Fertilitatea solului
Solurile fertile sunt una din principalele resurse naturale ale ţării. Fertilitatea solului este un fenomen complex care depinde de un şir de factori, cum sunt conţinutul de humus şi nivelul de fertilizare a culturilor.
Un studiu arată că în ultimii 30 de ani nota de bonitate a solurilor a scăzut de la 70 la 65 unităţi. Printre cauzele acestei degradări se numără diminuarea drastică a utilizării îngrăşămintelor şi dehumificarea solurilor, fenomen greu de oprit.
Lucrarea sistematică a solului a contribuit la distrugerea elementelor structurale, create în procesul pedogenezei. În dependenţă de gradul de umiditate, stratul arabil se tasează, poate deveni bolovănos, compact, la suprafaţă se formează crusta.
Un alt factor care duce la pierderi crescânde de humus este sporirea cotei culturilor prăşitoare în structura terenurilor agricole cota terenurilor însămânţate cu floarea soarelui a sporit de la 13% la 24%, iar a celor cu porumb pentru boabe de la 22% la 37%.
Lucrarea solului şi predominarea culturilor anuale prăşitoare condiționează procesele de descompunere a materiei organice a solului şi conduce la dehumificare. Conţinutul de humus se reduce cu aproximativ 1 t/ha. Solul dehumificat se supune uşor compactării.
Aplicarea asolamentelor cu ierburi multianuale sau lucernă a scăzut, ceea ce s-a răsfrânt negativ asupra protecţiei solurilor. Suprafaţa culturilor furajere s-a micşorat, iar utilizarea îngrăşămintelor organice a scăzut cu nu mai puţin de 94%, din 1996 încoace.
Există următoarele căi de a mări rezervele de materie organică din sol și anume: aplicarea unor cantităţi de gunoi de grajd, pregătirea şi utilizarea composturilor, nămoluri de la staţiile de epurare a apelor reziduale sau deşeuri organice de producţie.
Folosirea sistemului de agricultură conservativă este și ea una dintre căi. Sporirea suprafeţei culturilor furajere, în special a ierburilor multianuale, este alta.
Eroziunea
Cea mai periculoasă formă de degradare a solurilor este eroziunea. Actualmente, în practica agricolă nu se implementează măsurile necesare de protejare antierozională.
Eroziunea solului este cauzată de factori naturali cum sunt particularităţile reliefului şi ale climei, şi este amplificată prin proporţia foarte înaltă a pământului arabil în structura terenurilor agricole.
Fondul agricol este dispersat, loturile individuale deseori sunt parcelate şi se lucrează de-a lungul pantelor. Practicile defectuoase de gestionare a terenurilor, cum sunt păşunatul excesiv, tăierea masivă a pădurilor şi tufişurilor şi cultivarea în pante abrupte, accelerează eroziunea.
Eroziunea hidrică afectează două milioane de hectare de terenuri agricole situate în pantă. Efectele secundare ale eroziunii sunt poluarea şi înnămolirea cursurilor de apă şi a bazinelor acvatice.
Suprafaţa totală a terenurilor erodate este de 898 mii ha: 504 mii ha uşor erodate, 253 mii ha moderat erodate şi 102 mii ha puternic erodate.
Suprafaţa afectată de alunecări de teren este, de asemenea, în creştere, iar pierderile economice anuale sunt estimate la 83 milioane lei (6.7 milioane dolari SUA).
Zonele cu cel mai înalt risc de alunecări se află în regiunea centrală a ţării. Privatizarea a dus la fragmentarea câmpurilor agricole, un factor care de obicei contribuie la reducerea eroziunii.
Cultivarea solului de-a curmezişul pantelor şi aplicarea asolamentelor – ambele măsuri cu efect antierozional – sunt însă aplicate mai rar decât înainte.
Repartizarea cotelor individuale în fâşii lungi şi înguste localizate de-a lungul pantelor a fost un factor negativ, întrucât nu le-a lăsat noilor proprietari altă posibilitate decât să-şi cultive pământul de-a lungul, accelerând astfel eroziunea hidrică.
Tendinţa actuală de sporire a cotei culturilor prăşitoare şi de lichidare a fâşiilor forestiere de protecţie a câmpurilor de asemenea are urmări negative.
Un alt factor de stimulare a eroziunii, invocat în ultima vreme, este alocarea nechibzuită a terenurilor pentru construcţia drumurilor şi caselor.
Valorificarea şi lucrarea sistematică a solurilor a contribuit la activizarea proceselor destructive – a eroziunii, deflaţiei, alunecărilor de teren. 80% a fondului arabil sunt amplasate pe pante cu înclinaţia de peste 2 grade şi, deci, pot fi supuse eroziunii de suprafaţă şi liniară (de adâncime).
În ultimii ani, 24.098 ha sunt afectate de alunecări de teren. Formele liniare de eroziune – rigole, ogase, ravene ocupă 12.031 ha şi activizarea lor continuă.
Pădurile sunt un element ecologic stabilizator important
În prezent, pădurile acoperă 10.7% din teritoriu, media europeană este de peste 29 procente. Ele trebuie să fie bine gestionate, iar suprafaţa pădurilor trebuie să fie mărită, pentru a proteja biodiversitatea şi de a stabiliza terenurile ameninţate de eroziune şi alunecări.
Tăierea pădurilor poate fi făcută în scopuri de îngrijire, regenerare, rărit şi cu scop sanitar. Tăierea totală pe suprafeţe mai mari de două hectare este interzisă.
Dioxidul de carbon, un gaz extrem de toxic, care încălzeşte şi atmosfera, este absorbit de frunzele arborilor, unde prin procesul de fotosinteză este descompus, se reţine carbonul care intră în componenţa hidrocarburilor şi a altor substanţe din corpul plantelor, eliberând oxigenul.
De aceea, plantaţi copaci – unul singur absoarbe o tonă de dioxid de carbon pe întreaga sa durată de viață, iar o pădure foarte mică de copaci şi altă vegetaţie forestieră de o 100 ha absoarbe peste 80 000 tone.
Fâşiile forestiere de protecţie plantate în scopul combaterii eroziunii solurilor și alunecărilor de teren ocupau în 1970 – 20 mii ha. Această suprafaţă s-a redus semnificativ din cauza tăierilor ilicite pentru lemn de foc.
Înfiinţarea perdelelor forestiere pentru protecţia culturilor agricole şi protecţia căilor de comunicaţie a evoluat mai activ între anii 1945-1955. După 1965 au fost defrişate fără cruţare pentru a face loc suprafeţe de teren arabil, a largi drumurile, a le folosi drept combustibil şi material de construcţie, ale înlocui cu copaci de nuci, fiind o mare pierdere, care ne va costa foarte scump în continuare. Rolul perdelelor forestiere se poate sinteza prin:
- atenuarea viteze vânturilor şi a evaporării apei din sol cu 50%;
- naşterea unor mase de vapori şi curenţi ascensionali necesari condensării şi producerii ploilor în zonele cu deficit mare de precipitaţii;
- materialul lemnos pus la dispoziţia populaţiei va îndestula nevoile locale, dând timp pădurilor statului să se refacă;
- frânarea alunecărilor de teren, micşorarea proceselor de eroziune;
- dublarea producţiilor agricole la adăpostul perdelelor.
Se propune ca o treime din suprafaţa iazurilor din stepă să fie împădurite, la adăpostul cărora iarba ar creşte mai bogată şi s-ar obţine în plus material lemnos.
Păşunile şi circa 11% din terenuri nu au intrat în programul de privatizare şi se află în proprietatea şi gestiunea primăriilor. Proprietarii animalelor plătesc o taxă pentru utilizarea în comun a păşunilor.
Producţia scăzută a culturilor furajere şi managementul prost de către primării duce la exploatarea excesivă a păşunilor. Păşunatul excesiv este o situaţie obişnuită în Moldova care uneori duce la eroziune și alunecări de teren.
Sunt necesare eforturi pentru protejarea acestor terenuri contra deteriorării continue şi pentru sporirea productivităţii lor. Eroziunea stârneşte o mare îngrijorare şi există riscul că dimensiunea problemei va creşte în viitor.
Cu toate acestea, nu se face o monitorizare sistematică a evoluţiei acestui proces. Este necesară reglarea păşunatului, cu excluderea degradării solurilor.
Biodiversitatea
Biodiversitatea plantelor de cultură şi a animalelor domestice, organismele modificate genetic Urmare a unei perioade lungi de agricultură intensivă, pe cea mai mare parte a teritoriului Moldovei biodiversitatea şi peisajele naturale au fost modificate de către om.
Doar foarte puţine varietăţi native de plante de cultură şi animale domestice au mai rămas în producţia agricolă. Totuşi, mai există colecţii importante de varietăţi de fructe, nuci şi viţă de vie, care sunt ameninţate cu dispariţia din cauza resurselor limitate disponibile pentru lucrările de conservare în instituţiile ştiinţifice.
Biodiversitatea a scăzut din cauza practicilor agricole intensive şi a dispersării ecosistemelor naturale care nu mai alcătuiesc un spaţiu continuu.
Irigaţia şi desecarea terenurilor
Suprafaţa terenurilor irigabile s-a redus drastic, de la nivelul maxim de 193 mii ha atins în 1990, la doar 16.2 mii ha în 2004, aflate preponderent în gestiunea asociaţiilor agricole mari.
În ultimii ani, aceasta va spori la cel puţin 24 mii ha. Irigaţia şi desecarea terenurilor sunt elemente importante ale unei agriculturi eficiente care pot avea însă şi efecte negative asupra mediului şi fertilităţii solurilor.
Eroziunea, salinizarea şi tasarea solurilor sunt urmări negative importante ale irigării la scară mare. 13 mii ha din terenurile irigate în trecut au fost afectate prin salinizare şi tasare.
Starea terenurilor irigate nu este monitorizată în prezent. Condiţiile climatice, secetele frecvente condiţionează necesitatea irigării, care asigură majorarea productivităţii solurilor.
Însă, irigarea presupune respectarea anumitor condiţii ecologice, în primul rând calitatea apei. Irigarea trebuie să excludă salinizarea sau solonetizarea solurilor, deoarece consecinţele acestor procese negative sunt ireversibile.
Poluarea din sectorul producţiei animaliere
Odată cu desfiinţarea a 2000 de complexe animaliere mari create în perioada sovietică, a crescut puternic numărul de animale domestice ţinute în gospodăriile private, unul sau mai multe capete pe familie.
Poluarea cu dejecţiile animalelor ţinute în satele dens populate, precum şi lipsa generală a sistemelor de canalizare şi de evacuare a gunoiului, contribuie substanţial la poluarea apei potabile din fântâni.
Circa 50% din populaţie foloseşte în scopuri potabile apa de fântână, 76% din sursele monitorizate nu corespund cerinţelor de calitate înaintate apei potabile.
Concentraţia nitraţilor este în creştere şi ei sunt depistaţi în orizonturi acvatice tot mai adânci. S-au făcut încercări de a rezolva problema evacuării bălegarului la nivel comunal, dar succesul a fost unul limitat.
În ultimii ani, a scăzut considerabil introducerea în sol a îngrăşămintelor minerale şi organice, dar şi a pesticidelor. S-a minimalizat potenţialul poluării chimice a solului, însă continuă poluarea cu diferite deşeuri. În scopul ameliorării stării ecologice actuale din agricultură, se recomandă insistent un sistem de măsuri, începând cu schimbarea atitudinii preponderent indiferente a societăţii faţă de principala bogăţie a ţării – mediul înconjurător.
Bibliografie:
- Gumovschi A. Manualul fermierului pentru culturile de câmp. Vol. I. și II, Chişinău, 2021.
Comentarii