Principalele greșeli la administrarea îngrășămintelor și întreținerea solului

Necesitatea de a obţine recolte mai mari şi profitabile la hectar, înseamnă a şti să stabilim corect soiul sau hibridul cultivat, densitatea optimă, planta premergătoare, epoca de semănat, dozele optime de îngrăşăminte, modul de efectuare corectă a tratamentelor fitosanitare, felul şi numărul lucrărilor de întreţinere a culturilor şi urmărirea realizării rezultatelor economice cât mai favorabile, prin folosirea de resurse disponibile, la un preţ de cost cât mai scăzut, şi o valorificare cât mai bună.

Decizia pentru ce tehnologie aplicăm revine fermierului şi ea trebuie să răspundă la următoarele întrebări:

• Ce producem, ţinând cont de destinaţia producţiei (consum, industrializare, seminţe sau furaje).
• Cât producem, la unitatea de suprafaţă şi cantitatea totală fiecărui produs.
• Cum producem şi care sunt lucrările ce trebuie făcute, cu ce mijloace tehnice şi la ce termene sunt realizate producţiile.
• Cu cât producem, adică cum fundamentăm economic consumul de resurse şi mai ales dacă ceea ce am obţinut ne aduce profit sau nu.

Pentru a evita greșelile la utilizarea îngrăşămintelor, care constituie unul dintre factorii de producţie obligatoriu de utilizat, necătând că, la moment, pe plan mondial, preţurile la acestea și lucrările solului cresc mult, amintim câteva aspecte negative.

Principalele greşeli ce duc la micşorarea eficienţei îngrăşămintelor:

1. Pregătirea solului în modul necorespunzător duce la scăderea eficienţei, iar, uneori, poate să contribuie chiar la obţinerea unor rezultate nefavorabile. De exemplu: folosind aceeaşi cantitate de îngrăşământ sub aceeaşi cultură pe un câmp cu prelucrarea superficială şi altul cu arătură adâncă de toamnă se obţin diferite mărimi ale recoltei.

2. Folosirea unui raport nepotrivit între îngrăşămintele azotice, fosfatice, potasice. Faţă de condiţiile de sol la una şi aceeaşi plantă, raportul dintre îngrăşămintele azotice, fosfatice şi potasice se schimbă de la o zonă la alta.

Astfel, în zona solurilor de tip cernoziom, cerealele păioase reacţionează în general foarte bine la aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor sau azot şi fosfor, pe când în zonele solului cenuşiu de pădure reacţionează mai bine la îngrăşămintele cu azot.

Pe solurile salinizate îngrăşămintele cu potasiu pot chiar să dăuneze creşterii şi dezvoltării plantelor. Nu se poate vorbi despre un raport potrivit în condiţiile când se introduc aproape  numai îngrăşăminte azotate, îndeosebi nitratul de amoniu, şi mai mult sub cultura grâului de toamnă.

3. Folosirea dozelor necorespunzătoare de îngrăşăminte. Dozele de îngrăşăminte se stabilesc în practică cel mai bine pe baza experienţelor făcute în câmp sau pe bază de corelaţii dintre analizele chimice a solului şi cele experimentale.

Aceasta arată în ce măsură în raport cu factorii naturali (climă, sol) şi factorii agrotehnici folosiţi planta reacţionează la aplicarea îngrăşămintelor.

Când nu există experienţe şi nici analize chimice, dozele se pot calcula pentru a acoperi nevoile de substanţe nutritive a plantelor, ţinând seama că din îngrăşămintele totale introduse în sol se folosește doar o parte. De exemplu, cerealele folosesc în medie 70-90% din azot, 20-30% din fosfor şi 90-100 % din potasiu.

4. Aplicarea îngrăşămintelor la o epocă nepotrivită. Particularităţile biologice ale plantelor în ceea ce priveşte cerințele în diferite elemente nutritive nu se schimbă prea mult în raport cu diferite zone de cultură. În schimb, condiţiile climaterice se modifică foarte mult, ceea ce reduce cantitatea de apă din sol. 

La una şi aceeaşi plantă, efectul îngrăşămintelor poate să fie diferit şi după modul cum s-a ştiut să se îmbine nevoile plantelor cu condiţiile climaterice. În zonele cu precipitaţii insuficiente şi repartizate neuniform, cea mai mare parte din îngrăşăminte trebuie aplicate ca îngrăşământ de bază şi încorporată adânc.

Nutriţia suplimentară s-a arătat eficientă în aceste condiţii la cerealele de toamnă, când îngrăşămintele se aplică primăvara timpuriu, iar la cerealele de primăvară, când acestea se aplică după răsărire.

În alte zone sau în anii cu precipitaţii abundente, nutriţia suplimentară dă rezultate bune, când îngrăşămintele se aplică chiar mai târziu, în luna aprilie.

În zonele secetoase (la culturile neirigate) pentru alte epoci, această metodă devine facultativă. Adică, dacă lunile aprilie şi mai sunt secetoase nu se aplică îngrăşăminte, iar dacă sunt precipitaţii abundente ele se pot aplica.

5. Semănatul târziu sau prea timpuriu. Întârzierea semănatului sau semănatul prea timpuriu duce la scăderea producţiei.

Aşa, de exemplu, întârzierea semănatului cu 1 lună de zile faţă de epoca optimă, scade în medie recolta cu 30-37% la grâu, 8-30% la porumb, 9-10% la floarea soarelui, 5-23% la sfecla de zahăr.

Din cauza întârzierii semănatului sau semănatului prea timpuriu, plantele suportă mai greu o serie de procese legate de creştere şi dezvoltare şi din această cauză se modifică şi mersul normal al asimilării substanţelor nutritive.

6. Îmburuienirea terenului şi neefectuarea la timp a lucrărilor de întreţinere a culturilor constituie unul din factorii care micşorează eficienţa mai ales a îngrăşămintelor.

Pentru deplina valorificare a îngrăşămintelor trebuie să se creeze condiţii favorabile pentru aprovizionarea plantelor cu apă. Combaterea buruienilor şi aplicarea la timp a lucrărilor de întreţinere asigură o mai bună aprovizionare a plantelor cu apă şi deci o mai bună valorificare a îngrăşămintelor.

7. Folosirea amendamentelor necorespunzătoare sau în doze nesatisfăcătoare sau excesive pentru corectarea reacţiei acide sau bazice a solurilor micşorează, de asemenea, eficienţa îngrăşămintelor.

Greşeli agrotehnice la lucrarea solului:

• Efectuarea lucrării la umiditate prea ridicată sau prea scăzută, cu frecvente intervenţii   ulterioare ce necesită consum energetic mare şi distruge structura solului.
• Executarea lucrării la adâncimi necorespunzătoare.
• Nu se practică alternanţa adâncimii de lucru.
• Se lucrează cu utilaje necorespunzătoare, neadecvate şi nereglate.
• Nu sunt bine încorporate resturile vegetale.
• Pe pante se lucrează din deal în vale şi nu pe curbe de nivel.
• Nu se face nivelarea terenului înainte de aplicarea îngrăşămintelor, a erbicidelor.
• Nu se ară imediat după recoltarea culturii premergătoare, dar din păcate, uneori multe arături se fac în iarnă-primăvară, cu repercusiuni asupra nivelului recoltelor şi efecte economice negative pentru fermier.
• Nu se respectă adâncimea şi uniformitatea de lucru, apar greşuri, rigole, porţiuni nelucrate.

Din păcate, puțini fermieri aplică sistemul conservativ de lucrare a solului care acționează asupra nivelului recoltelor cu efecte economice pozitive pentru fermier.

Concluzii

A susţine că oricine se pricepe la cultivarea solului este o mare greşeală. A ara şi a semăna nu pare să însemne mare lucru dar, dacă nu gândim tehnologic, obţinem producţii mici şi slabe calitativ.

Adevăraţii agricultori trebuie să cunoască, să aleagă acele variante de tehnologie adecvate condiţiilor naturale concrete și celor economice.  

De asemenea, este necesar să se analizeze temeinic atât avantajele, cât și limitele sistemului conservativ de lucrare a solului și, acolo unde este posibil, avantajele fiind mult superioare, să se treacă la acest sistem, care asigură o mai bună conservare a proprietăților solului și umidității, în vederea unei agriculturi durabile.

Sperăm că în acest nou an agricol, agricultorii noştri vor fi mai atenţi şi vor şti ce trebuie să facă ca să evite unele greşeli ale anilor precedenţi.