Anul trecut mi-a fost dat ca în şase deplasări majore cu mijloace auto şi tren din ianuarie până în decembrie să vizitez douăsprezece ţări din UE (Grecia, Ungaria, Austria, Germania, Franţa, Luxemburg, Belgia, Olanda, Spania, Portugalia, Slovenia şi Italia) în diferite sezoane agricole, toate lăsându-mi o puternică impresie asupra nivelului de dezvoltare a spaţiului rural.
În paralel am comparat şi am ajuns la unele păreri asupra a ceea ce urmează să facem şi noi în această direcţie, după recenta aderare la comunitatea europeană.
Diferenţa între rural şi urban
Peste tot unde am călătorit nu am observat diferenţe marcante între sat şi oraş, între spaţiul rural şi urban în ceea ce priveşte accesibilitatea, condiţiile de locuit, posibilităţile de aprovizionare cu cele necesare traiului zilnic sau de petrecere a timpului liber, învăţământ şi educaţie, servicii de tot felul pentru uşurarea activităţilor cotidiene etc.
Comunităţile rurale sunt mai avantajate în ceea ce priveşte mediul de viaţă mai curat, nepoluat şi nu întâmplător orăşenii, la sfârşit de săptămână îndeosebi, se deplasează în masă în acest spaţiu mai liniştit pentru recreare.
Infrastructura
Extinderea permanentă a reţelelor de autostrăzi şi de căi ferate cu trenuri de viteză mare scurtează mult distanţele şi siguranţa circulaţiei între oraşe şi sate.
Drumurile de legătură între localităţi sunt foarte bine întreţinute la fel şi în interiorul localităţilor, fie ele sate sau oraşe. Dar ce m-a surprins cel mai mult au fost căile de acces la fermele agricole şi la parcele în câmp, care sunt în totalitate asfaltate s-au pietruite, astfel că accesul tractoarelor şi utilajelor se face uşor, fără a se împotmoli pe terenul umed, fără noroi pe roţi.
Pe tot traseul nu am întâlnit nici o căruţă trasă de cai sau alte animale, nici o turmă de oi sau alte animale care să încurce circulaţia. Pe şosele, transportul animalelor se face numai cu mijloace auto amenajate în acest scop.
Taluzele căilor de acces sunt înierbate sau plantate cu arbuşti şi arbori decorativi, permanent şi bine întreţinute, nu întâlneşti resturi menajere sau de altă natură pe marginea lor.
Resursele de apă
Comunităţile rurale din UE au un vizibil cult pentru gestionarea resurselor de apă cu care au fost înzestrate mai mult sau mai puţin de la natură. Toate cursurile de apă sunt regularizate, existând numeroase acumulări de apă pentru irigaţii, acvacultură şi agrement. Chiar şi cele mai mici surse de apă sunt captate şi reţinute pe loc pentru multiple nevoi ale fermelor, realizarea unui microclimat adecvat, diversificarea şi armonizarea peisajului rural.
În apropierea cursurilor şi acumulărilor de apă sunt plantaţi arbori pentru fixare malurilor, drenaj biologic, umbră, atenuarea vântului, reducerea evaporării apei etc. Pe lacurile mai mari din spaţiul rural sunt diferite instalaţii şi ambarcaţiuni de agrement care atrag mulţi turişti.
Fondul funciar
Întreg fondul funciar al unei localităţi se vede, de departe, că este foarte bine organizat pe parcele mai mari, cu limite clare între modurile de folosinţă (pădure, pajişte, arabil, plantaţii de vii, pomi fructiferi, măslini etc.).
Terenurile în pantă sunt, în cele mai multe cazuri, terasate, unele de sute de ani, cu taluze antierozionale bine întreţinute.
Ceea ce frapează la fondul funciar este alternanţa continuă între gospodării, terenuri arabile, pajişti, plantaţii, ape, pâlcuri de arbori, aliniamente forestiere care încântă privirea. De regulă, fermele familiale sunt cu aproximaţie în mijlocul exploataţiei agricole, unele având o vechime de trei secole, menţinându-şi funcţionalitatea din generaţie în generaţie până azi.
Terenul fermelor este împrejmuit cu garduri din diferite materiale în funcţie de resurse, din piatră acolo unde s-a adunat de pe teren, din lemn în zonele cu pădure, din stâlpi de beton cu sârmă etc.
În acest fel nu este posibil ca animalele să circule în voie de pe o proprietate pe cealaltă, totul este sub control şi sunt interdicţii scrise pe tăbliţe avertizoare de a nu se intra pe proprietatea privată, fie ea şi extensivă, de sute de hectare.
La fel, nu am văzut autoturisme cu oameni la iarbă verde, camparea la întâmplare pe terenul altora fiind interzisă.
Culturile agricole în arabil
Terenurile arabile din ţările UE vizitate sunt în întregime cultivate cu diferite plante de cultură, dintre care predomină cerealele păioase. Este aproape incredibil în ce condiţii de sol şi până unde se cultivă cerealele pe terenuri pietroase, pe terase, la marginea şi chiar în mijlocul pădurii, lângă clădirile marilor oraşe, marginea autostrăzilor şi pistei aeroporturilor, peste tot cereale şi iar cereale care produc grăunţele atât de necesare hranei oamenilor şi animalelor.
După cereale păioase, suprafeţe mari sunt cultivate cu porumb, rapiţă, floarea soarelui pentru biocombustibil şi uleiuri, sfeclă de zahăr, cartofi, legume, plante furajere etc. Nici o ţară nu-şi permite luxul să nu cultive integral şi intensiv terenul arabil, chiar şi cel cu soluri slab fertile, care sunt ajutate să producă prin administrarea unor cantităţi foarte mari de îngrăşăminte chimice şi în regim de irigare.
Agrotehnica aplicată la aceste culturi este una de vârf, fără fisuri în lanţul tehnologic, fapt remarcat de departe prin uniformitatea lanurilor, absenţa buruienilor, culoarea plantelor şi alte criterii care nu scapă unui ochi avizat şi experimentat. Producţia de cereale este depozitată de regulă centralizat, în silozuri imense, proprietatea unor cooperative, unde se face în comun condiţionarea, conservarea şi mai apoi valorificarea ei.
O atenţie aparte este acordată producţiei secundare din cultura cerealelor, îndeosebi paielor, care se adună integral, se balotează, se depozitează şi se valorifică pentru diferite scopuri (ca aşternut la animale, celuloză şi încălzire sub formă de brichete). Pe suprafeţe imense de cereale păioase văzute cu coada ochiului din fuga trenului sau mijloacelor auto nu am întâlnit nici măcar un metru pătrat de mirişte sau paie arse. Absolut totul se valorifică la nivel superior, nimic nu se risipeşte în agricultura UE. Altfel, nu ar exista performanţă şi nici eficienţă.
Pajiştile naturale
Terenurile agricole pe care nu s-au putut cultiva cereale şi alte culturi în arabil din cauza condiţiilor pedoclimatice, sunt ocupate de pajişti naturale rezultate în special după defrişarea pădurilor.
Pajiştile naturale sunt considerate, fără excepţie, şi tratate ca oricare altă cultură agricolă. În fiecare an, pe păşuni se fac lucrări de curăţire, nivelare, fertilizare iar fâneţele se cosesc cel puţin de două ori după ce se fertilizează şi uneori se irigă corespunzător. Anul trecut la început de aprilie, spaţiul rural din întreaga Austrie mirosea a gunoi de grajd după aplicarea tulburelii de grajd (gülle) pe pajişti. Acest fapt nu a deranjat pe nimeni, întrucât este o practică de foarte mulţi ani, cu care locuitorii erau obişnuiţi.
Grav ar fi fost să nu se întâmple acest lucru prin care se menţine productivitatea ridicată a pajiştilor din această ţară. Mă întrebam adesea cum de reuşesc fermierii din Elveţia, Austria, Germania şi Franţa să aibă pajiştile de o culoare verde atât de intensă? Răspunsul trebuie găsit în seriozitatea cu care, an de an, aceşti vrednici gospodari le fertilizează cu îngrăşăminte organice şi chimice, asemenea culturilor din arabil.
Pajiştile folosite prin păşunat sunt în întregime împrejmuite şi împărţite în parcele cu garduri fixe sau mobile (electrice) iar animalele au apă permanentă la discreţie şi mai ales umbră de la arborii plantaţi pentru acest scop. Nicăieri nu am întâlnit animale pe păşune fără apă şi umbră, iar spre toamnă, când producţia păşunii este mai scăzută, animalele primesc suplimentar fân la discreţie în iesle mobile, direct pe păşune.
Peste tot se simte grija permanentă pentru animalul de pe păşune, să aibă un confort cât mai mare şi să nu-i lipsească nimic. Numai aşa, animalul va da produse la nivelul aşteptărilor. În aceeaşi direcţie se poate da ca exemplu sistemul agrosilvopastoral din ţările cu climat mai arid, mediteranean, prezentat în paginile revistei noastre (Ferma nr. 6/2006), sistem care se extinde în actualele condiţii de încălzire globală a climei terestre.
Fâneţele naturale sunt recoltate de cel puţin două ori pe an, având o diversitate floristică excepţională, care imprimă calitatea şi savoarea inconfundabilă a unor mărci de brânzeturi obţinute din laptele vacilor care sunt hrănite cu aceste fânuri înmiresmate.
În urma celor prezentate, nu greşim dacă, alături de cultul pentru cereale, integrăm majoritatea ţărilor din UE în cultul şi civilizaţia pajiştilor, ca resursă majoră pentru economia agriculturi.
Un articol scris de Teodor Maruşca, pentru revista ferma.ro.
Comentarii