Combaterea prin metode biologice presupune utilizarea unor vietăţi (insecte, ciuperci, bacterii etc.) împotriva dăunătorilor culturilor agricole şi poate fi o alternativă la tratamentele chimice.
Potrivit portalului revista-ferma.ro, principalii dăunători combătuţi prin mijloacele biologice în legumicultură sunt: musculiţa albă de seră, păianjenul roşu şi purecii.
Musculiţa albă de seră
Specia Trialeurodes vaporariorum este foarte dăunătoare nu numai în seră, ci şi în câmp şi în solar, mai ales pentru tomate, din cauza secreţiilor dulci pe care le depune pe frunze, constituind un mediu foarte propice pentru dezvoltarea fumaginei. Prezenţa acesteia perturbă creşterea plantei şi depreciază producţia.
Citește și despre Cum controlăm dăunătorii în agricultura ecologică.
De mult timp, entomologii şi cultivatorii au pus la punct o metodă de combatere, utilizând parazitul Encarsia formosa, o mică viespe (0,6 mm lungime), care are toraxul negru şi abdomenul galben.
Adulţii acestei specii zboară activ vara şi primăvara, în general pe timp frumos, iar parazitul îşi depune ouăle în larvele (în formă de solzi) musculiţei albe.
Ouăle eclozează în interiorul „solzilor” după patru zile, larvele hrănindu-se timp de opt zile înainte de a se transforma în pupe. În acest moment, culoarea solzilor se schimbă de la alb la negru-brun, confirmând parazitarea.
Adultul speciei parazite apare zece zile mai târziu. Durata dezvoltării depinde de temperatură şi este mai mare când temperaturile sunt scăzute.
Parazitul nu consumă nici material vegetal (mai puţin secreţiile dulci depuse pe frunze), nici alte insecte şi se introduce în momentul apariţiei primelor musculiţe, iar echilibrul parazit/dăunător trebuie să fie optim.
Prezenţa musculiţei albe şi a secreţiei dulci pe plantele de tomate este sursă de hrană pentru parazit.
Temperatura ambiantă trebuie să fie de peste 13°C, întrucât, în funcţie de temperatură, parazitul îşi poate „urmări” prada şi în exterior, în culturile de câmp.
Tehnici de combatere biologică:
• Metoda „pest-in-first”: câteva muşte albe sunt introduse în cultură cu 14 zile înainte de lansarea parazitului (la un grad de atac de 20 de larve pe plantă). Controlul prădătorului se realizează în 12 săptămâni.
• Din 15 în 15 zile, începând cu momentul plantării, se introduc în cultură câte 8 larve parazitate pe plantă.
Păianjenul roşu (Tetranychus urticae)
Lupta chimică este, în general, puţin eficace împotriva acestui dăunător foarte polifag, care poate produce pagube la majoritatea speciilor cultivate şi, în special, castraveţilor.
Prădătorul cel mai des utilizat este tot un acarian de culoare roşie-orange, foarte mobil, numit Phytoseiulus persimilis.
Clik aici pentru a citi despre Utilizarea feromonilor, capcanelor în combaterea dăunătorilor.
Fiecare femelă de Phytoseiulus depune 50-60 de ouă timp de 3-4 zile, care eclozează în 2-3 zile, urmând o perioadă cu 3 stadii larvare. Ciclul complet durează 7 zile, adică jumătate din timpul necesar păianjenului roşu pentru aceeaşi evoluţie.
Ca urmare a mobilităţi mari şi a necesităţilor de hrană, parazitul este foarte eficace în căutarea prăzii, fiecare femelă devorând zilnic până la 5 adulţi şi 30 de ouă (sau păianjeni tineri).
Ca şi la Encarsia, supravieţuirea prădătorului este legată de prezenţa prăzii sale.
Spre deosebire de Tetranychus urticae, Phytoseiulus nu hibernează şi de aceea trebuie adus în fiecare primăvară.
Una din metodele folosite constă în a introduce pe fiecare plantă 20 de tetranicus la 10 zile după plantare şi după 14 zile se dispun câte 2 phytoseiulus la câte două plante. Este vorba de aceeaşi metodă „pest-in-first”, în care dăunătorul este introdus înaintea prădătorului pentru a asigura hrana acestuia din urmă.
Controlul intervine după 4-6 săptămâni, dar Tetranicus urticae trebuie reintrodus după 3-4 săptămâni.
Pe tomate, unde densitatea plantelor este mai mare (de patru ori faţă de castraveţi), trebuie aplicată altă tehnică care ar putea consta în lansarea a 20 de prădători pe plantă în „pete de infestare”.
Combaterea purecilor
Culturile legumicole din câmp şi din spaţii protejate sunt atacate de mai multe specii de pureci, cum ar fi Puricele verde al piersicului (Myzus persicae) şi Puricele negru (Aphis fabae).
Purecii manifestă o rezistenţă deosebită la pesticide. Câţiva paraziţi naturali limitează atacul în câmp şi pot însoţi dăunătorii şi în spaţiile protejate.
În special, în aceste ultime condiţii, impactul este variabil, în funcţie de specia cultivată, de densitatea dăunătorului – purecilor etc.
Dezvoltarea metodelor biologice
În ţările Europei Vestice, poluarea mediului şi toxicitatea produselor chimice asupra sănătăţii omului au făcut să se dezvolte lupta biologică atât în câmp, cât şi în spaţii protejate.
Progresele obţinute în combaterea biologică a principalilor dăunători au făcut din lupta biologică o armă sigură, eficace şi nepoluantă la îndemâna tuturor producătorilor agricoli. Printre factorii care impun dezvoltarea metodelor de combatere biologică menţionăm:
• apariţia fenomenelor de rezistenţă a principalilor dăunători la pesticide;
• dificultatea de a utiliza produse foarte toxice, ca urmare a producţiei care se consumă cel mai adesea în stare proaspătă;
• impactul asupra mediului prin poluarea aerului, apei, solului şi, în final, a producţiei destinate alimentaţiei umane;
• reglementările din ce în ce mai stricte privind utilizarea pesticidelor
Comentarii