Serile la Butuceni sunt calde şi liniştite, cu miros de fân şi pâine proaspăt scoasă din cuptor, cu prispe date cu var şi străzi pline de farmecul specific satelor în care ne-am cernut copilăriile. Oamenii la Butuceni mai poartă mândria grâului rodit şi a vinului abia tescuit. În căutarea lor şi-n căutarea păcii de aici, vin sute de turişti din toate colţurile lumii. Şi, odată veniţi, deschid singuri poarta Pensiunii Agroturistice „Butuceni”, pentru că aici porţile nu au lacăte şi tăbliţe inscripţionate: „Atenţie! Câine rău”.
La 50 de metri de pensiune am întâlnit-o pe Lenuţa, fiica Botnarilor, care aminteşte de Trofimaşul lui Ion Druţă. Într-o fugă, fata şi-a anunţat părinţii de venirea noastră. Pe Anatol şi Galina i-am descoperit senini şi primitori, de parcă şi-ar fi întâmpinat prietenii pe viaţă. A urmat o discuţie sinceră despre sat, valori, Dumnezeu, amintiri şi frumoasa activitate a familiei Botnaru – Pensiunea „Butuceni”.
Anatol Botnaru
Cel născut printre covoare
Dragostea pentru sat ce o port în suflet cred că nu porneşte de la mine, ea s-a născut acolo de unde am venit eu, cu sute şi mii de ani în urmă.
M-am născut la ţară şi cred că niciodată un om care este născut la oraş nu va simţi ceea ce simte un om născut la ţară. Am trecut prin toată viaţa asta… şi prin probleme, şi prin mai bine. Dar, oricum, tot ce a fost rău se uită şi îţi aduci aminte doar de bine.
Mai port în minte mirosurile copilăriei mele la ţară. Mirosul de ardei copt de mama la cotlon afară. Şi acum intru în beciuri şi simt mirosul de ardei copţi. Mi-e drag şi mirosul de lapte abia muls pe care îl beam cu cana în copilărie, aroma de pâine coaptă, de plăcinte. Era o tradiţie ca mama să coacă în fiecare sâmbătă un cuptor de pâine şi şase tave de plăcinte. Am adus cu mine, la Butuceni, aceste mirosuri din copilărie. Acum la cuptor stă soţia mea, Galina.
M-am născut în covoare. Eram şapte copii în familie şi de mic am ţesut alături de surorile mele. Şi acum, la Butuceni, sunt singurul care ţese la războiul din pensiune. Ne aşezam alături câte patru şi ţeseam. Era interesant. Iarna se ţesea şi, în primăvară, când începea semănatul, covoarele trebuiau să fie scoase şi vândute la Bălţi. Şi de acolo ne aduceau părinţii scrumbie şi biscuiţi de ovăz, şi haine, şi sandale.
Am crescut în socialism, când nu puteai nici măcar să visezi că vei deschide o pensiune la sat. Ne gândeam că ne vom duce la oraş şi vom fi acolo mari orăşeni. Nici nu-mi pot aduce aminte că doream de mic să fiu cosmonaut sau altceva… era prea mult de lucru acasă.
Peste ani, am început să călătoresc prin România şi peste tot vedeam hoteluri, dar, pentru că mi-a plăcut mereu tot ce este natural, frumos şi ţărănesc, vroiam să nimeresc undeva într-o casă ţărănească de prin munţii Piteştiului, unde zăream fumul ieşind din hogeaguri şi simţeam miros îmbietor de mâncare făcută la cuptor. Atunci mi-a venit ideea de a face un asemenea loc acasă, în ţara mea.
Dumnezeu m-a dus, m-a împins prin viaţă. Chiar şi la Butuceni am ajuns într-un mod miraculos. Vroiam să construiesc o casă lângă Stăuceni şi, când am început construcţiile, în căutarea unor pietre, am venit la un bărbat la Butuceni care m-a întrebat din întâmplare: „Da’ nu vrei să cumperi o casă aici?”. Am zis că nu, după am zis că da şi în acel an, 2004, am cumpărat prima casă la Butuceni cu 1500 de euro. Apoi m-am îndrăgostit de acest loc şi am mai procurat câteva case.
Dintre toate casele pe care le-am luat la Butuceni, nu am intervenit decât la construcţia uneia. În rest, am încercat să le amenajez astfel încât să le pun în valoare şi să persiste tradiţiile poporului nostru.
Sunt un venetic aici, dar sătenii m-au primit foarte bine. Nouăzeci şi cinci de procente din oameni sunt oameni foarte buni, dar, cu părere de rău, cinci la sută sunt rătăciţi.
Dacă le-ai lua moldovenilor frica şi lenea, ar răsturna lumea.
Nu înţeleg moldovenii că ar putea câştiga grozav dacă ar munci cât de puţin la casa pe care o au. Vine lumea şi vrea să intre într-o casă ca acea pe care o căutam eu la Sibiu şi ar putea să intre la orice sătean pe o noapte, dar unde să te duci, că nu-i ceea ce caută ei. Multă lume este plecată peste hotare. Şi nu au mai rămas aici decât bătrânii.
Când îmi vine o idee, o scriu pe hârtie. Mă trezesc noaptea şi, dacă nu o scriu, nu pot dormi. Mi-e frică să nu o uit. Iar dacă o scriu, adorm imediat.
Aşa mi-a venit într-o zi şi ideea de a construi un muzeu cu obiecte tradiţionale la Butuceni. În prezent, lucrez la acest proiect.
Sunt un om foarte norocos, incredibil de norocos. Am simţit de nenumărate ori că Dumnezeu mă duce în braţe. Aşa ceva poate să se întâmple numai cu mine. Ceea ce mi s-a întâmplat cu omul care mi-a propus să cumpăr casa şi multe alte evenimente similare… numai cu mine puteau să se întâmple.
O femeie lângă un bărbat trebuie să fie aşa cum este Galina. E clar că atunci când faci o activitate în comun, apar greutăţi foarte mari din cauza cărora poţi şi să te bucuri, şi să te cerţi. Dar pot să spun că o mare parte din responsabilitate o are Galina, pentru că eu dimineaţa mă scol, stau o oră printre oameni şi mă duc, dar ea rămâne aici.
Poţi să faci şi clădiri frumoase, lipite cu lut, dar dacă nu li se pune oamenilor ceva gustos pe masă şi dacă în ele nu-i curat şi nu-i organizată activitatea, ei nu ar mai sta aici. Asta-i marea cheie a succesului.
Oamenii au reacţionat mult mai pozitiv, mai frumos şi mai cu bucurie decât noi credeam. Nu mi-am imaginat că un om poate avea o asemenea bucurie de la o cloşcă, de la un pui, de la o găluşcă. A venit odată un francez, s-a dus în grădină şi a rupt o roşie şi nici măcar nu a şters-o. Eu, cu o cană de apă, vin să spăl roşia, iar el, când mă vede, zice: „Asta nu-i murdărie, e natural.”
Când vine lumea la pensiune şi dă pe faţă emoţii sincere, când se arată mândră şi încântată de ce facem noi, îţi dă puteri miraculoase şi te convinge că mergi pe calea cea dreaptă. Numai că trebuie să fii curajos şi să faci nişte lucruri de care multora le-ar fi ruşine, spunând că-s ţărăneşti, dar lumea atât de mult le preţuieşte, nici nu vă închipuiţi.
Fără lejancă nu mai pot trăi. În toate camerele avem lejănci. Ţi s-ar părea că poţi să pui nişte saltele moi cu puf de lebădă, dar lejăncile sunt calea cea dreaptă, pentru că vrem să lucrăm iarna şi, în afară de asta, lejanca este un element tradiţional, specific nouă, care nu poate fi întâlnit la niciun alt popor. Bunicii noştri erau inventivi de prăpădenie. Cum le-o fi dat în cap să construiască lejănci? Vine lumea şi rămâne şocată de cum se face focul în pat.
Visul meu este să mă trezesc dimineaţa şi să cosesc pe rouă.
Galina Botnaru
Femeia puternică cu suflet cald
Sunt o femeie care a stat mai mult acasă şi mi-a fost greu la început din punct de vedere fizic. Când am venit de la oraş, Anatol îmi spunea: „Tu n-o să faci nimic, tu n-o să lucrezi fizic, tu numai vei sta acolo şi vei avea grijă de una, de alta.” De fapt, realitatea este alta, pentru că administrarea unei asemenea afaceri cere muncă şi dăruire.
Eu mai obosesc şi îi spun că lepăd tot şi mă duc la Stăuceni, iar Anatol îmi spune: „Ia închipuie-ţi tu când vin miniştri la tine la Butuceni, îţi pupă mâna, când îţi sună ambasadori şi îţi mulţumesc… îţi place? Când sunt probleme, aminteşte-ţi de acele momente.”
A fost Ion Druţă pe la noi şi m-a întâlnit în fundul grădinii sădind arpagic, era în luna aprilie. Şi, când m-a văzut, a spus: „Cum, mata eşti stăpână pe toate astea şi eşti în fundul grădinii?”. Zic: „Da!”. Şi, ştiţi, am privit în ochii lui şi am simţit o mândrie, pentru că într-adevăr suntem moldoveni harnici.
Ideile lui Anatol nu se termină niciodată. Din start zic „nu” la toate ideile lui şi tot timpul îi spun să terminăm întâi ce am început, pe urmă să începem altele. Cu toate acestea, materializăm împreună tot ce nu-l lasă pe el să doarmă noaptea.
Lucrăm cu un contingent de oameni plăcuţi, inteligenţi, care au nostalgia de a fi la ţară, mai ales care sunt născuţi la sat.
Despre oamenii care le-au păşit pragul
Galina: Primul turist a venit pe neaşteptate, era o doamnă şi a venit să ia masa. Să vedeţi prin ce am trecut… tremuram toată. Au fost emoţii foarte mari. După ce a plecat doamna, am râs cu poftă şi am înţeles că am păşit prima treaptă.
Anatol: Au venit odată două femei din Italia cu soţii lor italieni să le arate Moldova. Când una dintre ele a trecut pe lângă lejancă, fără să-şi dea seama, a început a vorbi singură: „Pentru prima dată-n viaţă am simţit o asemenea mândrie că sunt moldoveancă!”. Mie mi s-a ridicat părul în cap. Pentru mine, acesta fost cel mai frumos compliment.
Anatol: Acum trei ani a fost pe la noi Valeriu Golubev, a doua persoană în Gazprom – iubitor de rustic ce umblă prin toată lumea şi se duce prin locuri mai sălbatice, ca prinţul Charles. Era iarnă, el bea vin fiert şi stătea pe lejancă, Galina le gătea bucate tradiţionale. Şi el a zis: „Am fost prin toată lumea şi am văzut multe locuri, cel mai bun loc l-am găsit în Austria, dar la voi e mai bine”.
Galina: Venise odată prim-ministrul Vlad Filat cu o delegaţie. A stat la masă şi la un moment dat, a ieşit pe afară. Când mă uit – nu-i. Şi-mi zic: „Doamne, unde e?”. Când ne uităm, Vlad Filat este la bucătărie printre cratiţe. Bucătăreasa mai nu a leşinat, prim-ministrul ridica capacele. El se simţea ca la mama acasă, spunând: „Mie îmi place să iau găluşca din ceaun”.
Galina: A fost de curând o doamnă scriitoare cu familia sa. Şi ea spune: „Vreau să vin aici pe două săptămâni, că îmi doresc să termin o carte şi am nevoie de un refugiu undeva. Dar vreau să vin când va fi sobiţa caldă, să stau pe lejancă, să aud cum trosnesc lemnele, cum fierb sărmăluţele.”
Un articol de Doina Popa
Sursa: vipmagazin.md
