Noul pachet de modificări fiscale este prezentat de autorități drept o reformă care stimulează investițiile, reduce economia informală și distribuie mai echitabil povara fiscală.
În practică însă, efectele diferă de la o măsură la alta, iar beneficiarii nu sunt întotdeauna cei invocați în discursul public. Unele schimbări aduc avantaje limitate pentru salariați, altele transferă costuri către antreprenori, agricultori sau consumatori, iar în anumite cazuri apar întrebări privind logica economică și impactul asupra sectoarelor vulnerabile.
În această analiză, realizată de Pro Inedit, sunt examinate principalele prevederi ale noii politici fiscale, pe baza mecanismelor de calcul, a datelor oficiale și a comparațiilor internaționale, pentru a evidenția cine beneficiază de modificări, cine suportă costurile și unde există diferențe între obiectivele declarate și efectele probabile în economie.
1. Scutirea personală și taxarea muncii
Scutirea personală a fost majorată cu scopul de a promova salarizarea oficială și de a reduce „salariul în plic”. Ce înseamnă practic această scutire? Angajatul este scutit de plata impozitului pe venit pentru o parte din salariul anual.
La un salariu brut de 10.000 lei/lună (120.000 lei/an), impozitul pe venit se calculează astfel: Salariu brut − AOAM (9%) − Scutire personală, totul înmulțit cu 12%.
Până acum, venitul impozabil era 120.000 − 10.800 (AOAM) − 29.700 (scutire) = 79.500 lei, deci 9.540 lei impozit anual.
Acum, venitul impozabil devine 120.000 − 10.800 − 40.000 = 69.200 lei, deci 8.304 lei impozit — o economie de 1.236 lei/an pentru angajat.
De reținut: restul contribuțiilor rămân neschimbate — asigurarea medicală și cea socială. Contribuția socială e pusă integral în sarcina angajatorului și este de 24% din salariul brut.
Adică la fiecare 10.000 lei salariu brut, angajatorul suportă cheltuieli suplimentare de 2.400 lei (cost total ≈ 12.400 lei). Logic ar fi fost ca reforma să reducă și aportul angajatorului, astfel încât acesta să nu mai aibă interes financiar să plătească „în plic”.
Pentru a vedea cine suportă efectiv povara fiscală a muncii, redăm mai jos, pentru același salariu brut de 10.000 lei/lună (120.000 lei/an), suma totală a impozitelor și contribuțiilor generate de acest salariu, împărțită pe cele două părți — angajator și angajat — fără a mai detalia pe tip de impozit (impozit pe venit, AOAM, CNAS):
Notă de calcul: contribuția angajatorului reprezintă CNAS (24% din salariul brut, în sarcina exclusivă a angajatorului). Contribuția angajatului include AOAM (9% din salariul brut) și impozitul pe venit (12%, aplicat la salariul brut minus AOAM minus scutirea personală – 29.700 lei în 2026, respectiv 40.000 lei în 2027). Suma impozitelor totale este cumulul celor două coloane.
Astfel, din cei aproximativ 1.236 lei economisiți anual grație majorării scutirii, aproape toți (1.236 lei) ajung direct la angajat, dar contribuția angajatorului rămâne exact aceeași, 28.800 lei/an, neschimbată de la un an la altul.
Reforma reduce povara pe umărul angajatului, dar lasă intactă partea din ecuație care ar fi determinat, de fapt, comportamentul angajatorului.
Comparativ, în multe țări europene povara contribuțiilor sociale este fie mult mai mică pentru angajator, fie împărțită mai echilibrat între angajator și angajat, tocmai pentru a nu crea acest stimulent contraproductiv.
Tabelul de mai jos arată, pentru fiecare țară, cota aplicată angajatorului și cota aplicată angajatului (impozit pe venit + contribuții sociale ale angajatului), ambele raportate la salariul brutm exact aceeași bază de calcul folosită mai sus pentru Moldova (24% CNAS, 9% AOAM):
Notă de calcul: contribuția angajatorului este cota statutară de contribuții sociale plătită de angajator, peste salariul brut (ex.: CAM 2,25% în România, PRSI 11,15% în Irlanda, NI 15% în Marea Britanie). Contribuția angajatului este cota efectivă (impozit pe venit + contribuții sociale ale angajatului) pentru un salariat fără copii, la salariul mediu al țării. Sursă: OECD, Taxing Wages 2025 / Tax Foundation Europe.
Observația centrală: în majoritatea acestor țări, contribuția angajatorului este comparabilă sau mai mică decât a Moldovei (24%): Irlanda (11,15%), Marea Britanie (13,46%), Danemarca (0,50%), România (2,25%) plătesc toate mai puțin.
Doar Polonia, Germania și Franța au contribuții ale angajatorului mai mari decât Moldova, dar acolo și contribuția angajatului e proporțional mai mică, deci povara e împărțită mai echilibrat.
România rămâne cazul extrem: aproape toată povara e pe angajat (41,50%), iar angajatorul suportă doar 2,25% – motiv pentru care e des citată ca exemplu de sistem prietenos cu angajatorii, dar împovărător pentru angajat.
Cu alte cuvinte: majorarea scutirii personale reduce presiunea pe angajat, dar nu atinge deloc motivul principal pentru care un angajator ar prefera să plătească în plic – cei 24% pe care îi suportă singur.
2. Stimularea investițiilor
Sună bine, dar de facto este ceea ce a existat deja. Timp de trei ani a funcționat exact același mecanism de scutire a profitului reinvestit; din ianuarie 2026 a fost restrânsă lista tipurilor de companii care pot beneficia de el, iar acum, pur și simplu, a fost dublat plafonul de venituri (de la 100 la 200 de milioane de lei).
Punctul culminant al „stimulării” este că în același pachet, impozitul pe dividende crește de la 6% la 8%.
Adică, guvernul te scutește de impozit dacă îți lași profitul în firmă (de altfel – era 0% deja de trei ani), dar în clipa în care, ca om obișnuit, vrei să-ți iei banii din propria companie, îi plătești statului mai mult decât plăteai ieri.
3. Taxarea viciilor?
Așa e periculoasă Coca-Cola, încât cei care o comercializează vor achita un impozit mai mare decât cei din jocurile de noroc – 25% acciză la băuturile cu zahăr, față de doar 6% taxă pe jocurile de noroc.
Întrebarea firească: e o coincidență legată de faptul că Loteria Moldovei este de stat?
4. TVA 12% în HoReCa și agricultură
Aici merită o comparație. Multe țări cu turism dezvoltat aplică TVA redus, adesea sub 12%, pentru sectorul HoReCa:
- Franța: 10% pentru restaurante și cazare.
- Germania: 7% pentru restaurante (din ianuarie 2026).
- Spania și Italia: 10%.
- Grecia: cotă redusă generală de 13%, cu o cotă specială de 6,5% pentru anumite servicii turistice.
- Croația: 13% pentru cazare hotelieră.
Cota de 12% propusă la noi se situează, deci, în intervalul practicat în UE, dar în țări unde turismul este deja o industrie matură, cu infrastructură, volum și acces la piețe externe.
La noi, sectorul e la început de drum, iar o creștere a TVA (chiar și la o cotă „de compromis”) lovește un sector mult mai fragil decât cele occidentale.
La produsele agricole, TVA de 12% se aplică inclusiv la grâu, iar autoritățile prezintă faptul că taxa va fi restituită la export. Problema: producătorii mici și mijlocii nu își exportă de regulă grâul direct – nu au acces la porturi, nu au volumul necesar și nici infrastructura logistică pentru export direct.
Cu exportul se ocupă, în general, companii distincte de cele care produc, cu excepția marilor jucători integrați vertical. În fapt, restituirea la export ajută marile companii, nu pe fermierii mici, care rămân cu marja de profit, deja subțire, și mai erodată.
Și nu în ultimul rând: trei cote de TVA (8%, 12%, 20%) pe aceeași factură, la aceeași întreprindere, înseamnă viață mult mai grea pentru contabili – la întreprinderile cu ieșiri pe toate cele trei niveluri de TVA, stai și calculezi fiecare linie, iar dacă greșești, ești sancționat.
5. Energie — prag de consum protejat
Peste 150 m³ gaze/lună, se aplică TVA de 20%. Consecința: toți cei de la sate, care au gaz natural, riscă să fie considerați implicit „bogați”, pentru că 150 m³ nu sunt suficienți, de obicei, pentru un apartament obișnuit în sezonul rece, cu atât mai puțin pentru o casă la curte.
La electricitate, primii 100 kWh sunt la TVA 0%, apoi se taxează. Dacă ții luminile aprinse în toată casa, consumi deja aproape 100 kWh doar din iluminat – pragul e minimal.
În schimb, energia termică (folosită mai ales la oraș, în blocuri) rămâne la TVA 0% fără plafon. Rezultatul: cineva care locuiește confortabil la bloc, cu un job bun în oraș, e scutit integral, în timp ce un țăran care locuiește la casă pe pământ e considerat „bogat” și pus să plătească.
La sate, oamenii nu trăiesc în apartamente — iar pragurile actuale par să ignore complet această realitate.
Cât se consumă, de fapt, la oraș și la sat? Datele Biroului Național de Statistică (cea mai detaliată cercetare disponibilă privind consumul de energie în gospodării) arată un tablou pe cât de clar, pe atât de îngrijorător pentru argumentul pragurilor actuale:
Notă: valorile sunt calculate din consumul mediu anual per gospodărie care utilizează sursa respectivă (BNS, 2016 – cea mai recentă cercetare detaliată pe medii urban/rural), împărțit la 12 luni.
Observația e dublă. La electricitate, chiar și pe medie anuală (care include lunile de vară, cu consum minim), atât gospodăriile urbane (150,4 kWh/lună) cât și cele rurale (106,7 kWh/lună) depășesc deja pragul de 100 kWh , pragul „gratuit” e sub consumul mediu real, nu doar sub cel al unor gospodării mari.
Surprinzător, urbanul consumă mai multă electricitate decât ruralul (mai multe aparate electrocasnice, aer condiționat – 91% dintre locuințele climatizate sunt la oraș).
La gaze, media anuală (44,5 m³ urban, 54,1 m³ rural) pare confortabil sub pragul de 150 m³ – dar asta doar pentru că include verile, cu consum aproape nul.
Iarna, consumul național de gaze crește de 3,5-4 ori față de vară (potrivit datelor Energocom/IDIS Viitorul), ceea ce împinge consumul lunar de iarnă mult peste pragul de 150 m³ pentru multe gospodării – mai ales la sate, unde casele sunt mai mari și mai slab izolate termic (doar 41% dintre locuințele rurale au măcar o lucrare de izolație, față de 66% în mediul urban).
Rural consumă oricum cu 22% mai mult gaz anual decât urban, tocmai din acest motiv.
6. Taxa de solidaritate în sectorul financiar
Sună frumos, dar băncile își vor recupera diferența prin credite mai scumpe. O echitate adevărată în sectorul financiar ar fi însemnat, poate, ca statul să nu mai vândă atât de agresiv hârtii de valoare băncilor – un plasament sigur și profitabil care le reduce interesul de a credita mediul de afaceri.
Prin această practică se ridică automat costul creditării în economie. Sau poate cineva din sectorul bancar are un interes direct ca lucrurile să rămână așa.
Autor: Victor Cazacu, Pro Inedit.
Orice completări și comentarii sunt binevenite!









Comentarii