Monitorizarea regulată a culturilor agricole, pentru identificarea potențialilor dăunători, este indispensabilă unui management eficient al organismelor dăunătoare.
În acest scop, sunt necesare informații privind dăunătorii specifici anumitor regiuni, culturi, precum și dauna pe care o provoacă.
De obicei, prezența acestora poate fi stabilită după unele semne specifice:
Semne specifice dăunătorilor:
- Insectele – prezența găurilor sau lipsa unor părți ale frunzelor indică un atac al omizilor sau gărgărițelor, frunzele încrețite sunt un indicator al afidelor, fructele deteriorate sau putrezite sunt cauzate de larve sau musculițe, ofilirea plantelor poate fi cauzată de larvele noctuide, iar prezența găurilor pe ramuri sau trunchiuri – de atacul insectelor xilofage (care se hrănesc cu lemn).
- Acarienii – sunt foarte mici și nu pot fi observați cu ochiul liber. Totuși, unele specii formează un țesut tipic pe părțile atacate ale plantei. Frunzele și fructele se îngălbenesc.
- Nematozii – sunt de asemenea foarte mici pentru a fi văzuți. De obicei, aceștia atacă rădăcina, iar planta se îngălbenește, se ofilește și piere.
Criterii pentru înțelegerea atacului cauzat de dăunători
Care stadiu de viață atacă planta: larva sau insecta adultă? Care stadiu de viață al plantei este atacat: răsadul, planta tânără sau matură?
Care parte a plantei este atacată: frunza, rădăcina, tulpina, fructul, sămânța sau întreaga plantă? Ce daune provoacă: mușcături, înțepături sau pieirea plantei? Când (în ce perioadă) atacă?
Controlul dăunătorilor în agricultura ecologică
Controlul dăunătorilor se realizează prin aplicarea anumitor metode, care, în funcţie de momentul şi modul de aplicare, pot fi preventive şi curative.
Metodele preventive au drept scop împiedicarea apariţiei şi răspândirii dăunătorilor, printre acestea putând fi enumerate:
- avertizarea care se realizează prin eliberarea de buletine de avertizare de către unităţile fitosanitare raionale, acestea, punându-i în gardă pe fermieri cu privire la pericolul dezvoltării anumitor specii de dăunători;
- rotaţia culturilor prin care se previne înmulțirea exagerată a unor dăunători;
- lucrările solului prin care sunt distruşi sau se împiedică dezvoltarea dăunătorilor care se găsesc în sol;
- semănatul în epoca optimă, prin care se evită atacul unor dăunători, cum ar fi muştele şi afidele cerealelor şi gândacul ghebos, care se pot dezvolta în cazul semănatului timpuriu;
- îndepărtarea buruienilor gazdă pentru anumiţi dăunători (de exemplu, mohorul care este plantă gazdă pentru sfredelitorul porumbului);
- recoltarea la timp şi fără pierderi a culturilor care să ducă la apariţia samulastrei. La cerealele păioase, samulastra favorizează înmulţirea muştelor cerealelor şi a afidelor;
- tocarea resturilor vegetale rămase după recoltare, care conduce şi la combaterea dăunătorilor ce se găsesc pe acestea, în diferite stadii de dezvoltare;
- folosirea de soiuri/hibrizi rezistenţi la atacul dăunătorilor.
Metodele curative au drept scop ţinerea sub control a dăunătorilor deja apăruţi în cultură, dintre acestea putând fi enumerate:
Combaterea fizică:
- combatere prin temperaturi ridicate sau scăzute, această metodă poate fi folosită în spaţii închise de tip depozit, sere sau solarii;
- combatere prin foc, respectiv arderea dăunătorilor (de exemplu, arderea omizilor din pomi cu ajutorul unor făclii);
- combatere prin folosirea luminii, care se bazează pe atragerea unor specii de insecte prin lumină (de exemplu, fluturii crepusculari şi nocturni) şi combaterea acestora;
- folosirea sunetelor care pot fi utilizate pentru îndepărtarea păsărilor, a rozătoarelor, dar şi a mamiferelor (de exemplu, porcii mistreţi).
Combaterea mecanică se poate efectua prin:
- colectarea şi distrugerea insectelor dăunătoare (de exemplu, omida păroasă a dudului, gândacul din Colorado s.a.);
- folosirea de plante capcană care sunt preferate de către insectele dăunătoare pe care acestea se localizează, după care plantele sunt eliminate împreună cu insectele de pe ele;
- folosirea inelelor cu clei, care sunt benzi de hârtie impermeabilă pe care se găseşte un strat de clei nesicativ şi care se aplică pe trunchiurile sau ramurile groase ale pomilor împotriva femelelor de cotari;
- răzuirea scoarţei pomilor, mai ales a celei ce se exfoliază, pentru că aceasta constituie un mediu favorabil de adăpostire şi înmulţire a insectelor dăunătoare;
- inundarea, care se face prin turnarea de apă în galeriile de rozătoare (şoareci, şobolani), cârtiţe, coropişniţe, acestea ieşind la suprafaţă unde sunt prinse;
- stropirea cu apă, cum este stropirea repetată cu apă rece pentru combaterea afidelor;
- instalarea de sperietori, pentru alungarea păsărilor care atacă diferite culturi;
- instalarea de plase şi garduri în jurul culturilor agricole, pentru a ţine la distanţă rozătoarele, iepurii, căprioarele, porcii mistreţi, sau instalarea de plase deasupra culturilor agricole în perioada de maturare a fructelor, pentru a se preveni atacul păsărilor (de exemplu, la viţa-de-vie).
Combaterea chimică, care se poate efectua prin folosirea de:
- sare de potasiu din acizi grași (săpun moale), care se foloseşte pentru combaterea păduchilor de frunze, în concentraţie de 1,5-3%;
- extracte din plante, cum sunt: folosirea soluţiei de urzici macerate sau de ferigă, ori a soluţiei de tutun pentru combaterea afidelor; folosirea infuziei de coriandru sau pătrunjel împotriva gândacului din Colorado;
- fosfat feric (fier (III) ortofosfat), utilizat ca moluscocid;
- produse admise numai pentru capcane: fosfat de amoniu, feromoni, piretroizi (doar deltametrin sau lambda-cihalotrin);
- alte produse: uleiuri vegetale (ulei de mentă, ulei de pin, ulei de chimion), piretrine extrase din Chrysanthemum cinerariaefolium, ulei de parafină, uleiuri minerale.
Combaterea biologică poate fi realizată prin:
- combatere cu ajutorul plantelor care, prin conţinutul în anumite principii active, au o acţiune repelentă sau chiar de distrugere asupra insectelor. Astfel de plante sunt: ceapa, usturoiul, coada şoricelului, pelinul, levănţica, tutunul s.a.;
- combatere cu ajutorul unor acarieni şi insecte ce pot fi prădători sau paraziţi. Ca exemple de prădători, pot fi enumeraţi: păianjenul prădător (Phytoseiulus persimilis) folosit pentru combaterea păianjenului roşu (Tetranychus urticae); buburuza (Coccinella 7-punctata), folosită pentru combaterea păduchilor de frunze, gândacului ovăzului, tripşilor grâului s.a. Ca exemple de paraziţi, pot fi enumeraţi: viespea Trichogramma evanescens, folosită pentru combaterea fluturelui alb al verzei; viespea Encarsia formosa, folosită pentru combaterea musculiţei albe de seră;
- combaterea cu ajutorul microorganismelor, prin folosirea de biopreparate virotice, biopreparate bacteriene (precum Bacillus thuringiensis utilizat pentru combaterea omizilor diferitelor specii de lepidoptere), biopreparate fungice, protozoare şi nematozi;
- combaterea cu ajutorul altor animale, cum sunt păsările, broaştele, aricii, care consumă insectele dăunătoare din culturile agricole;
- autocidia, care constă în inducerea sterilității masculilor unor specii de insecte în laborator prin diferite tehnici (iradiere, utilizarea de chemosterilizanţi), după care sunt lansaţi în natură, fără ca aceștia să mai poată asigura perpetuarea speciei.
Combaterea biotehnică, care se poate efectua prin:
- instalarea de capcane cu feromoni (de obicei, feromoni sexuali) care se instalează în culturile agricole pentru atragerea insectelor dăunătoare de un anumit sex (masculii) și combaterea lor prin lipirea pe suportul cleios al capcanei;
- folosirea capcanelor colorate (foi adezive, lipicioase), cum este folosirea în sere a capcanelor galbene pentru atragerea musculiţei albe de seră.
Combatere biodinamică bazată pe prinderea insectelor, incinerarea lor şi utilizarea cenuşei rezultate pentru stropirea plantelor.
Notă: În anul 2020, a fost editată broșura Produse de uz fitosanitar și fertilizanți permise pentru utilizare în agricultura ecologică. Broșura este accesibilă pe acest link.
Bibliografie: Gumovschi A. Manualul fermierului pentru culturile de câmp. Vol.II, Chişinău, 2022.
