Particularitățile tehnologice de tăiere și conducere a Migdalului (I)

Migdalul este originar din Asia Mica, Iran, Siria și Africa de Nnord, unde crește și astăzi sub formă de pâlcuri și arborete. A fost extins și s-a aclimatizat foarte bine în zona mediteraneană și a Mării Negre, unde este foarte răspândit.

În prezent, America de Nord este cea mai mare producătoare de migdale, urmata de Europa, și Asia. Printre marii cultivatori de migdal se mai numără USA, Spania, Italia, China, Tunisia, Iranul, Grecia, Turcia etc.

Nu se cunoaște exact când a fost adus migdalul în Moldova, însă documentele existente menţionează că în secolul al XVII-lea era deja răspândit.

Producţia anuală de migdal, pe plan mondial, se ridică la 1,5 mln. t. Mai mult de 33% din producţia mondială de migdale se obţine în America de Nord şi 30% în Europa.

În ţara noastră migdalul este puţin răspândit datorită lipsei, până în ultimii ani, de soiuri înalt productive şi adaptate la condiţiile climatice. Producţia anuală de migdale se evaluează la 1000 t.

Toate soiurile cultivate de migdal aparţin speciei Amygdalus Communis L care face parte din genul Amygdalus L subfamilia Prunoideae, familia Rosaceae. În cadrul genului Amygdalus L. se cunosc cca 40 de specii, dintre care prezintă interes în pomicultură următoarele:

• Migdalul comun (A.communis L.);
• Migdalul pitic (A.nana L.);
• Migdalul buharian (A.bucharica Korsh.);
• Migdalul pedunculat (A.pedunculata Pali).

Particularitățile de creștere și rodire a migdalului

Migdalul este o specie de talie mijlocie. În funcţie de soi, portaltoi, condiţiile de creştere etc., pomii ating înălţimea de 6-8 m şi manifestă o creştere viguroasă în primii ani după plantare. În acest sens, soiurile prezintă diferenţe mari şi sunt clasificate în soiuri de vigoare mare, mijlocie şi slabă.

Coroana, în perioada de rodire a pomilor, poate fi, în funcţie de soi, sferică, invers piramidală şi larg invers piramidală.

Migdalul are cea mai mare capacitate de lăstărire anticipată. În funcţie de gradul de ramificare al soiurilor, coroana poate fi deasă, de desime mijlocie şi relativ rară.

Soiurile de migdal se deosebesc şi după capacitatea de formare a arcadelor de rodire. La soiurile cu unghiuri de inserţie mici sau mijlocii arcadele sunt absente sau slab pronunţate. Cele cu unghiuri de inserţie mari formează arcade de rodire accentuate. De menţionat aici că, la migdal, spre deosebire de alte specii, arcadele de rodire se formează nu sub greutatea fructelor, dar a propriilor lăstari. Datorită excitabilităţii mari a mugurilor şi intemodurilor scurte, şi a capacităţii de lăstărire anticipate, se formează numeroşi lăstari, care arcuiesc ramurile anuale.

Pomii intră pe rod în anul 3-4 după plantare, însă primele recolte economice se obţin începând cu anii 5-6. Ei fructifică pe următoarele ramuri de rod: mixte, anticipate, salbe şi buchete de mai. Ramurile de rod, fiind aceleaşi ca la piersic, se deosebesc prin aceea că fructifică 5-6 ani şi evoluează în ramuri de semischelet. Ramurile principale de rod ale migdalului sunt cele mixte şi buchetele de mai. La migdal, spre deosebire de piersic, buchetele de mai contribuie mult la obţinerea producţiei de fructe.

La începutul rodirii o pondere mai mare au ramurile mixte, iar în perioada de mare producţie mai importante sunt buchetele de mai. La unele soiuri buchetul de mai poate fi ramura de rod principală sau cea aproape exclusivă.

Echilibrul fiziologic în coroană este asigurat, dacă lungimea ramurilor anuale este de 20-40 cm la pomii în vârstă de până la 10-11 ani şi de cca 15 cm la cei mai în vârstă.

Particularitățile formării și întreținerei coroanelor

Ţinând cont de portul natural al pomilor şi de cerinţele speciei faţă de lumină, forma de coroană mai adecvată pentru migdal este vasul ameliorat.

Unghiul de inserţie al şarpantelor trebuie să fie de 40-50, deoarece dacă este mai mic, va fi favorizată dezbinarea lor, iar în cazul unui unghi mai larg se formează un schelet slab.

În perioada de formare a coroanei nu sunt necesare scurtări ale ramurilor de prelungire, pentru că acestea au o capacitate mare de ramificare. Totodată, ţinând cont de recoltarea mecanizată a fructelor, este necesar de format o structură de schelet solidă. În acest scop, pentru a preveni arcuirea ramurilor sub greutatea propriilor lăstari, aceştia din urmă se răresc sau se scurtează ramurile de prelungire ale şarpantelor. În vederea obţinerii structurii de schelet necesare se practică scurtarea ramurii de prelungire a şarpantei deasupra unei anticipate bine dezvoltate, orientată în direcţia dorită, pentru a corecta unghiul de inserţie.

În cursul formării coroanei, ţinând cont de capacitatea mare de lăstărire, sunt necesare operaţiile în verde, care constau în plivirea lăstarilor concurenţi, lacomi şi a celor amplasaţi pe latura superioară sau inferioară ale şarpantelor. În acelaşi timp, se ciupesc lăstarii fără perspectivă în formarea coroanei.

Tăierea de întreţinere constă în suprimarea ramurilor uscate, bolnave şi degamisite. Dacă ramurile anticipate sunt viguroase, pot fi reţinute pentru fructificare. Deseori ele sunt foarte firave şi trebuie suprimate. Salbele pot fi păstrate pentru fructificare atunci când ramurile de rod principale sunt în cantitate insuficientă. Ramurile mixte nu se scurtează. Ramurile anuale lungi se taie numai când depăşesc lungimea de 50-60 cm. Dat fiind faptul că aceste ramuri de rod evoluează în semischelet, care se arcuieşte, ele se întineresc deasupra primelor 6-8 buchete de mai de la bază, atunci când prelungirile lor încep să se epuizeze. Ramurile lacome se suprimă sau se scurtează la 3-5 muguri, în cazul necesităţii completării ramurilor degamisite.

Dacă pomii au degerat parţial, se urmăreşte refacerea lor prin tratarea plăgilor, scurtarea scheletului şi semischeletului până la lemn sănătos. Tot prin tăierile de întreţinere se limitează dimensiunile coroanei. Dacă acestea se îndesesc, se aplică rărirea periodică a ramurilor de semischelet.

Când vigoarea de creştere scade mult, astfel că ramurile anuale de prelungire ale şarpantelor nu depăşesc lungimea de 10 cm şi apar ramuri degamisite, este efectuată tăierea de reîntinerire prin reducerea scheletului pe lemn de 3-4 ani.

Tăierea pomilor trebuie realizată după trecerea perioadei cu geruri mari, dar înainte de dezmugurit.

În majoritatea țărilor unde cultura migdalului este avansată pomi, în majoritatea cazurilor, sunt conduși după forma de coroană cupă ameliorată.

Material elaborat de: Rîbințe Ion, Dr. lector superior universitar, Universitatea Agrară de Stat din Moldova