Odată cu venirea primăverii, activitatea în păstrăvării începe să prindă mai multă viaţă. În bazinele alimentate cu apă din râu, stratul de gheaţă format în timpul iernii începe să se topească şi, pe măsură ce temperatura apei creşte, păstrăvii devin mai activi şi cu apetit tot mai mare. Este momentul inventarierii păstrăvilor

În mod normal ar trebui să avem un bazin gol în care să mutăm păstrăvul. În caz contrar, trebuie să eliberăm unul prin trecerea peştilor în alte bazine cu păstrăv, ţinând cont de cerinţa ca aceştia să fie de aceeaşi mărime.

Bazinul gol trebuie curăţat foarte bine de mâlul de pe fund, iar mizeria din porii pereţilor laterali se elimină folosind perii sau instalaţii speciale cu jet de apă la presiune înaltă, pentru ca agenţii patogeni să nu aibă mediul prielnic dezvoltării.

Curăţirea mecanică poate evidenţia unele fisuri ale bazinelor, care trebuie reparate.

Urmează operaţiunea de dezinfecţie, folosind diferite substanţe dezinfectante admise în acest scop în piscicultură. După expirarea timpului de contact cu substanţa dezinfectantă se trece la clătirea intensă cu apă.

Următoarea etapă este montarea vanetelor şi a sitei la călugăr, având grijă ca şi acestea să fie bine igienizate înainte. Astfel pregătit, bazinul poate fi inundat.

Prinderea păstrăvilor

Înainte de manipulare, păstrăvii trebuie ţinuţi la post timp de 48 de ore. Pentru operaţiunea de prindere avem nevoie de un năvod şi de mincioage. Cu ajutorul năvodului grupăm păstrăvii către călugăr, de unde îi scoatem cu ajutorul mincioagelor.

Atenţie însă, în timpul iernii, pe fundul bazinului s-a acumulat o cantitate mare de mâl care a înfundat şi groapa de pescuit. De aceea, înaintea operaţiunii de prindere aceste depuneri se vor disloca pe o lungime de 2 m de la călugăr, astfel încât mâlul să fie antrenat de curentul de apă şi evacuat din bazin.

Pe măsură ce, prin extragerea peştelui din bazin, cantitatea rămasă scade, se reduce şi nivelul apei, pentru ca prinderea păstrăvilor să fie mai uşoară. Ultimii peşti se scot din groapa de pescuit. Pe toată perioada acestor manipulări, avem grijă ca apa să fie tulburată cât mai puţin posibil.

Cântărire şi sortare

Peştii scoşi cu minciogul se pun într-un recipient cu apă, a cărui tară trebuie cunoscută, apoi se cântăresc. Aproximativ 3% din cantitatea de păstrăv se numără, pentru a putea calcula greutatea medie pe bucată, şi, pe baza acesteia, numărul de peşti din bazin.

Poate vă întrebaţi: de ce atâtea cântăriri, de ce atâtea calcule? Ei bine, în afară de faptul că vă interesează cât peşte veţi avea de vândut, cantitatea, numărul peştilor şi greutatea medie pe bucată trebuie cunoscute pentru o hrănire corectă şi, în caz de necesitate, pentru aplicarea unui tratament medicamentos corect.

Păstrăvăriile mai mari, cu posibilităţi financiare, pot folosi utilaje performante la extragerea peştilor din bazine, dotate cu sisteme de cântărire şi de numărare automată.

Dacă, pe timpul iernii, aţi hrănit păstrăvii la copcă, veţi observa că aceştia au crescut însă sunt diferiţi ca mărime. Frontul de hrănire pe timp de iarnă fiind limitat, a apărut concurenţa între indivizi, iar cei mai puternici, consumând mai multă hrană, s-au dezvoltat mai bine.

Această diferenţiere între indivizi impune şi o sortare a acestora pe categorii de mărime. Sortarea se poate face manual, cu ajutorul lădiţelor sau mecanizat, cu ajutorul sortatoarelor de mare performanţă.

Întrucât sortarea se face de obicei în 2-3 categorii de mărime, avem nevoie de mai multe bazine goale în care să mutăm păstrăvii. O variantă ajutătoare este împărţirea unui bazin, cu ajutorul unor site, în trei părţi.

În partea dinspre călugăr se introduce categoria cea mai mare de păstrăv, iar în partea de la admisia apei în bazin, categoria cea mai mică. Într-un alt rezervor populat se pot grupa peşti de aceeaşi mărime, proveniţi din mai multe bazine.

Dacă populaţia dintr-un bazin va face obiectul vânzărilor în anul în curs, numărul peştilor introduşi se calculează în aşa fel încât la atingerea greutăţii de valorificare cantitatea totală de peşte să nu fie mai mare decât capacitatea bazinului. În felul acesta vom fi scutiţi de manopere suplimentare.

Printr-o hrănire corectă, din punct de vedere cantitativ, dar şi ca mod de administrare, nu vor apărea diferenţieri semnificative de dezvoltare între indivizi.

Veţi vedea că această inventariere de primăvară, în afară de faptul că este necesară pentru igienizarea bazinelor, este foarte utilă pentru a estima şi eşalona producţia de păstrăv.

Repartizarea producţiei de Păstrăv

Întrucât nu puteţi valorifica tot păstrăvul în acelaşi timp, repartizarea producţiei este un imperativ. O primă repartizare s-a realizat deja, prin diferenţierile de creştere constatate la inventariere şi sortarea peştilor pe categorii de mărime.

La o creştere normală, într-o populaţie de păstrăv se diferenţiază trei categorii de mărimi care, procentual, se distribuie în 25% cei mai mari, 50% cei mijlocii şi 25% cei mai mici. În funcţie de cerinţele pieţei, putem accelera sau încetini procesul de creştere al fiecărei categorii prin modul de hrănire, atât cantitativ, cât şi calitativ.

O altă metodă este crearea de loturi cu vârste diferite. Aceasta, combinată cu cea prezentată anterior, măreşte substanţial posibilitatea eşalonării în funcţie de cerinţele pieţei. Reuşita este la îndemâna dumneavoastră!

Sursa: revista-ferma.ro

În climatul regiunii noastre, creşterea în condiţii de fermă a peştilor ornamentali reprezintă o importantă ramură a acvaculturii. Însă, având în vedere că aceştia se produceau aproape exclusiv pentru acvarii, creşterea în condiţii de fermă a acestora a fost scoasă din discuţie.

Însă, în ultimii ani, abundenţa iazurilor ornamentale reprezintă un foarte bun motiv de a lua în serios producerea de peşti ornamentali în ferme specializate, de altfel, o preocupare de interes din punct de vedere economic, ecologic, epizootic, artistic şi în multe alte privinţe.

Vă prezentăm principiile de bază ale producerii crapilor ornamentali Koi şi a caraşilor roşii de grădină, desprinse din propria noastră experienţă (în producţie şi în cercetare), dar şi din colaborările cu alţi producători.

În prezent, cultura peştilor ornamentali este văzută ca o piscicultură specializată, o parte integrantă a pisciculturii peştilor de consum sau ca producţie a unor amatori. La tot pasul întâlnim persoane care au o oarecare experienţă cu crapii Koi sau care au crescut caraşi roşii de grădină.

Cu toate acestea, este foarte greu să întâlnim producători ai acestor specii care să aibă standarde înalte, întrucât creşterea acestor peşti îmbină acvacultura foarte bine tehnologizată, arta şi, bineînţeles, pasiunea.

Cerinţe: simţ estetic, potenţial tehnic şi marketing

Mulţi crescători de peşte pentru consum, deşi sunt experimentaţi, nu au rezultate bune în această ramură din cauza lipsei de simţ pentru estetic. Pe de altă parte, mulţi artişti, care au o viziune clară a ceea ce înseamnă un crap Koi de bună calitate, nu au îndemânarea şi capacitatea tehnică pentru a fi producători de succes ai acestor peşti.

Reuşita în producerea de peşti ornamentali implică şi multe cunoştinţe de marketing. Nu e suficient să se satisfacă cerinţele consumatorilor, este foarte important să se impună şi un standard propriu al calităţii şi al unicităţii. În continuare vom explica principalele provocări în domeniul culturii peştilor ornamentali.

Creşterea caraşilor de grădină, o problemă de cantitate

Există peste două sute de varietăţi de caraşi. Aceştia se deosebesc prin însuşiri morfologice şi fiziologice, fiind greu de discutat despre caraşi la modul general.

• Varietăţi cu „deformaţii estetice”. Multe varietăţi sunt foarte sensibile din cauza „deformaţiilor estetice”, obţinute prin selecţie. Aceste deformaţii se prezintă sub formă de „coadă dublă”, „ochi telescopici”, „capişon” şi aşa mai departe. Aceste varietăţi nu pot trăi decât în spaţii închise, în acvarii, fiind prea vulnerabili la condiţiile din mediul semi-natural al unei ferme. Aceste varietăţi se şi produc aproape exclusiv în sisteme recirculate sau în condiţii foarte atent controlate.
• Varietăţi mai rezistente. Pe de altă parte, există şi varietăţi mult mai rezistente decât crapul comun, care pot fi crescute foarte uşor în heleştee de pământ (carasul cometă, varietăţile de tip shubunkin etc). Astfel, dacă doriţi să deveniţi producători de caraşi de grădină, trebuie să alegeţi varietăţile de la bun început. Producţia de caraşi trebuie să fie foarte mare, profitul fiind condiţionat de un număr mare de peşti. Preţul pentru caraşi nu este foarte mare, rareori este negociabil, fiind foarte mulţi ofertanţi.
• Valoare prin culoare. Clasificarea caraşilor de grădină pe varietăţi nu joacă un rol foarte important. În general, caraşii de calitate trebuie să aibă culori vii, contur regulat al corpului şi înotătoarele intacte. Principala problemă la majoritatea varietăţilor este că doar un anumit procentaj este colorat.

Toţi caraşii se nasc fără culoarea specifică, iar, pe parcursul creşterii, unii îşi pierd melanina (pigmentul de culoare închisă) în procesul de demelanizare, care va fi înlocuită cu pigmenţi roşii, albi, oranj sau albaştri. Numai peştii coloraţi aduc profit, fiind astfel important să-i creştem doar pe aceştia. Procentul de caraşi coloraţi diferă foarte mult (din experienţă proprie acesta este de 10-50 la sută) şi depinde foarte mult de selecţia aplicată reproducătorilor.

• Selecţie în funcţie de culoare şi de viabilitate. Masculii devin maturi sexual la vârsta de un an, astfel că selecţia nu va dura mult. Problema este că pentru a obţine procent ridicat de peşti coloraţi se practică consangvinizarea. Astfel, inevitabil vor apărea şi peşti cu deformări, cu rezistenţă scăzută la boli şi la stres etc.). Astfel, este important, pe de o parte, să avem un procentaj mare de peşti intens coloraţi, dar, pe de altă parte, trebuie să păstrăm un nivel ridicat de viabilitate între peşti.

Numărul piscicultorilor europeni care fac afaceri reuşite cu caraşi de grădină este redus, în principal, din cauza concurenţei producătorilor din ţările asiatice, unde climatul este favorabil producţiei mari de caraşi ornamentali. Însă, acei caraşi nu se pot compara din punct de vedere al stării de sănătate şi al viabilităţii cu cei produşi în climatul nostru, dar au avantajul că sunt extrem de ieftini.

Deşi sunt supuşi unor tratamente puternice cu antibiotice înainte de a fi transportaţi spre Europa, acestor peşti le survine moartea, de regulă, după 14 zile de la sosirea la destinaţie.

Creşterea crapilor Koi, o problemă de calitate

• Reproducători de calitate. Culorile fiecărui crap Koi (cu excepţia celor unicolori) sunt unice, datorită polimorfismului petelor de culoare ale puietului. Din păcate, un procent foarte mic de puieţi prezintă semne de calitate bună, în jur de trei la sută. Altă problemă o reprezintă faptul că acest procent de trei la sută se obţine numai din folosirea de reproducători de calitate excepţională. Bineînţeles că aceşti reproducători costă foarte mult şi, de obicei, nu sunt de vânzare (vânzătorul ar face un serviciu eventualei concurenţe).
• Doar 16 varietăţi de Koi. O altă dificultate întâlnită în fermele de crapi Koi este aceea că necesită o investiţie majoră în nucleul de reproducători, existând 16 varietăţi de Koi, iar producătorii se văd nevoiţi, adesea, să ofere pieţei diferite varietăţi. Dacă producătorul se hotărăşte să îşi crească singur reproducătorii, are nevoie de minim cinci ani pentru aceasta. De regulă, un producător de crapi Koi îşi cumpără câteva exemplare mature de o calitate cât mai bună, apoi îşi formează un nucleu de reproducători din primii pui ai acestora.
• O preocupare mai pretenţioasă. Creşterea crapilor Koi necesită cunoştinţe avansate de acvacultură şi investiţii mult mai mari, decât în cazul caraşilor de grădină. Sunt necesare heleşteie pentru reproducători, bazine pentru crapii de o vară şi pentru cei cu potenţial de a deveni crapi de înaltă calitate, precum şi o staţie de incubaţie. Doar prin reproducţie artificială se poate efectua o selecţie bună a reproducătorilor.

Bineînţeles că fiecare exemplar matur este foarte preţios şi nu poate fi înlocuit cu uşurinţă. Din păcate, manipularea reproducătorilor este de multe ori riscantă. De aici rezultă, în fiecare an, pierderi care trebuie recuperate prin introducerea în lotul de reproducători a unor exemplare noi, produse tot în ferma proprie.

• Studierea pieţei. Înainte de a purcede la cultura crapilor Koi, trebuie aleasă piaţa căreia ne adresăm. Pentru consumatorii de rând se pot produce Koi de calitate acceptabilă (culori clare şi pete destul de frumoase), care ocupă aproximativ 20 la sută din totalul producţiei. Aici intervin o serie de probleme:

– există mulţi producători de astfel de peşti, piaţa fiind destul de mică, – preţul nu este prea ridicat (ţinând cont că se vinde circa 5-20 la sută din biomasa produsă);

– această clasă de crapi Koi se vinde în special la începutul primăverii când mulţi fermieri ies pe piaţă cu peşti. În acest sezon se pot face bani frumoşi numai dacă există cumpărători (dealeri) buni, care cunosc bine piaţa.

• Producţie personalizată. În orice caz, producţia în masă de crapi Koi este un concept european, deoarece cultura adevărată a crapului Koi înseamnă căutarea permanentă a imaginii ideale a ceea ce înseamnă Koi. Fiecare producător de top va folosi selecţia genetică pentru a produce ceva perfect, care să-l definească.

Astfel, dacă doriţi să produceţi Koi de înaltă clasă, nu contează cantitatea, ci calitatea. Preţul pentru crapii de înaltă calitate nu este fix, nu este decis de nimeni. Din vânzarea unui singur crap, o fermă se poate susţine economic un an întreg. Acest lucru este posibil numai dacă există cumpărători cu standarde înalte în ceea ce priveşte cunoştinţele despre Koi.

Cale lungă şi dificilă

Dorim să subliniem că toţi crescătorii buni de peşti ornamentali (în special cei de crapi Koi) pe care i-am întâlnit sunt, în primul rând, „fanatici” şi fac această activitate, în principal, din plăcerea proprie. Succesul în această îndeletnicire vine de regulă mai târziu, ca urmare a dedicării totale.

În acest articol am prezentat multe aspecte negative ale culturii peştilor ornamentali, deoarece începătorii, de regulă, nu sunt familiarizaţi cu punctele de vedere negative şi vor fi foarte dezamăgiţi când vor vedea că succesul nu vine atât de uşor pe cât şi-au dorit. Pe de altă parte, dacă cineva simte că creşterea peştilor ornamentali este în inima sa, atunci trebuie să se apuce să o facă, fiindcă la urma urmei există o mare cerere de crescători pricepuţi de caraşi ornamentali şi de crapi Koi.

Avantajele creşterii caraşilor ornamentali de grădină:

• nu sunt necesare suprafeţe mari de luciu de apă;
• pot fi produşi la densităţi foarte mari;
• nu sunt sensibili la manipulări sau la transport;
• sunt foarte fertili, deoarece se reproduc de 3 ori pe an fără a fi necesară reproducţia artificială;
• lotul de reproducători este ieftin;
• exemplarele mici se pot vinde pentru acvarii, iar cele mari, pentru iazuri de grădină;
• se vând mai uşor decât crapii Koi.

Sursa: revista-ferma.ro