Unele dintre cele mai frecvente probleme întâlnite la creșterea peștelui sunt: insuficienţa de oxigen şi poluarea organică, poluarea termică, sonoră, diverse obstacole în calea de migrare, poluarea cu compuşi sintetici persistenţi, poluarea radioactivă ş.a.
În majoritatea cazurilor, ne confruntăm cu concentraţiile subletale ale poluanţilor.
Anume aceste modificări negative, care dau „la prima vedere” reacţii invizibile şi apar la diverse niveluri de organizare, trebuie identificate operativ și interpretate corect.
Algele, asimilând energia solară, bioxidul de carbon şi substanţele biogene (P – fosforul şi N – azotul) din bazinul acvatic, produc substanţă organică şi asigură organismele din apă cu hrană.
Dacă sistemul acvatic este în echilibru dinamic stabil, atunci energia produsă se utilizează complet fără a polua bazinul cu produse organice.
Spălarea substanţelor organice de pe câmpuri, poluarea, hrănirea incorectă şi folosirea hranei cu randament scăzut de asimilare de către pești (hrană cu conţinut scăzut de proteine, cu proteine care nu sunt asimilate de către peşti), folosirea în cantităţi mari a îngrășămintelor organice şi minerale etc.
Dacă în iazul utilizat pentru piscicultură sunt strict respectate tehnologiile, peştele însăşi participă la curăţirea apei, în special de substanţe organice.
De exemplu, Sângerul foloseşte ca hrană alge monocelulare transformând proteinele din ele în producţie piscicolă, care apoi este scoasă din iaz.
Cosașul foloseşte în hrană plante superioare. Un ameliorator foarte bun este Novacul, care în afară de zooplancton și fitoplancton folosește ca hrană și detritisul (stratul de substanţă organică de la fundul iazului supusă intens procesului de descompunere), acumulând energia produsă de bacterii.
Productivitatea iazului depinde foarte mult de compoziţia chimică a apei şi prezenţa substanţelor biogene.
Pentru obţinerea productivităţii piscicole maxime, în heleșteie se folosește policultura speciilor de pești pentru utilizarea totală a bazei furajere naturale (folosirea detritusului de către peștii detritofagi la etapa premergătoare formării producţiei primare) și hrănirea suplimentară a peștelui.
Furajele artificiale neconsumate formează detritusul, care este inclus de către bacterii în circuitul substanţelor din heleşteu
Pentru menţinerea echilibrului între nivelurile trofice şi căile de formare a productivităţii piscicole, într-un ecosistem acvatic este necesar de a menţine proporţii optimale între speciile introduse în sistemul acvatic şi capacitatea de a acumula energie.
Sunt multe cazuri când în iazuri cu apă curată peştele nu se dezvoltă normal. Cauza este cantitatea mică a substanţelor biogene în apă, ceea ce frânează productivitatea primară a algelor de care, la rândul său, depinde productivitatea peştelui.
În astfel de iazuri este necesar de a folosi mai multe îngrăşăminte minerale şi organice, practicând hrănirea suplimentară a peştelui.
Condiţiile favorabile pentru reproducerea, dezvoltarea, creșterea normală a peștelui depind de calitatea apei.
V-ar putea fi util și articolul Creșterea peștilor: popularea cu puiet a iazurilor.
Calitatea apei la creşterea peştilor
De temperatura apei depinde intensitatea schimbului de substanţe: intensitatea alimentaţiei, schimbul de gaze şi alte funcţii.
În bazinele piscicole încălzirea apei începe de la suprafaţă fiind urmată de fenomene de stratificare termică care se caracterizează prin diferenţe de valori între suprafaţă şi fund.
Când temperatura la suprafaţă depășește 30 grade C peştii se refugiază în zonele mai adânci. La temperatura apei de 17–20 grade C peştii se reproduc, la 22–29 grade C în condiţiile unui regim gazos normal se alimentează mai intens, folosesc mai bine furajele şi cresc mai repede.
În perioada de iarnă, cea mai prielnică temperatură este de 1 grad C (temperatura mai ridicată 2–3 grade C provoacă consumul energiei, substanţelor de rezervă și slăbirea).
Culoarea apei naturale – culoarea brună – cenuşie indică provenienţa mlăştinoasă a apei şi prin urmare nu poate fi folosită pentru reproducerea și creşterea puietului, precum şi pentru iernatul peştelui.
În condiţiile normale mirosul şi gustul apei sunt obişnuite. Mirosul de fenol indică un nivel de poluare cu ape industriale neepurate.
Mirosul ouălor clocite indică prezenţa hidrogenului sulfurat – gaz dăunător pentru viaţa peștilor.
Oxigenul solvit în apă (O2 ) – constituie unul din factorii limitativi cei mai importanţi atât pentru viaţa peştilor.
Plantele (algele şi macrofitele) descompun bioxidul de carbon (CO2 ) dizolvat în apă asimilând carbonul și eliminând oxigenul (procesul de fotosinteză care se desfăşoară numai ziua).
Noaptea procesul de fotosinteză se întrerupe, iar oxigenul solvit în apă se consumă la oxidarea substanţelor organice.
Cantitatea optimă de oxigen solvit în bazinele piscicole trebuie să fie în limitele 5–9 mg/l, conţinutul mai mic de oxigen fiind suportat greu de către peşti, iar când conţinutul oxigenului solvit coboară sub 1mg/l, la Crap începe fenomenul de asfixiere.
Acumularea în cantităţi mari a dioxidului de carbon în apă este dăunătoare pentru peşti şi alte organisme acvatice.
Conţinutul mare de dioxid de carbon în apă (30 mg/l) duce la acumularea lui în sânge, înrăutăţind respiraţia peştilor. Concentraţia dioxidului de carbon în apă nu trebuie să depăşească 10–20 mg/l.
Hidrogenul sulfurat (H2 S) – gaz cu miros înţepător, dăunător peștilor. De obicei, se formează în rezultatul activităţii vitale a unor bacterii speciale şi consumă mult oxigen pentru oxidare.
Este foarte periculoasă apariţia hidrogenului sulfurat în heleşteiele destinate iernatului, deoarece înrăutăţeşte substanţial respiraţia ţesuturilor organismelor acvatice.
Ce ține de reacţia activă a apei (pH), pentru piscicultură cele mai favorabile valori sunt între 6,8–8. Apa cu valorile pH-lui între 4,0–5,5 nu poate fi folosită pentru piscicultură. La valorile pH-lui de 3,0–4,0 peştele moare. Refacerea pH-lui se poate face cu var nestins.
Duritatea apei – este determinată de cantitatea sumară a ionilor sărurilor de calciu şi magneziu şi se exprimă în grade germane (la 10 corespund 10 mg CaO într-un litru de apă).
Bazinele în care duritatea apei variază de la 10–20 grade germane sunt bune pentru creşterea peştelui, iar în
heleşteiele pentru iernatul peştelui duritatea apei trebuie să varieze între 4,2–8,4 grade germane.
Oxidabilitatea permanganată mai mare de 15 mg O2 /l şi bicromată mai mare de 70 mg O2 /l demonstrează poluarea apei.
Oxidabilitatea mare a apei contribuie la dezvoltarea masivă (intensivă) a bacteriilor, inclusiv şi a celor patogene pentru peşti. Micşorarea oxidabilităţii în apele neutre sau puţin acide se efectuează prin amendarea cu var. În apele alcaline anterior amendării cu var se introduce sulfat de aluminiu.
Calciul – prezenţa lui în apă este necesară, mai ales pentru formarea scheletului la peşti. Manganul intră în compoziţia clorofilei care condiţionează activitatea fotosintetică a organismelor vegetale.
Magneziul – sărurile de magneziu din apă contribuie la dezvoltarea algelor.
Fierul – pentru bazinele piscicole concentraţia optimă este de 1,0 – 1,5 mg/l. Surplusul de fier în apă frânează dezvoltarea algelor, micşorând productivitatea biologică a bazinelor.
Surplusul de fier se poate depune pe branhiile peştilor îngreunând respiraţia. De asemeni micşorează și conţinutul oxigenului în apă, consumând-ul pentru oxidare. Apele care conţin fier în exces necesită aerare frecventă;
Azotul şi fosforul – sunt cele mai importante elemente organogene şi au o importanţă majoră în activitatea vitală a organismelor acvatice şi a peştilor şi determină gradul de dezvoltare a producţiei biologice naturale din bazinele piscicole.
Conţinutul fosforului până la 0,5 mg/l şi azotului până la 2
mg/l este considerată optimă pentru piscicultură.
Sub influenţa bacteriilor nitrificatoare se formează nitraţi care sunt bine asimilaţi de alge.
În afara azotului şi a fosforului, o mare importanţă pentru proprietăţile biologice ale apei în dezvoltarea proceselor biologice o au combinaţiile metalelor alcaline şi alcalino-pământoase (natriu, caliu, calciu, magneziu) de asemenea fierul, manganul, cuprul şi siliciul.
Zooplanctonul şi bentosul sunt hrana de bază a peştelui. Partea din zooplancton şi bentosul care piere, se depune pe fund, formând detritusul; apoi revine în circuitul trofic, cu ajutorul bacteriilor.
Formarea în bazinul acvatic a producţiei piscicole este veriga finală a lanţului trofic. La pescuitul heleşteului, fosforul, azotul şi alte elemente, asimilate de către peşti sunt scoase și eliminate din lanţul trofic și circuitul acestor substanţe la nivelul bazinului acvatic.
Hrana artificială, furajele neconsumate de către peşti căzând pe fund participă la formarea detritusului, iar cu ajutorul bacteriilor este inclus în circuitul materiei la nivelul heleşteului.
Poluarea cu substanţe biogene de origine externă (îngrășăminte, ape uzate de origine menajeră și industrială ș.a.) poate fi observată tot mai frecvent în ecosistemele acvatice din Republica Moldova și duce la un așa numit fenomen de „înflorire a apei”.
Mirosul apei devine neplăcut (din cauza substanţelor odorizante produse de alge: geozminte şi metil-izoborneolate), iar deficitul oxigenului solvit poate provoca asfixierea în masă a peştilor.
În practica gospodăriilor piscicole, pentru combaterea „înfloririi apei”, se aplică diverse metode chimice tradiţionale, cum ar fi tratarea cu pulbere de var nestins direct în apă (în cazul când pH>8,5), utilizarea sulfatului de cupru (CuSO4 ) până la 6,0 kg/ha (în multe ţări, acesta este interzis din cauza toxicităţii crescute) și a peroxidului de hidrogen (H2O2).
De asemenea pentru preântâmpinarea consecinţelor negative survenite în urma „înfloririi apei” este obligatoriu ca în perioadele critice să se menţină un debit de alimentare continuu, împrospătându-se mereu apa heleşteului (primenirea apei).
O metodă biologică, eficientă şi inofensivă de preântâmpinare a acestui fenomen periculos este folosirea în acvacultură a peştilor fitoplanctonofagi cum ar fi Sângerul.
Graţie filtrului său branhial foarte fin, poate reţine particule de 0,35-0,45 mm, în majoritate formate din alge planctonice din toate categoriile, inclusiv cianofite, zooplancton şi detritus organic.
Astfel, antrenarea biomasei algale în nutriţia peștilor fitoplanctonofagi devine utilă funcţionalităţii ecosistemului,
diminuându-se riscurile negative provocate de fenomenul „înfloririi apei” (Bulat Dm., 2019).
Sursă: Bunele practici în piscicultură în contextul schimbărilor climatice: Ghid practic pentru producătorii
agricoli.
Comentarii