp sunt strânse și urmează să obținem compost din ele, datorită unui proiect în care ne-am implicat recent.”
Producerea compostului ar adăuga o nouă componentă în sistemul de fertilizare organică, alături de digestatul rezultat din instalațiile de biogaz.
Pentru o exploatație de aproximativ 3.000 de hectare, accesul la surse proprii de materie organică are o importanță economică și agronomică majoră. Aceste resurse contribuie la reducerea dependenței de fertilizanții achiziționați și la întoarcerea unei părți din nutrienți în sol.
În anii favorabili din punct de vedere climatic, efectul unui asemenea sistem se observă în nivelul producției. În anii dificili, valoarea sa este dată de capacitatea fermei de a controla mai multe costuri și de a utiliza resursele disponibile în interior.
Automatizarea reduce pierderile și limitează intervențiile manuale
Pe măsură ce compania a integrat mai multe activități, controlul proceselor a devenit tot mai important. În fabrici și în fermele avicole, Tudor Sârbu a urmărit reducerea intervențiilor manuale și automatizarea etapelor în care pot apărea pierderi.
„Ne-am orientat mult spre excluderea factorului uman, ca să nu avem pierderi. Persoanele se implică în urmărirea procesului.”
Această abordare nu presupune eliminarea angajaților, ci schimbarea rolului lor. Oamenii supraveghează instalațiile, urmăresc parametrii și intervin atunci când apar abateri, în timp ce procesele repetitive sunt preluate de echipamente automatizate.
Astfel, diferențele mici de dozare, temperatură, consum sau mortalitate pot genera pierderi semnificative. Din acest motiv, investițiile în automatizare au fost orientate spre uniformizarea proceselor și reducerea variațiilor.
45 de milioane de ouă și 2.000 de tone de carne anual
Cele două companii au activități distincte, dar folosesc aceeași infrastructură agricolă și tehnologică. Precum am menționat, anual, întreprinderile produc aproximativ 45 de milioane de ouă și circa 2.000 de tone de carne de pasăre.
Carnea este comercializată pe piața Republicii Moldova, inclusiv printr-o rețea de 27 de magazine proprii. Compania lucrează și cu alți operatori din piață, ceea ce extinde distribuția dincolo de rețeaua proprie.
Ouă exportate în România, Olanda și pe piețe din Africa
O parte importantă a producției de ouă este orientată spre export. Compania livrează în România și Olanda, dar și pe mai multe piețe africane.
Potrivit lui Tudor Sârbu, produsele au ajuns în aproximativ jumătate dintre statele de pe continentul african, în funcție de contractele și oportunitățile comerciale disponibile.
Strategia companiei nu este concentrată asupra unei singure destinații:
„Nu avem scopul să ajungem într-o anumită țară, dar ne străduim să deschidem noi piețe pentru siguranța producției.”
În 2025, Rom-Cris a obținut dreptul de export în Uniunea Europeană
În 2025, Rom-Cris a obținut autorizația de export pe piața Uniunii Europene pentru producția avicolă, după o perioadă de modernizare a utilajelor și eficientizare a proceselor.
Investițiile au fost susținute inclusiv prin programe finanțate de Uniunea Europeană și Guvernul Republicii Moldova.
Obținerea autorizației a deschis accesul către o piață cu cerințe ridicate privind siguranța alimentelor, trasabilitatea, condițiile de producție și funcționarea unităților avicole.
Diferența de TVA, o presiune acumulată din 2015
În pofida dezvoltării, integrării și extinderii exporturilor, Tudor Sârbu atrage atenția asupra unei probleme fiscale care afectează activitatea companiei de mai mulți ani.
„Din 2015 aș spune că suntem taxați, iar aici mă refer la TVA. Furajele sunt cu TVA de 8%, iar producția este cu 20%. Reiese că, an de an, suntem taxați de stat.”
Diferența dintre cotele aplicate materiilor prime și produselor finale generează presiune asupra fluxului de numerar și asupra structurii financiare a întreprinderii.
Problema este cu atât mai relevantă cu cât compania investește constant în modernizare, producție energetică, infrastructură și deschiderea piețelor externe.
Următorul obiectiv: infrastructura post-recoltare
După investițiile în producția avicolă, fabricarea furajelor, procesarea florii-soarelui, energie din paie și biogaz, următoarea direcție urmărită de Tudor Sârbu este dezvoltarea infrastructurii post-recoltare.
„Mai avem nevoie să dezvoltăm infrastructura post-recoltare și acesta ar fi unul dintre obiectivele următoare. Despre restul discutăm la realizarea lor.”
Investiția ar completa traseul pe care compania îl controlează deja în mare măsură: producerea culturilor, procesarea acestora, fabricarea furajelor, creșterea păsărilor, abatorizarea, comercializarea, producerea energiei și fertilizarea terenurilor.
Tudor Sârbu nu ascunde însă dificultatea construirii unui asemenea model.
„Nu știu sigur dacă aș avea ocazia să o iau de la început, dacă aș mai face-o.”
Este mărturisirea unui antreprenor care a început cu avicultura în 2003 și care, în următorii peste 20 de ani, a fost nevoit să construiască aproape fiecare verigă necesară pentru a-și proteja afacerea. Totuși, acesta, rămâne optimist.
„Oamenii care nu vor să facă ceva – caută motive. Oamenii care vor să facă – caută soluții.”
Comentarii