Foarte mulţi crescători de capre au semnalat problemele grave de sănătate apărute, în special, la iezi şi la miei, care s-au soldat cu pierderi importante fie prin stagnarea în creştere, fie prin mortalităţi ridicate. În urma discuţiilor şi prin consultări cu specialiştii în medicină veterinară s-a ajuns la concluzia că este vorba de ectima contagioasă.
La infecţia cu virusul ectimei sunt receptive numai oile şi caprele, iar tineretul este mai sensibil decât adulţii. Cei mai predispuşi sunt mieii sugari începând cu vârsta de 2-3 săptămâni şi tineretul până la 2-3 luni. Sensibilitatea la infecţie este mai mare la animalele din rasele ameliorate şi la cele cu o stare slabă de întreţinere. Celelalte specii de animale fac forme inaparente de boală.
Caractere epidemiologice
Sursele de infecţie sunt reprezentate de animalele bolnave şi vindecate. Virusul este prezent în concentraţie mare în lichidul vezicular şi în crustele care se desprind şi care reprezintă principala sursă de infecţie, dar nu se găseşte în lapte, fecale şi urină.
Ca surse secundare de infecţie menţionăm adăposturile, aşternutul, padocurile, instrumentele de tuns, furajele, apa, vehiculele, păşunile, drumurile etc.
Contaminarea se poate face pe cale directă şi indirectă, iar virusul pătrunde în organism, de obicei, la nivelul microtraumelor existente pe piele, în special buze şi mucoasa bucală. În absenţa unor complicaţii, crustele se detaşează după aproximativ trei săptămâni.
Ectima evoluează enzootico-epizootic, cu difuzibilitate mare în focar. Boala apare în orice anotimp, dar este mai frecventă în sezonul secetos. Hrănirea animalelor, mai ales a tineretului recent înţărcat, cu furaje dure, ţepoase, de calitate slabă, favorizează apariţia şi evoluţia gravă a bolii.
Se pot îmbolnăvi până la 90 la sută dintre animalele din efectiv, însă mortalitatea în ectimă nu depăşeşte 15 la sută. Totuşi, în focarele grave, pierderile pot ajunge la 25-75 la sută. La trecerea prin boală, animalele prezintă o imunitate de cel puţin 2-3 ani.
Prevenirea şi combaterea
Pentru prevenirea introducerii bolii în efectivele indemne, se va evita contactul cu turmele contaminate, iar cele nou achiziţionate vor fi ţinute în carantină profilactică. Pentru imunizarea preventivă a animalelor în vârstă de peste o lună, din zonele cu antecedente de boală în ultimele 12 luni, se recomandă vaccinarea împotriva ectimei contagioase.
În focar, animalele bolnave se izolează, iar în formele evolutive benigne, cu localizări peribucale, este suficientă asigurarea unor condiţii de igienă şi mai ales de alimentaţie adecvate (furaje moi şi de bună calitate etc.) pentru a uşura vindecarea.
În cazul formelor evolutive maligne (mai grave, complicate), peribucale şi bucale, se poate institui un tratament local, ce constă în îndepărtarea crustelor şi aplicarea de albastru de metilen 2%, violet de genţiana sau spray cu teramicină, timp de 3-5 zile.
În localizările podale, după o toaletă mecanică, se recomandă asepsie sau spray-uri cu antibiotice. De asemenea, se pot folosi antibioticele şi sulfamidele sub formă de unguente. Concomitent se vor asigura condiţii optime de igienă.
Ce este ectima contagioasă
Ectima contagioasă (în greceşte „ekhtuma”), denumită popular „zăbală”, „bube dulci” etc., este o boală infecto-contagioasă, ce afectează caprele şi oile, manifestată prin erupţii veziculo-pustuloase crustoase cu localizări predominant bucale, podale, genitale, mamare şi oculare.
Boala este răspândită în toată lumea şi determină pierderi însemnate turmelor contaminate, prin procentul ridicat de mortalitate la tineret şi prin frecvenţa complicaţiilor care prelungesc şi agravează evoluţia.
Agentul cauzal este „virusul Orf”, încadrat taxonomic în genul Parapoxvirus, subfamilia Chordopoxvirinae, familia Poxviridae. Virusul ectimei contagioase nu este unic, cunoscându-se 6 tipuri diferite antigenic. Aceasta explică apariţia bolii în turmele imunizate activ, ca urmare a intervenţiei unui nou tip de virus.
Totodată, imunitatea faţă de ectimă este umorală şi celulară, ceea ce face ca protecţia de origine colostrală pentru iezi să fie uneori insuficientă.
Rezistenţa virusului în condiţiile mediului extern este foarte mare. Astfel, în crustele descuamate din interiorul adăposturilor poate rămâne virulent de la un an la altul (chiar 23 ani), dar pe păşuni sub acţiunea directă a razelor soarelui este distrus în câteva luni.
În mediu umed, la temperaturi de 58-60°C este distrus în 30 minute, iar la 64°C, în 5 minute. Dezinfectantele uzuale îl distrug cu uşurinţă; glicerina îl conservă.
Sursa: revista-ferma.ro
Comentarii