Putregaiul apical la ardei (blossom-end rot) este o problemă frecventă atât în fermele legumicole, cât și în grădinile amatorilor, manifestată prin înnegrirea și putrezirea vârfului fructelor de ardei.
Deși aspectul său alarmant ar putea sugera o boală infecțioasă, în realitate nu este provocat de ciuperci, bacterii sau virusuri, ci reprezintă o tulburare fiziologică cauzată de dezechilibre nutriționale și de mediu.
Mai exact, putregaiul apical este o manifestare externă a lipsei de calciu în țesuturile fructului, combinată adesea cu stresul hidric și termic din perioada de vară.
Ce este putregaiul apical la ardei? (Simptome și mecanism fiziologic)
Putregaiul apical este o afecțiune fiziologică a ardeiului, ce apare atunci când fructele în dezvoltare nu primesc suficient calciu, important pentru rezistența pereților celulari.
Calciul acționează ca un „ciment” în structura celulară a plantei; dacă acesta lipsește, celulele de la vârful fructului se degradează, colapsează și mor.
Simptomele putregaiului apical la ardei debutează de obicei în faza de dezvoltare inițială a fructelor, după înflorire. Primele semne sunt pete mici, apoase, translucid-întunecate, cu diametrul de circa 3-5 mm, apărute pe partea inferioară a fructului.
Un aspect important: la ardei, leziunea nu este neapărat exact pe vârful (blossom-end) fructului ca în cazul roșiilor, ci adesea pe lateralul inferior al fructului, aproape de vârf, și doar rar exact în punctul extremității.
Aceste pete inițiale se extind progresiv, devenind brune sau negre, uscate și adâncite (țesutul necrozat se scufundă ușor sub nivelul suprafeței sănătoase).
Zona afectată capătă o textură aspră, asemănătoare cu o arsură, pe măsură ce celulele mor și se deshidratează. Din cauza acestui aspect, mulți cultivatori neavizați confundă putregaiul apical cu o boală fungică agresivă.
În realitate, este vorba de deficitul de calciu. Ca este absorbit din sol de rădăcini și transportat prin vasele plantei odată cu fluxul de apă transpirat către părțile superioare (frunze, fructe).
Dacă aportul de apă și calciu către fructe este perturbat – de exemplu, în condiții de secetă sau rădăcini disfuncționale – vârfurile fructelor pot rămâne nealimentate cu suficient calciu.
Celulele din acea zonă, private de calciul necesar stabilității membranelor și pereților celulari, încep să cedeze și să moară, ducând la apariția simptomelor descrise.
Important! Solul poate conține în continuare cantități semnificative de calciu, însă planta nu îl poate transporta eficient în fructe dacă intervin factori de stres (lipsa apei, temperaturi extreme etc.).
Această problemă apare cel mai frecvent în perioada verii, în anii cu vreme foarte caldă și secetoasă – nu întâmplător, putregaiul apical este numit uneori „boala verilor fierbinți”.
Cauzele principale ale putregaiului apical la ardei
Apariția putrezirii apicale este, așadar, strâns legată de carența de calciu în fructe, însă acest deficit poate fi cauzat de mai mulți factori de bază.
În practică, de obicei mai multe cauze acționează simultan, ducând la acest fenomen. Iată principalele cauze și condiții care favorizează putregaiul apical la ardei:
- Lipsa disponibilă de calciu în fruct (carența de Ca): Este cauza directă a necrozei apicale. Poate fi vorba fie de un conținut scăzut de calciu în sol, fie – mult mai frecvent – de imposibilitatea plantei de a absorbi sau transporta calciul în ritmul cerut de creșterea fructelor. În multe cazuri, solul are suficient Ca, dar planta nu îl preia din cauza altor factori (secetă, concurența cu alți nutrienți etc.).
- De asemenea, un sol foarte acid (pH prea scăzut) sau, dimpotrivă, un sol calcaros cu pH foarte ridicat, poate face ca anumite forme de calciu să fie mai puțin accesibile plantei. Un pH optim (aprox. 6,0-6,8) și un nivel adecvat de materie organică ajută la menținerea calciului într-o formă ușor asimilabilă.
- Udarea necorespunzătoare (fluctuații de umiditate): Stresul hidric este factorul declanșator numărul unu al putregaiului apical. Alternarea unor perioade de secetă cu udări bruște “din belșug” produce dezechilibre în plantă.
- În lipsa apei, planta recurge la un mecanism disperat: „sacrifică” apa din fructe pentru a supraviețui, consumând apa din țesuturile fructelor atunci când rădăcinile nu găsesc umiditate în sol. De aceea, putregaiul apical apare adesea după episoade de secetă urmate de udare sau ploaie. Odată ce pagubele s-au produs, fructele respective nu mai pot fi recuperate, chiar dacă ulterior regimul de udare se normalizează. Udarea neregulată (pauze lungi urmate de irigare excesivă) este așadar o cauză majoră a problemei.
Citiți mai multe despre Irigarea ardeiului prin picurare. Sfaturi pentru recolte bune.
- Temperaturile ridicate și aerul uscat: Canicula și soarele arzător din lunile de vară agravează efectul lipsei de apă.
- Umiditatea relativă scăzută (aer foarte uscat în solar sau în câmp) crește și mai mult ritmul transpirației, depășind capacitatea rădăcinilor de a absorbi apa. În astfel de condiții, fructele tinere pot rămâne fără calciul necesar, declanșând apariția petelor de putregai apical. Practic, vara caniculară + lipsa apei = rețeta sigură a putregaiului apical, dacă nu se iau măsuri de precauție.
- Excesul de azot și creșterea vegetativă abundentă: O fertilizare azotată prea generoasă (sau un aport mare de gunoi de grajd necompostat, bogat în azot) stimulează planta să formeze multe frunze și lăstari în detrimentul fructelor. Țesuturile aflate în creștere activă (vârfuri de creștere, frunze noi) vor concura cu fructele pentru calciu. Calciul, fiind transportat cu apa transpirată, tinde să se acumuleze mai mult în frunziș (care transpiră intens) și mai puțin în fructe, mai ales dacă planta are masă foliară excesivă. Astfel, plantele supranutrite cu azot pot suferi de putregai apical chiar dacă solul nu duce lipsă de calciu.
- Un raport necorespunzător N:K (prea mult azot față de potasiu) a fost corelat cu incidență crescută a putregaiului apical. De asemenea, potasiul în exces poate bloca asimilarea calciului, fiind un element antagonist; de aceea fertilizarea unilaterală cu cenușă bogată în potasiu, de exemplu, nu previne problema, ba chiar o poate agrava.
- Soluri nepotrivite (salinitate, pH, structură): Un sol salin (cu concentrație mare de săruri solubile) împiedică plantele să absoarbă apă eficient, inducând practic un stres similar secetei.
- Deteriorarea sau subdezvoltarea sistemului radicular. De exemplu, rădăcini vătămate la plantare (din cauza manipulării răsadului), tăierea sau ruperea rădăcinilor prin prășit adânc sau lucrări mecanice, ori boli ale rădăcinilor (ex: nematozi, putregaiuri radiculare) pot reduce semnificativ capacitatea plantei de a se alimenta cu apă și nutrienți.
Metode eficiente de prevenție
Cheia este menținerea unui echilibru în aprovizionarea cu apă și nutrienți (în special calciu) pe tot parcursul dezvoltării ardeiului. Iată câteva metode de prevenție recomandate de specialiști:
Irigați corect și constant: Asigurați o udare uniformă și regulată, evitând atât seceta, cât și excesul brusc de apă. Ideal este sistemul de irigare prin picurare, care furnizează treptat apa necesară și menține solul într-o stare de umiditate optimă, fără oscilații mari.
Dacă folosiți aspersoare sau udați manual, adaptați frecvența udărilor în funcție de temperatură – în perioadele caniculare poate fi nevoie de udare zilnică sau chiar de două ori pe zi în solarii, în cantități moderate, pentru a păstra solul reavăn.
Evitați pauzele lungi între udări; mențineți solul în permanență ușor umed pe adâncimea rădăcinilor. Monitorizați umezeala solului (prin verificare tactilă sau cu tensiometre) și adaptați irigarea astfel încât plantele să nu sufere sete.
Mai bine udări mai dese și cu volum moderat, decât șocuri hidrice. În condiții de arșiță, irigați preferabil dimineața devreme. O mulcire a solului (cu paie, folie etc.) ajută la conservarea umidității și la menținerea unei temperaturi mai scăzute a solului.
Continuitatea apei în sol este importantă deoarece calciul se mișcă odată cu fluxul de apă – dacă planta are apă, are și calciu este – un principiu de bază.
Studiile arată că o gestionare optimă a irigației în faza de legare și creștere a fructelor reduce drastic incidența putregaiului apical.
Fertilizare echilibrată, cu accent pe calciu și potasiu: Evitați excesele de îngrășăminte azotate în perioada premergătoare și din timpul fructificării. Mențineți un raport echilibrat N:K, ușor în favoarea potasiului, pentru a susține dezvoltarea fructelor fără a provoca un consum exagerat de calciu în frunze.
De exemplu, folosiți formule de îngrășăminte pentru fructificare care conțin mai mult potasiu și suficient calciu/magneziu, administrate fazial (de-a lungul perioadei de fructificare).
Un plan comun de fertilizare preventivă este alternarea fertilizărilor azotate moderate cu fertilizări bogate în potasiu și calciu.
În practică, se recomandă aplicarea periodică (ex. la fiecare 10-14 zile) a unor fertilizanți care să includă calciu – fie radicular (azotat de calciu sau alte surse de Ca solubile) alternând cu îngrășăminte cu potasiu, fie foliar (soluții de Ca, despre care vom detalia în secțiunea următoare).
Important: nu supra-fertilizați cu azot – plantele viguroase, înecate în azot, vor avea mai multe probleme în a transporta calciu spre fructe.
De asemenea, asigurați un aport suficient de magneziu (Mg) – carența de Mg poate și ea afecta metabolismul și poate duce la concurență cu Ca.
Amendarea solului și aportul de calciu de bază: O pregătire a solului din toamnă poate preveni carențele de calciu în sezonul următor. Dacă analizele de sol sau experiența anterioară indică un sol acid sau sărac în calciu, incorporați toamna, la arătură sau săpătură adâncă, materiale bogate în calciu: carbonat de calciu (var stins), dolomita etc.
Aceste amendamente au nevoie de timp pentru a se descompune și a elibera calciul într-o formă asimilabilă.
Atenție însă la excesul de calcar – pe solurile deja calcaroase nu e nevoie de astfel de amendamente, ba chiar un surplus de Ca poate provoca carențe de fier sau zinc; de aceea, amendați doar acolo unde e cazul, în baza unei analize de sol.
În culturile de ardei în sere/solarii, se poate proceda anual la administrarea de dolomită sau ghips (sulfat de calciu) într-o doză moderată, pentru a completa calciul extras de culturi și a preveni degradarea structurii solului.
Alegerea soiurilor și a portaltoilor potriviți: Deși niciun soi de ardei nu este complet imun la putregaiul apical, există mici diferențe de susceptibilitate.
Practica arată că anumite varietăți de ardei (de exemplu, unele soiuri de ardei gras alb, cu fructele orientate în sus) tind să fie mai afectate în condiții de stres.
Ardeii iuți și ardeii grași pot suferi în egală măsură, indiferent de forma sau mărimea fructului. Totuși, fermierii pot opta pentru portaltoi viguroși (în culturile altoite), care conferă un sistem radicular mai puternic și toleranță mai bună la stresul hidric.
Pentru grădinari, diversificați soiurile: dacă observați că un anumit soi v-a creat probleme repetate de putregai apical, încercați și alte varietăți anul următor. Uneori, soiurile cu fructe mai mici (ex: ardei tip chili sau gogoșari mici) pot fi mai puțin afectate comparativ cu cele cu fructe mari cărnoase, pur și simplu pentru că cerințele lor de calciu sunt ceva mai reduse.
În orice caz, nu neglijați aplicarea calciului chiar dacă cultivați soiuri tolerante – prevenția agronomică rămâne esențială.
Managementul microclimatului (în special împotriva căldurii): Pentru culturile în spații protejate (sere, solarii), aplicați măsuri de reducere a stresului termic: văruiți folia (aplicați un strat subțire de vopsea pe acoperișul solarului) sau folosiți plase de umbrire în perioadele caniculare, pentru a reduce temperatura și evapotranspirația excesivă.
Asigurați o ventilare bună a serelor – aerisiri laterale, frontale, eliminarea excesului de umiditate în timpul nopții pentru a preveni condensul, etc.
Soluții și tratamente recomandate
Odată ce observați primele semne de putregai apical pe ardei (pete apoase la vârful sau lateralul fructelor), este important să acționați rapid.
Rețineți că fructele deja afectate nu pot fi recuperate – ele vor continua să se deterioreze și cel mai bine este să fie îndepărtate din plantă.
Tratamentele și soluțiile comerciale recomandate vizează în principal corectarea cauzei (aport de calciu și echilibru hidric) și prevenirea extinderii problemei la fructele sănătoase.
Măsuri de intervenție:
Fertilizare radiculară cu azotat de calciu (Ca(NO₃)₂): Acesta este îngrășământul-cheie pentru a furniza rapid calciul în formă asimilabilă. Nitratul de calciu conține calciu solubil și puțin azot nitric, fiind ușor absorbit de rădăcini. Se aplică dizolvat în apă la rădăcina plantelor, preferabil prin sistemul de picurare sau ca udare la baza tufei.
Doza uzuală: ~1 g azotat de calciu per litru de apă (adică 0,1% soluție) pentru aplicații repetate. În practică, fermierii aplică fertirigare cu azotat de calciu săptămânal, imediat ce plantele au legat fructe, continuând pe toată perioada dezvoltării fructelor.
Fenofaza optimă este de la începutul legării fructelor (imediat după căderea florilor și apariția fructelor mici) și în primele stadii de creștere a fructelor, când cererea de calciu a ardeiului este maximă.
Important: calciul și potasiul de obicei nu se amestecă bine – nu aplicați concomitent azotat de calciu și fertilizanți cu potasiu, deoarece se pot precipita.
Distribuiți-le în zile diferite (ex.: calciul într-o zi, potasiul la 2-3 zile distanță). Azotatul de calciu conține azot: dacă plantele duc lipsă de azot (frunze mai galbene, creștere lentă), puteți folosi fără grijă acest îngrășământ, însă dacă plantele sunt deja foarte viguroase, cu exces de azot, folosiți-l cu moderație.
Tratament foliar cu clorură de calciu (CaCl₂): Aplicarea calciului pe frunze și fructe sub formă de spray este o metodă de urgență folosită des de cultivatori pentru a încerca salvarea recoltei.
Aplicarea foliară se face seara sau dimineața devreme, pentru a evita arsurile solare pe frunzele ude. Fenofaza optimă: la fel, începând cu legarea fructelor – practic, imediat ce există fructe de mărimea unei nuci pe plantă.
Se repetă tratamentul la interval de 7-10 zile de 2-4 ori, sau conform indicațiilor produsului folosit. Scopul este ca fructele aflate în creștere rapidă să aibă o sursă suplimentară de calciu disponibil la suprafața lor, putând absorbi o mică parte prin cuticulă.
Atenție: eficacitatea tratamentelor foliare cu Ca este limitată – calciul pătrunde greu prin frunze și fructe și, odată ajuns în frunze, nu este translocat ușor către fructe.
Totuși, s-a observat practic că aceste tratamente pot reduce incidența leziunilor viitoare.
Nu amestecați CaCl₂ cu alte pesticide sau îngrășăminte în același rezervor, cu excepția cazului în care producătorul indică compatibilitatea.
Putregaiul apical – tratamente fitosanitare (fungicide) pentru leziunile apărute
În sine, putregaiul apical nu se tratează cu fungicide deoarece nu e cauzat de un microorganism. Însă, există un aspect de luat în seamă: leziunile de putregai apical devin poartă de intrare pentru ciuperci saprofite și bacterii, care pot provoca putrezirea completă a fructului.
De exemplu, ciuperci din genul Alternaria și Cladosporium colonizează adesea zona necrozată, colorând-o în negru și extinzând putrezirea.
Bacterii de putrezire moale pot de asemenea să infecteze marginile leziunii, transformând-o într-o zonă umedă, cu miros specific. Aceste infecții secundare pot fi limitate prin tratamente.
Recomandare: dacă observați fructe cu putregai apical pe care a apărut mucegai negru sau putrezire umedă, îndepărtați-le imediat de pe plantă.
Pentru a proteja fructele rămase, puteți aplica un tratament cu fungicid cu spectru larg. Substanțele active recomandate includ fungicide cu cupru (oxiclorură de cupru, amestec Bordeaux – cu efect de contact).
Unii specialiști recomandă și kasugamicină pentru a preveni infecțiile bacteriene secundare în țesuturile afectate.
Rețineți: aceste tratamente nu vindecă putregaiul apical (fiind o problemă fiziologică), ci doar opresc dezvoltarea infecțiilor patogene pe seama țesuturilor moarte.
Nu folosiți fungicide inutil dacă nu e cazul – concentrați-vă în primul rând pe remedierea cauzei (aport de calciu și apă). În plus, după aplicarea oricărui tratament, respectați timpul de așteptare până la recoltare indicat de producătorul fungicidului.
În sinteză, schema de intervenție la apariția putregaiului apical include: îndepărtarea fructelor afectate, corectarea rapidă a carenței de calciu, optimizarea imediată a udării și microclimatului, și protejarea de infecții secundare dacă este cazul.
Probleme similare care pot fi confundate cu putregaiul apical
Dată fiind apariția unor pete necrotice pe fructe, putregaiul apical poate fi uneori confundat cu anumite boli fitosanitare sau alte tulburări fiziologice.
Iată câteva situații de diagnostic diferențial:
Antracnoza ardeiului: Este o boală fungică (cauzată de ciuperci din genul Colletotrichum) care provoacă leziuni circulare, adâncite, pe fructele de ardei și tomate.
La ardei, petele de antracnoză apar de regulă pe părțile laterale ale fructului (nu la vârf) și pot avea un aspect concentric sau pot prezenta, în condiții umede, mase roz-somon de spori pe suprafața lor.
Antracnoza este favorizată de ploi frecvente sau udare prin aspersiune – sporii sunt diseminați de apa care stropește fructele. Spre deosebire de putregaiul apical, care apare mai ales pe timp uscat și canicular, antracnoza este mai severă în verile ploioase.
Dacă pata de pe fruct extinde rapid, prezintă margini circulare concentrice și apare și pe fructe aflate la diferite poziții (nu doar la vârfurile expuse) chiar și în prezența umidității, este posibil să fie antracnoză.
Combatere: antracnoza se gestionează cu fungicide specifice (ex. pe bază de azoxistrobin, difenoconazol etc.), pe când putregaiul apical nu ar fi influențat de acestea.
Arsura solară (insolația fructelor): Este un accident fiziologic cauzat de expunerea directă a fructelor la soare puternic, în special atunci când fructele nu sunt umbrite suficient de frunze.
La ardei, arsura solară se manifestă prin apariția pe partea expusă a fructului (de obicei spre sud sau vest) a unor pete decolorate, de culoare cafenie deschis sau gălbui, care ulterior devin uscate și cu aspect pergamentos/lipicios.
Poate fi confundată cu putregaiul apical incipient, însă există diferențe: arsura solară nu apare neapărat la vârful fructului, ci pe orice parte expusă direct la soare; are o culoare inițial deschisă (galben-maroniu), spre deosebire de putregaiul apical care de la început tinde să fie mai închis la culoare; și în plus, țesutul ars de soare rămâne relativ ferm (chiar dacă e uscat), pe când la putregai apical țesutul moare și se deprima.
Prevenire: o bună acoperire cu frunze (evitarea defolierii excesive) și folosirea plaselor de umbrire reduc riscul de arsuri solare.
Practic, dacă observați pete maronii uscate pe fructele de ardei doar pe partea orientată spre soare și mai ales la fructe din vârf de plantă, probabil e vorba de insolație, nu de carență de calciu.
Alternarioza și alte infecții secundare: Ciuperci precum Alternaria pot ataca fructele de ardei în urma unei leziuni de putregai apical sau independent, provocând pete negre, moi.
În cazul în care vedeți fructe cu putreziri negre extinse, moi, care par a porni de la codiță sau includ și putregai negru catifelat, este posibil să fie vorba de o infecție fungică (Alternaria, Colletotrichum sau altele) care profită de fructul slăbit.
O diferențiere utilă: putregaiul apical pur determină o leziune uscată și bine delimitată la vârf, în timp ce o infecție fungică produce adesea o putrezire mai umedă, cu zone inelare concentrice și uneori rupturi ale pieliței fructului.
Dacă numai vârfurile fructelor tinere sunt afectate și restul plantei e sănătos, e putregai apical; dacă și frunzele prezintă pete sau fructele au pete și în alte zone, suspectați și o boală.
Putregaiul cenușiu, putregaiul umed și altele: Uneori, fructele de ardei pot putrezi la vârf din cauza bolilor ca Botrytis cinerea (putregaiul cenușiu) poate ataca fructele rănite sau ofilite, provocând un mucegai cenușiu pufos pe porțiunile respective.
De obicei însă, Botrytis apare pe țesut deja mort (inclusiv pe zone de putregai apical). Phytophthora capsici (mana ardeiului) poate cauza un putregai brun-apătos al fructelor, dar acesta pornește adesea de la bază (de la codiță) sau de pe partea fructului care atinge solul, și evoluează rapid într-o putrezire apoasă cu fructul întreg afectat – foarte diferit de pata localizată a putregaiului apical.
Concluzie: dacă pata de pe fruct rămâne localizată la vârf/lateral și relativ uscată, e cel mai probabil putregai apical; dacă se extinde, devine moale și apare mucegai, sunt implicate și microorganisme de putrezire.
În practică, diagnosticul corect se poate face analizând condițiile în care apar simptomele. Putregaiul apical apare tipic la primul val de fructe, în ani secetoși și calzi, la plante cu creștere rapidă – dacă vedeți astfel de simptome după o perioadă de secetă, cauza e aproape sigur fiziologică.
Putregaiul apical produce pete uniform brun-negre pe partea inferioară a fructelor tinere, afectând adesea 1/3 până la 1/2 din fruct, dar niciodată pornind de la codiță.
În schimb, antracnoza și arsura solară apar doar pe lateralele fructului (nu neapărat jos), iar mana (Phytophthora) sau putregaiul bacterian pot mima simptomele dar sunt mult mai rare comparativ.
Vezi și Putregaiul cenusiu la tomate, ardei și vinete – combatere.
Comentarii