Agrobiznes

Vremea frumoasă de astăzi nu a durat prea mult. Un ciclon mediteranean care traversează Europa ne aduce ninsori însemnate.

Meteorologii vin cu vești proaste. Pentru mâine aceștia au emis cod galben de ninsori și viscol în partea de centru și sud a țării.

Potrivit avertizării, un ciclon mediteranean care traversează sudul Europei ne va aduce mâine, 26 martie, ninsori mai însemnate în raioanele din jumătatea de sud a republicii.

Astfel, va ninge în raioanele Cahul, Cantemir, Taraclia, Basarabeasca, Leova, UTA Găgăuzia, Cimișlia, Hâncești, Ialoveni, Căușeni, Ștefan Vodă, și municipiul Chișinău.

Vântul va sufla din est și temporar va prezenta intensificări de până la 18 m/s, viscolind zăpada.

Sursa: stirilocale.md

Producătorii polonezi de mere continuă să îşi extindă piaţa internaţională stabilind o prezenţă din ce în ce mai semnificativă în spaţiul ex-sovietic. Astfel după Rusia şi Ucraina, ţări pe ale căror pieţe polonezii s-au impus în ultimii ani, au venit la rând republicile din Asia Centrală, precum Kazahstan.

Secretul succesului polonez pe piaţa internaţională a merelor îl constituie structura proprietăţii agricole. Marile livezi, constituite fie prin retrocedarea în natură a vechilor domenii nobiliare sau eclesiastice, fie prin asocierea micilor proprietari, asigură în urma volumelor mari de producţie, care pot fi preluate de marile lanţuri de retail, veniturile necesare pe de o parte lucrărilor specifice, dezvoltării şi investiţiilor, finanţării creditelor şi, cel mai important, accesării fondurilor europene.

Polonezii intenţionează să producă în sezonul 2012-2013 cu 14% mai mult decât în cel precedent vizând obţinerea unei recolte de 2,9 milioane tone, aproape un sfert din producţia Uniunii Europene, potrivit USDA.

Aceasta va face ca exporturile de mere proaspete să crească la 0,9 milioane tone (+12,6%).

Polonezii exportă deja de câţiva ani buni cea mai mare parte a producţiei de mere în afara Uniunii Europene (aici cei mai importanţi parteneri fiind Germania şi Cehia). Orientarea predilectă a polonezilor se dovedeşte a fi "spre est" cu un interes crescut pentru marile componente ale fostei URSS – Rusia, Ucraina şi mai nou Kazahstan.

Producătorii polonezi au ştiut să profite de tendinţele de creştere a consumului de mere de pe aceste pieţe ale lumii emergente unde creşterea standardelor de viaţă susţinute de consolidarea clasei de mijloc a determinat creşterea interesului pentru hrana sănătoasă în general şi fructele proaspete în special.

Aceste tendinţe atât de dinamică socială cât şi de consum sînt din ce în ce mai evidente şi în Kazahstan ţara în care importurile de mere au atins în ultimii 5 ani în medie 125 000 de tone.

Pe evoluţia ultimului trimestru al anului trecut producătorii polonezi au reuşit să se plaseze pe al doilea loc în topul importatorilor pe piaţa kazahă, în urma celor kirghizi dar înaintea celor chinezi.

Sursa: recolta.eu

Deși a fost aprobat modul de repartizare a mijloacelor fondului de subvenţionare a producătorilor agricoli pentru anul 2013, unii fermieri susțin că nu și-au luat banii integral nici pentru anul trecut.

Mai mult, întrebați cât la sută din cheltuieli acoperă aceste subvenții pentru anul curent, majoritatea sunt de părere că e „o picătură de apă în mare" în comparație cu investițiile realizate, însă sunt recunoscători și pentru atâta. Totuși, premiera acestui an este că vor fi subvenționate plantațiile de culturi aromatice – levănțică, isop, salvie, oregano -, iar producătorii agricoli care nu au depus, până la 1 noiembrie 2012, cereri de obținere a unui suport financiar din partea statului vor avea undă verde la subvenționare.

Drept urmare, potrivit regulamentului, producătorul agricol eligibil este cel care a efectuat investiții în localitățile țării, cu excepția or. Chișinău și or. Bălți, și a cărui investiție nu este efectuată în totalitate din grant.

Mai mult, producătorul agricol trebuie să fie deținător legal al bunului imobil în sau pe care se efectuează investiția și/sau proprietar al bunurilor mobile ce constituie obiectul investiției. Totodată, suprafața minimă eligibilă în cadrul prezentei măsuri este de 0,5 ha, iar mărimea sprijinului financiar acordat se calculează sub formă de cuantum, exprimat ca sumă fixă, în funcție de sistemul de cultură, tipul de portaltoi și densitatea pomilor la un hectar.

Respectiv, în cazul livezilor de măr, care au între 700 și 1200 de bucăți, se acordă 10 mii lei per hectar, iar între 1250 și 1800 de pomi – 15 mii lei per hectar. În consecință, subvențiile per hectar ajung până la 50 mii lei, în cazul livezilor de până la 3000 de pomi de meri, iar dacă sunt mai mult de 3100 de bucăți, inclusiv pentru păr, cu pomi de tip „knip-baum", altoiți pe portaltoi vegetativ și sistem de suport instalat – 80 mii lei per hectar.

Subvenția, o picătură de apă în mare

Totodată, potrivit regulamentului, suprafața maximă pentru livezile de măr, acceptabilă pentru subvenționare nu va depăși 30 ha, înființată de unul și același producător agricol.

Alte livezi subvenționate de către MAIA vor fi cele de vișin, cireș, cais, prun, corcoduș, piersic, nectarin, precum și păr, gutui, iar subvențiile vor fi în valoare de 10 mii lei per hectar pentru livezile ce au între 400 și 1000 de bucăți și 20 mii lei per hectar pentru terenurile ce au mai mult de 1001 bucăți.

Mihai Zavtur, fermier din satul Lalova, Rezina, care deține livezi de caiși, piersici, pruni, dar și meri, și cireși, deși este recunoscător pentru acest ajutor de la stat, susține că ar fi bine să fie mai mult. „Subvenția acordată e ca o picătură de apă în mare, însă decât nimic, tot e bine. Pentru o livadă, până ce iese în rod, fie de măr sau orice alt tip de pomi fructiferi, cheltuielile sunt în jur de 40 mii lei pentru hectar, dar noi primim 10 mii. Adică, mai mult sau mai puțin, această subvenție acoperă cam 25 la sută din investiție", a spus Mihai Zavtur.

Subvenții mai mari cu cinci mii lei

Mai mult, potrivit fermierului din Rezina, înainte primea subvenții câte 20 mii lei per hectar și pentru pepiniere, unde cultiva puieți de toate soiurile, însă acum sunt numai pentru livezi. Pentru anul 2013, subvenții vor fi acordate și pentru înființarea plantațiilor de nuc altoit, migdal și alun în valoare de 15 mii lei per hectar, cu cinci mii lei mai mult decât anul trecut. „Investiția maximă pentru a planta puieți de nuci este de până la două mii de euro la hectar. Aceasta fără costul terenului și dacă importăm puieți de elită din Franța", a remarcat Constantin Gajim, directorul executiv al Uniunii Asociațiilor Producătorilor de Culturi Nucifere din R. Moldova.

De asemenea, pentru înființarea plantațiilor de arbuști fructiferi ca zmeur, coacăz, agriș, mure și căpșun se va acorda 50 mii de lei per hectar, în timp ce cheltuielile investiţionale din primul an sunt de 37 mii lei, iar în următorii doi ani - câte 30 mii lei, ceea ce ar însemna, potrivit unui studiu realizat de „Agroinform", investiții totale de circa 97 mii lei.

Pentru înființarea plantațiilor de viță de vie, și anume, cu soiuri de struguri pentru masă, ajutorul financiar este de 25 mii lei per hectar, iar cu soiuri de struguri pentru vin – 20 mii lei per hectar, în timp ce pentru plantații-mamă altoi și portaltoi, categoria biologică „bază" – 50 mii lei per hectar.

În premieră, culturile aromatice - subvenționate

De asemenea, pentru înființarea plantațiilor de culturi aromatice se acordă câte șase mii lei per hectar pentru trandafir de ulei, iar pentru levănțică, isop, jaleș (salvie) și oregano – câte trei mii lei.

Vladimir Simașco, directorul întreprinderii SRL „Cioara" din Hâncești, unde se cultivă levănțică, isop, mărar, coriandru, dar și alte culturi, e de părere că aceste subvenții nu acoperă niciun sfert din investițiile realizate, dar e mulțumit și de acest mic ajutor venit din partea statului. „E foarte puțin în comparație cu cheltuielile suportate, deoarece acoperă în jur de 25 la sută. Numai pentru a planta, spre exemplu, levănțica, trebuie 2000 de dolari la un hectar și dacă ne dau 3000 de lei, 19 mii îi punem noi", a spus Vladimir Simașco.

În ceea ce privește sistemul antiîngheț, dat în exploatare, se acordă câte 50 mii lei per hectar, iar pentru instalații antigrindină – 80 mii lei per hectar.

Pentru mai multe detalii, accesați aipa.md

Documentele obligatorii pentru obținerea subvențiilor:

• cererea-tip de acordare a sprijinului financiar pentru măsura respectivă;
• copia de pe certificatul de înregistrare, cu anexarea declarației de constituire, pentru gospodăriile țărănești (de fermier);
• planul de afaceri elaborat pentru o perioadă de cel puțin trei ani, în funcție de măsura de sprijin aleasă;
• declarația pe propria răspundere privind veridicitatea datelor și a documentelor prezentate;
• documente care atestă pregătirea profesională în domeniul ce vizează investiția sau în domeniul economic;
• certificatul ce atestă faptul că producătorul agricol este membru al unei asociații profesionale de profil și/sau al unei organizații profesionale pe produs;
• copia de pe raportul financiar pe anul precedent celui de gestiune pentru persoanele juridice, cu excepția producătorilor agricoli înființați în anul 2013;
• certificatul eliberat de banca comercială, în care va fi indicat numărul contului în lei moldovenești;
• alte documente suplimentare aferente fiecărei măsuri de sprijin.

Articol scris de Victoria Puiu

Sursa: timpul.md

Importul cartofilor pentru cultivare se sfărşeşte. Anul acesta agricultorii moldoveni au beneficiat de reduceri de până la 10% de la producătorii de cartofi din Olanda . Până acum moldovenii au importat 700 de mii de tone de cartofi. Declaraţia a fost făcută de către preşedintele Asociaţiei producătorilor de cartofi „Solana-M", Petru Iliev, pentru IPN. 

Producătorii de cereale speră că temperaturile care coboară brusc la sfârşitul acestei săptămâni nu vor afecta culturile care au reuşit să răsară. Preşedintele Asociaţiei producătorilor de cereale, Nicanor Buzovoi, a declarat pentru IPN că în anii precedenţi în luna martie temperaturile erau mai înalte. 

Având în vedere că există şapte miliarde de guri de hrănit, agricultura devine un subiect tot mai aprins în dezbaterile referitoare la viitorul omenirii, scrie Nationalgeographic.com.

Tot mai mulţi oameni din jurul lumii îşi îndreaptă atenţia spre agricultura urbană, cea care încurajează consumul alimentelor produse pe plan local. Prin creşterea produselor de care avem nevoie în apropiere de locul unde trăim, reducem "kilometrii alimentari" asociaţi cu transportul pe distanţe lungi. De asemenea, obţinem cele mai proaspete produse posibile şi suntem încurajaţi să mâncăm în funcţie de sezon.

Un alt beneficiu al agriculturii urbane este acela că îmbogăţeşte spaţiile verzi, diminuează poluarea nocivă, sporeşte zonele de umbră şi combate efectele neplăcute ale căldurii. Loturile de grădină pot ajuta oamenii să se reconecteze cu Pământul şi să aibă o mai mare apreciere faţă de locul care le asigură mâncarea.

Grădinile de pe acoperişuri şi de pe terase creează locuri paşnice pentru relaxare şi contemplaţie şi pot atrage turiştii. În acest sens putem privi spre afacerile în plină expansiune din jurul Parcului High Line din New York.

Deşi mai avem mult până la acel moment, vizionarii văd ferme verticale care vor ajunge să producă într-un final cea mai mare parte din aportul de alimente necesar.

Totuşi, terenurile din oraşe sunt foarte scumpe. Mai mult, solurile urbane pot fi pline de plumb, arsenic şi alte toxine, fiind nevoie să fie remediate sau înlocuite înainte ca plantarea să se facă în condiţii de siguranţă.

Spaţiile înguste pot limita productivitatea, iar aportul suficient de apă şi de lumină solară pot reprezenta probleme serioase.

În ciuda acestor riscuri, dacă se aleg combinaţiile potrivite între o nouă tehnologie, un sprijin din partea comunităţii şi o aliniere a stimulentelor economice, atunci este posibil ca, în curând, să ajungem să ronţăim praz crescut pe zgârie-nori şi anghinare cultivate pe bulevard.

Un exemplu în acest sens este grădina de pe acoperişul Hotelului Barclay InterContinental din New York, care include o stupină. Albinele din centrul oraşului produc miere de albine (folosită în bucătăria hotelului) şi zboară pe o distanţă de până la opt kilometri, pentru a poleniza florile.

În partea cealaltă a oraşului, "agricultorii" înfrumuseţează un acoperiş de la Hell's Kitchen. Oraşele mari, aşa cum e New York, au kilometri întregi de spaţii plate, însorite, care pot fi utilizate pentru a creşte flori sau alimente.

"Acoperişurile verzi" integrate câştigă din ce în ce mai mult teren. În cadrul acestor "grădini", un strat subţire de sol sau de alt mediu susţine un covor dens de plante. Astfel de caracteristici pot fi promovate ca şi dotări sau facilităţi suplimentare pentru cumpărători sau chiriaşi.

Un număr de rezidenţi care locuiesc în centrele oraşelor din întreaga lume, au luat atitudine împotriva "calamităţii" alimentare actuale prin recuperarea loturilor vacante şi a altor terenuri mărginaşe, pentru a le utiliza drept spaţii de creştere.

Creşterea fructelor şi legumelor pot ajuta oamenii cu venituri reduse să îşi completeze alimentaţia cu produse sănătoase şi proaspete. Agricultorii pot câştiga un venit suplimentar din vânzarea plusului de produse la pieţele special amenajate şi în cadrul unor evenimente ale comunităţii.

O eventuală problemă este aceea că terenurile mărginaşe pot avea solul poluat, aşa că este o idee bună să îl testezi înainte de a planta produse pentru consum. De-a lungul timpului, plantele au tendinţa de a curăţa solul, dar este foarte posibil să fie nevoie să apelezi la început la serviciile unor ingineri ecologici profesionişti.

Ferma Urbană din Chicago a transformat 4000 de metri pătraţi de ciment într-o unitate care produce anual peste 11.000 de kilograme de roşii, morcovi, sfeclă, rucola şi ierburi. Ferma furnizează oportunităţi economice şi atrage o mulţime de voluntari şi vizitatori în Chicago.

Mai multe restaurante locale cumpără ingrediente de la Ferma Urbană. Bruce Sherman, bucătarul şi proprietarul restaurantului North Pound, a lăudat produsele fermei spunând că "această grădină creşte produse excepţionale într-un mod corect, iar acest lucru nu face altceva decât să facă alimentele să fie şi mai bune".

Sursa: financiarul.ro

Dacă visați să deschideți o ciupercărie și vreți să știți cât de „ușor"se cultivă ciupercile și ce trebuie să cunoască viitorii fermieri ca să nu investească în zadar, dar și ce șanse are Moldova să devină un mare producător de ciuperci, citiți cu atenție sfaturile experților.

Ciupercile comestibile reprezintă un produs foarte valoros datorită conținutului bogat în substanțe nutritive, motiv pentru care sunt apreciate la nivel global, în special în perioada rece a anului, când legumele se găsesc în cantități mai reduse. Unele specii, datorită efectelor terapeutice, sunt utilizate atât în alimentație, cât și în farmacologie sau cosmetologie. Prin urmare pe lângă valoarea alimentară deosebită, ciupercile pot constitui baza unei afaceri rentabile, care este asigurată de o producție ridicată, ce se obține pe unitatea de suprafață folosită în acest scop.

Investițiile se recuperează într-un an sau trei

„În R. Moldova există un mediu prielnic pentru dezvoltarea afacerilor în domeniul cultivării ciupercilor. Noi avem sute de km de galerii de mină și o mulțime de localuri părăsite care pot fi adaptate în acest scop", consideră Vladimir Andrieș, doctor în agricultură, conferențiar universitar, șeful Catedrei de legumicultură la Universitatea Agrară de Stat din Moldova (UASM).

Potrivit lui este o ramură rentabilă care dă rezultate în timp scurt de la efectuarea investiției. „Practic la trei săptămâni după cultivarea miceliului apare primul val de recoltă, deci după o lună încep a fi recuperați o parte din banii investiți. Statisticile arată că, investițiile se pot fi recuperate într-un an, dacă cheltuieli nu vizează construcția unui local, și în trei ani, dacă include construcția localului".

Nerespectarea tehnologiei poate aduce eșec

Atenție, nerespectarea cu strictețe a tehnologiei de cultivare a ciupercilor poate duce la eșec. Potrivit lui Anatolie Ignat, expert în agro-business, un obstacol important în dezvoltarea acestei ramuri la noi în țară este lipsa specialiștilor în domeniu și abordarea defectuoasă a pieței de desfacere. Cu dificultăți s-a confruntat și familia Vasian care de mai bine de cinci ani cultivă ciuperci. Angela Vasian din Recea spune că deși prima vreme afacerea a fost una profitabilă, ulterior „invidia le-a cam dat planurile peste cap".

„Așa este la noi, la moldoveni, dacă face unul o afacere, toți care văd încep și ei afaceri în același domeniu. Așa că anul acesta am redus cantitatea cultivată, a rămas doar o mică afacere de familie care să ne poată asigura existența", povestește femeia. În prezent, familia Vasian comercializează marfa la piața raională. Deși au încercat să pătrundă și pe piața de la Chișinău, Angela spune că intermediarii ofereau un preț de achiziție mult prea mic, astfel că a renunțat.

De ce să importăm ciuperci, când le putem crește singuri?

În ciuda acestui fapt, Anatolie Ignat menționează că Moldova are toate șansele să devină un mare producător de ciuperci, care ar putea fi comercializate nu doar pe piața locală, dar și exportate peste hotare. „Dacă ar exista un număr anumit de crescătorii de ciuperci mari și puternice, unite într-o asociație, care ar permite procurarea în comun a unor volume mari de materie primă, precum și reglementarea anumitor aspecte privind poziționarea pe piața externă, ar permite R. Moldova să devină un furnizor de ciuperci. Noi avem tradiții vechi de prelucrare a ciupercilor, și atunci de ce ar trebui să importăm ciuperci din China, din India, care ulterior sunt vândute pe piață ca produs autohton", remarcă expertul.

Potrivit lui, dacă producătorii locali ar putea asigura piața cu produse de calitate la un preț mai mic sau egal cu cel de import, atunci șansele de succes sunt mari. La nivel mondial, se produc circa 1.500.000 tone de ciuperci anual. Pe plan european se realizează aproximativ 60 la sută din această cantitate. În Europa, principalele țări producătoare de ciuperci sunt Franța, Polonia, Italia și Ungaria.

Cultura ciupercilor nu necesită suprafețe mari de teren agricol

Într-adevăr, în comparație cu celelalte culturi horticole, cultura ciupercilor implică ocuparea unor suprafețe foarte mici de teren. Mai mult decât atât, terenul utilizat în cadrul unei ciupercării nu trebuie să fi e neapărat bun pentru agricultură, pentru că nu pământul este folosit ca pat nutritiv. Dimpotrivă, substraturile pentru cultura ciupercilor sunt preparate din diverse materiale de origine vegetală și animală, în spații special amenajate. Odată obținute, aceste substraturi sunt introduse în ciupercărie și dispuse etajat, pe mai multe niveluri, pentru a folosi cât mai efi cient spațiul de cultură. De exemplu, într-o cameră de cultură standard olandeză pentru ciuperci champignon, la o suprafață utilă de 106 mp, suprafața cultivată este de 200 mp. Această dublare a suprafeței utile se face prin etajarea culturii pe rafturi (stelaje) cu cinci niveluri.

Ciupercile pot fi cultivate în diverse spații și localuri care au avut altă destinație. Cultura clasică – sezonieră a ciupercilor poate fi executată, cu un minimum de amenajări, în diverse spații si localuri existente, care nu mai sunt utilizate conform destinației inițiale: pivnițe, grajduri, mine și tuneluri, foste crame, depozite,etc. Astfel, aceste spații capătă o nouă utilizare și pot produce din nou bani. Condiția care se pune pentru revalorificarea lor este aceea de a fi pregătite printr-o serie de îmbunătățiri și dotări necesare cultivării ciupercilor. Și cultura intensivă se poate organiza în astfel de localuri, dar compartimentările, amenajările, dotările cu echipamente necesita investiții mai mari.

Se creează noi locuri de muncă, mai ales în zona rurală

Extinderea și dezvoltarea culturii ciupercilor produce un efect pozitiv în plan economico-social, prin diversificarea sortimentului de culturi și crearea de noi locuri de muncă, mai ales în zonele rurale, mai puțin dezvoltate. Se amplifică cererea de forță de muncă și în procesarea și în comercializarea ciupercilor, a substratului nutritiv, a miceliului, a echipamentelor etc., ceea ce cu siguranță duce la crearea unei adevărate industrii a ciupercilor, cu activitate pe tot parcursul anului.

Din acest punct de vedere merită de luat în seamă exemplul unor țări europene ca Irlanda, Spania, Polonia, Ungaria. Ele au în comun dezvoltarea spectaculoasă a culturii ciupercilor pe parcursul ultimului deceniu, dezvoltare bazată în special pe „sistemul satelit" de cultură.

Este vorba de unități de pregătire centralizată a compostului, care este însămânțat și livrat unor producători individuali (fermieri) afl ați în zona de proximitate. În Irlanda există comunități rurale în întregime „convertite" la producerea ciupercilor – sate de ciupercari. Producția acestora este preluată de firme care se ocupă cu sortarea, ambalarea și desfacerea ciupercilor. Sistemul se bazează pe contracte ferme între participanți, pe profesionalism, corectitudine și promovarea calității.

Sursa: agroinform.md

Odată cu venirea primăverii, activitatea în păstrăvării începe să prindă mai multă viaţă. În bazinele alimentate cu apă din râu, stratul de gheaţă format în timpul iernii începe să se topească şi, pe măsură ce temperatura apei creşte, păstrăvii devin mai activi şi cu apetit tot mai mare. Este momentul inventarierii păstrăvilor

În mod normal ar trebui să avem un bazin gol în care să mutăm păstrăvul. În caz contrar, trebuie să eliberăm unul prin trecerea peştilor în alte bazine cu păstrăv, ţinând cont de cerinţa ca aceştia să fie de aceeaşi mărime.

Bazinul gol trebuie curăţat foarte bine de mâlul de pe fund, iar mizeria din porii pereţilor laterali se elimină folosind perii sau instalaţii speciale cu jet de apă la presiune înaltă, pentru ca agenţii patogeni să nu aibă mediul prielnic dezvoltării.

Curăţirea mecanică poate evidenţia unele fisuri ale bazinelor, care trebuie reparate.

Urmează operaţiunea de dezinfecţie, folosind diferite substanţe dezinfectante admise în acest scop în piscicultură. După expirarea timpului de contact cu substanţa dezinfectantă se trece la clătirea intensă cu apă.

Următoarea etapă este montarea vanetelor şi a sitei la călugăr, având grijă ca şi acestea să fie bine igienizate înainte. Astfel pregătit, bazinul poate fi inundat.

Prinderea păstrăvilor

Înainte de manipulare, păstrăvii trebuie ţinuţi la post timp de 48 de ore. Pentru operaţiunea de prindere avem nevoie de un năvod şi de mincioage. Cu ajutorul năvodului grupăm păstrăvii către călugăr, de unde îi scoatem cu ajutorul mincioagelor.

Atenţie însă, în timpul iernii, pe fundul bazinului s-a acumulat o cantitate mare de mâl care a înfundat şi groapa de pescuit. De aceea, înaintea operaţiunii de prindere aceste depuneri se vor disloca pe o lungime de 2 m de la călugăr, astfel încât mâlul să fie antrenat de curentul de apă şi evacuat din bazin.

Pe măsură ce, prin extragerea peştelui din bazin, cantitatea rămasă scade, se reduce şi nivelul apei, pentru ca prinderea păstrăvilor să fie mai uşoară. Ultimii peşti se scot din groapa de pescuit. Pe toată perioada acestor manipulări, avem grijă ca apa să fie tulburată cât mai puţin posibil.

Cântărire şi sortare

Peştii scoşi cu minciogul se pun într-un recipient cu apă, a cărui tară trebuie cunoscută, apoi se cântăresc. Aproximativ 3% din cantitatea de păstrăv se numără, pentru a putea calcula greutatea medie pe bucată, şi, pe baza acesteia, numărul de peşti din bazin.

Poate vă întrebaţi: de ce atâtea cântăriri, de ce atâtea calcule? Ei bine, în afară de faptul că vă interesează cât peşte veţi avea de vândut, cantitatea, numărul peştilor şi greutatea medie pe bucată trebuie cunoscute pentru o hrănire corectă şi, în caz de necesitate, pentru aplicarea unui tratament medicamentos corect.

Păstrăvăriile mai mari, cu posibilităţi financiare, pot folosi utilaje performante la extragerea peştilor din bazine, dotate cu sisteme de cântărire şi de numărare automată.

Dacă, pe timpul iernii, aţi hrănit păstrăvii la copcă, veţi observa că aceştia au crescut însă sunt diferiţi ca mărime. Frontul de hrănire pe timp de iarnă fiind limitat, a apărut concurenţa între indivizi, iar cei mai puternici, consumând mai multă hrană, s-au dezvoltat mai bine.

Această diferenţiere între indivizi impune şi o sortare a acestora pe categorii de mărime. Sortarea se poate face manual, cu ajutorul lădiţelor sau mecanizat, cu ajutorul sortatoarelor de mare performanţă.

Întrucât sortarea se face de obicei în 2-3 categorii de mărime, avem nevoie de mai multe bazine goale în care să mutăm păstrăvii. O variantă ajutătoare este împărţirea unui bazin, cu ajutorul unor site, în trei părţi.

În partea dinspre călugăr se introduce categoria cea mai mare de păstrăv, iar în partea de la admisia apei în bazin, categoria cea mai mică. Într-un alt rezervor populat se pot grupa peşti de aceeaşi mărime, proveniţi din mai multe bazine.

Dacă populaţia dintr-un bazin va face obiectul vânzărilor în anul în curs, numărul peştilor introduşi se calculează în aşa fel încât la atingerea greutăţii de valorificare cantitatea totală de peşte să nu fie mai mare decât capacitatea bazinului. În felul acesta vom fi scutiţi de manopere suplimentare.

Printr-o hrănire corectă, din punct de vedere cantitativ, dar şi ca mod de administrare, nu vor apărea diferenţieri semnificative de dezvoltare între indivizi.

Veţi vedea că această inventariere de primăvară, în afară de faptul că este necesară pentru igienizarea bazinelor, este foarte utilă pentru a estima şi eşalona producţia de păstrăv.

Repartizarea producţiei de Păstrăv

Întrucât nu puteţi valorifica tot păstrăvul în acelaşi timp, repartizarea producţiei este un imperativ. O primă repartizare s-a realizat deja, prin diferenţierile de creştere constatate la inventariere şi sortarea peştilor pe categorii de mărime.

La o creştere normală, într-o populaţie de păstrăv se diferenţiază trei categorii de mărimi care, procentual, se distribuie în 25% cei mai mari, 50% cei mijlocii şi 25% cei mai mici. În funcţie de cerinţele pieţei, putem accelera sau încetini procesul de creştere al fiecărei categorii prin modul de hrănire, atât cantitativ, cât şi calitativ.

O altă metodă este crearea de loturi cu vârste diferite. Aceasta, combinată cu cea prezentată anterior, măreşte substanţial posibilitatea eşalonării în funcţie de cerinţele pieţei. Reuşita este la îndemâna dumneavoastră!

Sursa: revista-ferma.ro

În climatul regiunii noastre, creşterea în condiţii de fermă a peştilor ornamentali reprezintă o importantă ramură a acvaculturii. Însă, având în vedere că aceştia se produceau aproape exclusiv pentru acvarii, creşterea în condiţii de fermă a acestora a fost scoasă din discuţie.

Însă, în ultimii ani, abundenţa iazurilor ornamentale reprezintă un foarte bun motiv de a lua în serios producerea de peşti ornamentali în ferme specializate, de altfel, o preocupare de interes din punct de vedere economic, ecologic, epizootic, artistic şi în multe alte privinţe.

Vă prezentăm principiile de bază ale producerii crapilor ornamentali Koi şi a caraşilor roşii de grădină, desprinse din propria noastră experienţă (în producţie şi în cercetare), dar şi din colaborările cu alţi producători.

În prezent, cultura peştilor ornamentali este văzută ca o piscicultură specializată, o parte integrantă a pisciculturii peştilor de consum sau ca producţie a unor amatori. La tot pasul întâlnim persoane care au o oarecare experienţă cu crapii Koi sau care au crescut caraşi roşii de grădină.

Cu toate acestea, este foarte greu să întâlnim producători ai acestor specii care să aibă standarde înalte, întrucât creşterea acestor peşti îmbină acvacultura foarte bine tehnologizată, arta şi, bineînţeles, pasiunea.

Cerinţe: simţ estetic, potenţial tehnic şi marketing

Mulţi crescători de peşte pentru consum, deşi sunt experimentaţi, nu au rezultate bune în această ramură din cauza lipsei de simţ pentru estetic. Pe de altă parte, mulţi artişti, care au o viziune clară a ceea ce înseamnă un crap Koi de bună calitate, nu au îndemânarea şi capacitatea tehnică pentru a fi producători de succes ai acestor peşti.

Reuşita în producerea de peşti ornamentali implică şi multe cunoştinţe de marketing. Nu e suficient să se satisfacă cerinţele consumatorilor, este foarte important să se impună şi un standard propriu al calităţii şi al unicităţii. În continuare vom explica principalele provocări în domeniul culturii peştilor ornamentali.

Creşterea caraşilor de grădină, o problemă de cantitate

Există peste două sute de varietăţi de caraşi. Aceştia se deosebesc prin însuşiri morfologice şi fiziologice, fiind greu de discutat despre caraşi la modul general.

• Varietăţi cu „deformaţii estetice". Multe varietăţi sunt foarte sensibile din cauza „deformaţiilor estetice", obţinute prin selecţie. Aceste deformaţii se prezintă sub formă de „coadă dublă", „ochi telescopici", „capişon" şi aşa mai departe. Aceste varietăţi nu pot trăi decât în spaţii închise, în acvarii, fiind prea vulnerabili la condiţiile din mediul semi-natural al unei ferme. Aceste varietăţi se şi produc aproape exclusiv în sisteme recirculate sau în condiţii foarte atent controlate.
• Varietăţi mai rezistente. Pe de altă parte, există şi varietăţi mult mai rezistente decât crapul comun, care pot fi crescute foarte uşor în heleştee de pământ (carasul cometă, varietăţile de tip shubunkin etc). Astfel, dacă doriţi să deveniţi producători de caraşi de grădină, trebuie să alegeţi varietăţile de la bun început. Producţia de caraşi trebuie să fie foarte mare, profitul fiind condiţionat de un număr mare de peşti. Preţul pentru caraşi nu este foarte mare, rareori este negociabil, fiind foarte mulţi ofertanţi.
• Valoare prin culoare. Clasificarea caraşilor de grădină pe varietăţi nu joacă un rol foarte important. În general, caraşii de calitate trebuie să aibă culori vii, contur regulat al corpului şi înotătoarele intacte. Principala problemă la majoritatea varietăţilor este că doar un anumit procentaj este colorat.

Toţi caraşii se nasc fără culoarea specifică, iar, pe parcursul creşterii, unii îşi pierd melanina (pigmentul de culoare închisă) în procesul de demelanizare, care va fi înlocuită cu pigmenţi roşii, albi, oranj sau albaştri. Numai peştii coloraţi aduc profit, fiind astfel important să-i creştem doar pe aceştia. Procentul de caraşi coloraţi diferă foarte mult (din experienţă proprie acesta este de 10-50 la sută) şi depinde foarte mult de selecţia aplicată reproducătorilor.

• Selecţie în funcţie de culoare şi de viabilitate. Masculii devin maturi sexual la vârsta de un an, astfel că selecţia nu va dura mult. Problema este că pentru a obţine procent ridicat de peşti coloraţi se practică consangvinizarea. Astfel, inevitabil vor apărea şi peşti cu deformări, cu rezistenţă scăzută la boli şi la stres etc.). Astfel, este important, pe de o parte, să avem un procentaj mare de peşti intens coloraţi, dar, pe de altă parte, trebuie să păstrăm un nivel ridicat de viabilitate între peşti.

Numărul piscicultorilor europeni care fac afaceri reuşite cu caraşi de grădină este redus, în principal, din cauza concurenţei producătorilor din ţările asiatice, unde climatul este favorabil producţiei mari de caraşi ornamentali. Însă, acei caraşi nu se pot compara din punct de vedere al stării de sănătate şi al viabilităţii cu cei produşi în climatul nostru, dar au avantajul că sunt extrem de ieftini.

Deşi sunt supuşi unor tratamente puternice cu antibiotice înainte de a fi transportaţi spre Europa, acestor peşti le survine moartea, de regulă, după 14 zile de la sosirea la destinaţie.

Creşterea crapilor Koi, o problemă de calitate

• Reproducători de calitate. Culorile fiecărui crap Koi (cu excepţia celor unicolori) sunt unice, datorită polimorfismului petelor de culoare ale puietului. Din păcate, un procent foarte mic de puieţi prezintă semne de calitate bună, în jur de trei la sută. Altă problemă o reprezintă faptul că acest procent de trei la sută se obţine numai din folosirea de reproducători de calitate excepţională. Bineînţeles că aceşti reproducători costă foarte mult şi, de obicei, nu sunt de vânzare (vânzătorul ar face un serviciu eventualei concurenţe).
• Doar 16 varietăţi de Koi. O altă dificultate întâlnită în fermele de crapi Koi este aceea că necesită o investiţie majoră în nucleul de reproducători, existând 16 varietăţi de Koi, iar producătorii se văd nevoiţi, adesea, să ofere pieţei diferite varietăţi. Dacă producătorul se hotărăşte să îşi crească singur reproducătorii, are nevoie de minim cinci ani pentru aceasta. De regulă, un producător de crapi Koi îşi cumpără câteva exemplare mature de o calitate cât mai bună, apoi îşi formează un nucleu de reproducători din primii pui ai acestora.
• O preocupare mai pretenţioasă. Creşterea crapilor Koi necesită cunoştinţe avansate de acvacultură şi investiţii mult mai mari, decât în cazul caraşilor de grădină. Sunt necesare heleşteie pentru reproducători, bazine pentru crapii de o vară şi pentru cei cu potenţial de a deveni crapi de înaltă calitate, precum şi o staţie de incubaţie. Doar prin reproducţie artificială se poate efectua o selecţie bună a reproducătorilor.

Bineînţeles că fiecare exemplar matur este foarte preţios şi nu poate fi înlocuit cu uşurinţă. Din păcate, manipularea reproducătorilor este de multe ori riscantă. De aici rezultă, în fiecare an, pierderi care trebuie recuperate prin introducerea în lotul de reproducători a unor exemplare noi, produse tot în ferma proprie.

• Studierea pieţei. Înainte de a purcede la cultura crapilor Koi, trebuie aleasă piaţa căreia ne adresăm. Pentru consumatorii de rând se pot produce Koi de calitate acceptabilă (culori clare şi pete destul de frumoase), care ocupă aproximativ 20 la sută din totalul producţiei. Aici intervin o serie de probleme:

- există mulţi producători de astfel de peşti, piaţa fiind destul de mică, - preţul nu este prea ridicat (ţinând cont că se vinde circa 5-20 la sută din biomasa produsă);

- această clasă de crapi Koi se vinde în special la începutul primăverii când mulţi fermieri ies pe piaţă cu peşti. În acest sezon se pot face bani frumoşi numai dacă există cumpărători (dealeri) buni, care cunosc bine piaţa.

• Producţie personalizată. În orice caz, producţia în masă de crapi Koi este un concept european, deoarece cultura adevărată a crapului Koi înseamnă căutarea permanentă a imaginii ideale a ceea ce înseamnă Koi. Fiecare producător de top va folosi selecţia genetică pentru a produce ceva perfect, care să-l definească.

Astfel, dacă doriţi să produceţi Koi de înaltă clasă, nu contează cantitatea, ci calitatea. Preţul pentru crapii de înaltă calitate nu este fix, nu este decis de nimeni. Din vânzarea unui singur crap, o fermă se poate susţine economic un an întreg. Acest lucru este posibil numai dacă există cumpărători cu standarde înalte în ceea ce priveşte cunoştinţele despre Koi.

Cale lungă şi dificilă

Dorim să subliniem că toţi crescătorii buni de peşti ornamentali (în special cei de crapi Koi) pe care i-am întâlnit sunt, în primul rând, „fanatici" şi fac această activitate, în principal, din plăcerea proprie. Succesul în această îndeletnicire vine de regulă mai târziu, ca urmare a dedicării totale.

În acest articol am prezentat multe aspecte negative ale culturii peştilor ornamentali, deoarece începătorii, de regulă, nu sunt familiarizaţi cu punctele de vedere negative şi vor fi foarte dezamăgiţi când vor vedea că succesul nu vine atât de uşor pe cât şi-au dorit. Pe de altă parte, dacă cineva simte că creşterea peştilor ornamentali este în inima sa, atunci trebuie să se apuce să o facă, fiindcă la urma urmei există o mare cerere de crescători pricepuţi de caraşi ornamentali şi de crapi Koi.

Avantajele creşterii caraşilor ornamentali de grădină:

• nu sunt necesare suprafeţe mari de luciu de apă;
• pot fi produşi la densităţi foarte mari;
• nu sunt sensibili la manipulări sau la transport;
• sunt foarte fertili, deoarece se reproduc de 3 ori pe an fără a fi necesară reproducţia artificială;
• lotul de reproducători este ieftin;
• exemplarele mici se pot vinde pentru acvarii, iar cele mari, pentru iazuri de grădină;
• se vând mai uşor decât crapii Koi.

Sursa: revista-ferma.ro

Plantaţia de zmeur este una dintre culturile agricole care au avut o dinamică deosebită pe plan mondial în ultimii ani. În ţara noastră există prea puţine ferme de producţie, deşi cultura zmeurului poate valorifica şi suprafeţele de teren mai mici, caracteristice agriculturii autohtone. În plus, producţia de fructe poate fi valorificată foarte bine la export.

Zmeura se obţine atât din flora spontană, cât şi prin înfiinţarea unor culturi cu soiuri selecţionate de amelioratori. Producţia de zmeur este destinată pieţei de fructe proaspete sau uscate, congelate, industriei alimentare (gemuri, jeleuri, siropuri), a ceaiurilor etc.

Răspândirea tot mai largă a terapiilor naturiste, dar şi schimbarea radicală în ultimii 20 de ani a mentalităţii occidentale în ceea ce priveşte hrana (conceptul de alimentaţie sănătoasă) au determinat o cerere tot mai mare pentru anumite fructe, cum sunt: coacăzele negre, afinele, zmeura, murele etc.

Zmeura are un conţinut mare de polifenoli antioxidanţi cum sunt pigmenţii antocianici şi este o sursă bogată de vitamina C, magneziu, complex de vitamine B, cupru şi fier. Consumul regulat de fructe de zmeură s-a dovedit benefic în tratarea bolilor precum: inflamaţiile, cancerul, afecţiunile cardiovasculare, diabetul, alergiile, tulburările de vedere. De asemenea, tratatele de fitoterapie recomandă folosirea frunzelor şi a lăstarilor sub formă de ceaiuri sau decoct pentru tratarea sau amelioraea unor boli.

Înfiinţarea culturii de zmeur

• Condiţii pedoclimatice prielnice. Pentru a înfiinţa o plantaţie de zmeur, mai întâi trebuie să identificaţi locaţia potrivită. Terenul ales trebuie să fie destul de uşor şi bogat în compuşi organici. Zmeurul nu se poate dezvolta pe soluri grele, argiloase, în zone reci, cu exces de umiditate, şi preferă un climat mai umed şi mai răcoros, astfel că în zonele cu dealuri înalte se caută pantele sudice sau terenurile mai plane, unde plantele au suficientă lumină.

Zona călduroasă şi aridă de câmpie nu este favorabilă culturii zmeurului. Arbustul se poate cultiva şi în locurile cu semi-umbră, dar fructele nu sunt la fel de dulci şi de aromate, iar uneori lăstarii nu se maturizeză suficient şi degeră în timpul iernii.

Trebuie să ne gândim şi la sursa de apă, fiindcă zmeurul are o înrădăcinare mai superficială şi suferă în anii secetoşi, în lipsa unui sistem de irigaţie.

• Pregătirea corespunzătoare a terenului s-ar putea să necesite unul sau doi ani. Este bine să facem o analiză chimică a calităţii solului, având în vedere că, în mod obişnuit, zmeurul necesită o aciditate de la 5,5 până la 6,5. Dacă terenul este sărac în humus, se poate îmbogăţi administrând cantităţi mari de gunoi de grajd fermentat sau de compost.

Înainte de plantare este indicată o erbicidare totală, având în vedere că buruienile reprezintă unul dintre "inamicii" permanenţi ai plantaţiei în primii ani de la înfiinţare.

• Plantările se fac toamna târziu sau primăvara devreme. Materialul de plantare trebuie identificat şi procurat din timp şi se comercializează sub denumirea de drajoni. Aceştia trebuie să fie sănătoşi, iar la alegerea soiurilor ne vom informa asupra caracteristicilor acestora.

Dacă plantăm o suprafaţă mică, vom opta pentru un singur soi. Dacă suprafaţa este mai mare vom introduce în cultură două sau trei soiuri cu diferite perioade de coacere.
Este bine să evităm cultivarea zmeurului după cartofi, vinete şi tomate, având în vedere că aceste specii au o serie de viroze comune.

Caracteristici productive

Zmeurul este un semiarbust cu o înălţime de 1,5-2,5 m, cu un ciclu biologic bienal. Tulpina vegetativă se dezvoltă în primul an din mugurii care se află pe rădăcină, toamna se lemnifică, iar în anul următor, pe această tulpină, se obţine producţia de fructe. După recoltare, până toamna, se taie tulpinile uscate care au produs fructele.

Există şi soiuri remontante care produc încă din primul an, toamna, pe vârfuri sau uneori chiar pe o bună parte din tulpină.

Producţia de fructe care se obţine la hectar variază în funcţie de soi şi de tehnologia de cultură aplicată, respectiv de la 3-4 tone/ha până la 8-9 tone/ha.

O cultură de zmeur are producţii rentabile din punct de vedere economic timp de 8-10 ani, uneori chiar mai mult, în funcţie de soi şi de lucrările de întreţinere pe care le efectuăm în fiecare an.

Polonia - numărul unu în cultivarea arbuştilor fructiferi

Cei mai mari producători de fructe de zmeur sunt în Rusia, unde se obţine peste o sută de mii de tone anual, apoi în Serbia şi Polonia (peste 80 mii), SUA (50-60 mii), Germania şi Ucraina (peste 20 mii tone anual).

În România se obţin, conform datelor FAO, în jur de două mii de tone anual, dar cea mai mare parte este recoltată din flora spontană. Avem puţine ferme de producţie, iar cea mai mare parte a fructelor este destinată exportului.

Prin comparaţie, în Ungaria, se obţine o producţie de trei ori mai mare decât în România. Interesantă este piaţa poloneză, care în zece ani şi-a dublat producţia de zmeură, devenind unul din liderii mondiali în ceea ce priveşte cultura arbuştilor fructiferi.

Sursa: revista-ferma.ro