Hernia rădăcinilor, produsă de Plasmodiophora brassicae, rămâne una dintre cele mai importante boli ale plantelor crucifere, pagubele produse fiind severe şi, ocazional, chiar totale. De exemplu, o contaminare a culturilor de rapiţă de 10-20% conduce la pierderi de recoltă de 5-10%.
Această boală a revenit în atenţia cultivatorilor ca urmare a intensificării rotaţiei cu plante crucifere şi, posibil, a încercării de a reduce costurile de producţie prin reducerea aplicării amendamentelor calcaroase.
Plantele gazdă cele mai sensibile sunt varza, varza chinezească, varza de Bruxelles, broccoli, guliile, conopida, ridichile. Patogenul poate afecta rădăcinile a numeroase plante din alte familii botanice: graminee (Agrostis alba var. stoloniferae, Dactylis glomerata, Lolium perene), rozacee (Fragaria sp.), leguminoase (Trifolium pratense), dar hernia apare numai la crucifere.
Hernia se poate dezvolta pe rădăcinile plantelor înainte ca primul semn (piticirea, îngălbenirea şi ofilirea anormală a frunzelor, în special în zilele călduroase) să fie observată. Dacă solul este umed, aceste simptome pot să nu fie vizibile până în momentul în care apare un stres hidric. Când plantele suspecte sunt scoase din sol, rădăcinile sunt răsucite, distorsionate şi prezintă îngroşări vizibile (umflături, gale), fie pe toată lungimea lor, fie numai în unele porţiuni (aspect strangulat, de unde şi numele de hernie).
Uneori, îngroşările sunt alungite (au forma unor degete). Iniţial, acestea au textura fermă şi culoarea rădăcinii ulterior, se închid la culoare, au consistenţă moale şi, adesea putrezesc eliberând inoculul în sol (ţesutul nu mai formează un strat extern, protector, fiind predispus atacului bacteriilor). Aceste rădăcini deformate au capacitate redusă de absorbţie a apei şi elementelor nutritive.
În condiţii de asigurare al unui regim optim al apei, plantele vor fi capabile să absoarbă nutrienţi şi, ca urmare, să se dezvolte, totuşi, creşterea vegetativă va fi diminuată. Dacă apa este insuficientă, creşterea vegetativă încetează. În ambele situaţii se înregistrează pierderi de producţie. Pe vreme caldă, plantele se ofilesc şi se usucă (slabă absorbţie a apei), de obicei, fără să formeze căpăţâni sau inflorescenţe. Rădăcinile secundare nu se mai dezvoltă, iar plantele se smulg uşor din sol.
Simptomele aeriene pot fi confundate cu cele produse de stresul hidric din perioadele de secetă, deficienţe de nutriţie sau alte boli (putregaiul uscat, fuzarioze vasculare) astfel încât diagnosticul sigur este posibil numai după scoaterea, cu atenţie, a plantelor suspecte din sol şi prezenţa îngroşărilor tipice pe rădăcini. În secţiune, zona îngroşată este spongioasă, marmorată.
Rar, mici gale (noduli) pot să apară, în special la plantele de rapiţă şi gulii în urma unor efecte ale erbicidelor de tip hormonal, însă, în secţiune, se observă o textură densă, uniformă, nemarmorată (asemănătoare ţesutului rădăcinii sănătoase), aceşti noduli nu putrezesc. Sporii rezistă în sol 20 de ani, în absenţa plantei gazdă. Boala se răspândeşte în principal cu sol contaminat cu spori, transportat de la un câmp la altul cu echipamente, prin vânt şi prin răsaduri contaminate.
Patogenul poate supravieţui în sol perioade lungi, de 7-10 sau chiar 20 de ani, sub formă de spori de rezistenţă. Longevitatea acestora este un factor cheie al dezvoltării bolii, mai ales în rotaţii scurte. Solul acid şi temperaturile de 12–27ºC favorizează germinarea sporilor. Umiditatea solului şi temperaturile de 18-25ºC contribuie la dezvoltarea bolii (îngroşările apar în 3-4 săptămâni de la infecţie). Deşi boala a fost identificată pe soluri cu o gamă largă de pH (4,5 – 8,1) ea este asociată, în principal, cu solul acid.
Majoritatea măsurilor de control sunt cele de prevenire a introducerii patogenului în sol. Orice efort în prevenirea introducerii inoculului ar trebui făcut, deoarece patogenul supravieţuieşte foarte mulţi ani în sol, în absenţa plantei gazdă.
Măsuri tehnologice propuse: cultivarea de varietăţi rezistente, plantarea răsadurilor sănătoase (chiar dacă sunt doar câteva răsaduri contaminate, se respinge întregul lot), rotaţie cu plante non-gazdă 5 – 7 ani, corectarea acidităţii solului prin aplicarea de amendamente calcaroase, controlul buruienilor crucifere nu numai în cultura de crucifere, ci şi în culturile care fac parte din rotaţie și evitarea transportului solului infestat şi echipamentelor în culturi sănătoase.
Se recomandă creşterea progresivă a pH-ului solului şi menţinerea acestuia în jurul valorilor de 7,2 – 7,3. Este greu de dat o recomandare generală asupra cantităţii de amendamente necesare, răspunsul fiind variat, în funcţie de tipul de sol şi a variaţiilor de pH într-un câmp. O doză poate fi suficientă sau dăunătoare pe o suprafaţa cu pH ridicat, în timp ce aceeaşi doză poate fi insuficientă într-o zonă cu pH scăzut. Aplicarea în exces sau repetată a amendamentelor calcaroase reduce disponibilitatea fosforului şi a altor microelemente (magneziu, mangan, bor şi zinc) şi producţia. Monitorizarea culturii reprezintă cel mai simplu mod de a detecta hernia rădăcinilor în câmp.
Comentarii