Analitica

Foarte mulţi crescători de capre au semnalat problemele grave de sănătate apărute, în special, la iezi şi la miei, care s-au soldat cu pierderi importante fie prin stagnarea în creştere, fie prin mortalităţi ridicate. În urma discuţiilor şi prin consultări cu specialiştii în medicină veterinară s-a ajuns la concluzia că este vorba de ectima contagioasă.

La infecţia cu virusul ectimei sunt receptive numai oile şi caprele, iar tineretul este mai sensibil decât adulţii. Cei mai predispuşi sunt mieii sugari începând cu vârsta de 2-3 săptămâni şi tineretul până la 2-3 luni. Sensibilitatea la infecţie este mai mare la animalele din rasele ameliorate şi la cele cu o stare slabă de întreţinere. Celelalte specii de animale fac forme inaparente de boală.

Caractere epidemiologice

Sursele de infecţie sunt reprezentate de animalele bolnave şi vindecate. Virusul este prezent în concentraţie mare în lichidul vezicular şi în crustele care se desprind şi care reprezintă principala sursă de infecţie, dar nu se găseşte în lapte, fecale şi urină.

Ca surse secundare de infecţie menţionăm adăposturile, aşternutul, padocurile, instrumentele de tuns, furajele, apa, vehiculele, păşunile, drumurile etc.

Contaminarea se poate face pe cale directă şi indirectă, iar virusul pătrunde în organism, de obicei, la nivelul microtraumelor existente pe piele, în special buze şi mucoasa bucală. În absenţa unor complicaţii, crustele se detaşează după aproximativ trei săptămâni.

Ectima evoluează enzootico-epizootic, cu difuzibilitate mare în focar. Boala apare în orice anotimp, dar este mai frecventă în sezonul secetos. Hrănirea animalelor, mai ales a tineretului recent înţărcat, cu furaje dure, ţepoase, de calitate slabă, favorizează apariţia şi evoluţia gravă a bolii.

Se pot îmbolnăvi până la 90 la sută dintre animalele din efectiv, însă mortalitatea în ectimă nu depăşeşte 15 la sută. Totuşi, în focarele grave, pierderile pot ajunge la 25-75 la sută. La trecerea prin boală, animalele prezintă o imunitate de cel puţin 2-3 ani.

Prevenirea şi combaterea

Pentru prevenirea introducerii bolii în efectivele indemne, se va evita contactul cu turmele contaminate, iar cele nou achiziţionate vor fi ţinute în carantină profilactică. Pentru imunizarea preventivă a animalelor în vârstă de peste o lună, din zonele cu antecedente de boală în ultimele 12 luni, se recomandă vaccinarea împotriva ectimei contagioase.

În focar, animalele bolnave se izolează, iar în formele evolutive benigne, cu localizări peribucale, este suficientă asigurarea unor condiţii de igienă şi mai ales de alimentaţie adecvate (furaje moi şi de bună calitate etc.) pentru a uşura vindecarea.

În cazul formelor evolutive maligne (mai grave, complicate), peribucale şi bucale, se poate institui un tratament local, ce constă în îndepărtarea crustelor şi aplicarea de albastru de metilen 2%, violet de genţiana sau spray cu teramicină, timp de 3-5 zile.

În localizările podale, după o toaletă mecanică, se recomandă asepsie sau spray-uri cu antibiotice. De asemenea, se pot folosi antibioticele şi sulfamidele sub formă de unguente. Concomitent se vor asigura condiţii optime de igienă.

Ce este ectima contagioasă

Ectima contagioasă (în greceşte "ekhtuma"), denumită popular "zăbală", "bube dulci" etc., este o boală infecto-contagioasă, ce afectează caprele şi oile, manifestată prin erupţii veziculo-pustuloase crustoase cu localizări predominant bucale, podale, genitale, mamare şi oculare.

Boala este răspândită în toată lumea şi determină pierderi însemnate turmelor contaminate, prin procentul ridicat de mortalitate la tineret şi prin frecvenţa complicaţiilor care prelungesc şi agravează evoluţia.

Agentul cauzal este "virusul Orf", încadrat taxonomic în genul Parapoxvirus, subfamilia Chordopoxvirinae, familia Poxviridae. Virusul ectimei contagioase nu este unic, cunoscându-se 6 tipuri diferite antigenic. Aceasta explică apariţia bolii în turmele imunizate activ, ca urmare a intervenţiei unui nou tip de virus.

Totodată, imunitatea faţă de ectimă este umorală şi celulară, ceea ce face ca protecţia de origine colostrală pentru iezi să fie uneori insuficientă.

Rezistenţa virusului în condiţiile mediului extern este foarte mare. Astfel, în crustele descuamate din interiorul adăposturilor poate rămâne virulent de la un an la altul (chiar 23 ani), dar pe păşuni sub acţiunea directă a razelor soarelui este distrus în câteva luni.

În mediu umed, la temperaturi de 58-60°C este distrus în 30 minute, iar la 64°C, în 5 minute. Dezinfectantele uzuale îl distrug cu uşurinţă; glicerina îl conservă.

Sursa: revista-ferma.ro

Crescătoria propriu-zisă

Crescătoria de nutrii se va construi pe un teren permeabil, uşor înclinat, dar ferit de curenţi şi de zgomote neobişnuite ori ciudate. Este bine ca această crescătorie să o amplasaţi aproape de o sursă de apă.

Suprafaţa de teren se împrejmuieşte cu un gard din plasă de sârmă, înalt de 1,52 m. Adăpostirea se face, de obicei, în cuşti suspendate, la minimum 35-45 cm deasupra solului, sau în compartimente situate la sol. Cuştile suspendate pot fi de diferite mărimi, dimensiunile variind între 100-200 cm lungime, 65-90 cm lăţime şi o înălţime de 40-45 cm. În mod normal, cuştile se confecţionează din plasă de sârmă, groasă, zincată, cu ochiurile de 25/25 cm.

Fiecare cuşcă trebuie să fie prevăzută cu 12 uşiţe de vizitare la unul dintre capete, cu un bazin de scăldat din tablă galvanizată, situat pe lăţimea cuştii. Bazinul trebuie să aibă o lungime de 45-50 la sută din lungimea cuştii şi o adâncime de 20-25 cm. La capătul celălalt al cuştii, se ataşează cuibarul, confecţionat, la rândul lui, din scândură rezistentă, protejată în interior contra roaderii, cu plasă de sârmă. Una dintre dimensiunile orizontale ale cuibarului este egală cu lăţimea cuştii, cealaltă, de circa 50-70 cm, iar înălţimea, de 40-60 cm. Comunicarea cu fiecare cuşcă se face printr-o deschidere pătrată, cu latura de 20-25 cm, iar accesul în cuibar se va face prin rabatarea capacului. Adulţii de reproducţie, inclusiv femelele cu pui în alăptare, vor fi cazaţi individual, iar tineretul înţărcat, provenit din aceeaşi fătare, se va caza în grup.

Reproducţia

În cazul nutriilor, reproducţia se întâlneşte în tot cursul anului. Femelele sunt apte de reproducţie la vârsta de 5-6 luni, iar masculii, la 7-8 luni, atunci când greutatea corporală este de 3,5-4,5 kg. Căldurile durează 36 de ore, acestea repetându-se la intervale de 24-30 de zile. Gestaţia durează, în medie, 132 de zile, cu limite între 127 şi 137 de zile. La o fătare se produc 4-6 pui. După fătare, după 13 zile, apar primele călduri, dar nu se recomandă ca femela să fie dată la montă decât la următorul ciclu de călduri. Durata de exploatare a unei femele de reproducţie este de 68 ani, dar, în condiţii de captivitate, prolificitatea începe să scadă accentuat după doar 34 ani. Raportul poligamic este variabil de la un mascul la o femelă, în cazul creşterii în perechi, până la un mascul la 10-15 femele.

Pentru crescătorii începători, se recomandă raportul de 1 la 5. Împerecherea se face individual (monta la mana) sau în grup (monta în harem). Împerecherea individuală se practică în cazul femelelor adulte, iar cea în harem, în cazul tineretului care intră pentru prima dată la reproducţie. La împerecherea individuală, femela se introduce în cuşca masculului şapte zile la rând, începând cu a 24-a zi de la fătare. Când este în călduri, femela acceptă masculul. Dacă monta nu se realizează în acest interval, încercările se repetă în perioada de 48-54 de zile de la fătare.

Monta în harem

Cât priveşte monta în harem, aceasta se practică prin introducerea unui mascul într-un grup de femele tinere care au atins maturitatea sexuală şi care nu trebuie să depăşească raportul de maximum un mascul la 15 femele. Este foarte important ca animalele care se împerechează să nu fie înrudite. Fătările se produc de obicei în timpul nopţii ori dimineaţa devreme. Puii se vor înţărca la vârsta de 45 de zile, când se transferă, grupaţi pe sexe, în cuşti colective. În grupurile astfel formate, nu se mai introduc alte animale, cu excepţia masculilor în haremurile de femele. De la o femelă se pot obţine, în condiţii normale de creştere, două fătări pe an şi un număr de minimum opt pui crescuţi până la vârsta de reproducţie şi greutatea de sacrificare pentru blană.

Alimentaţia

Alimentaţia nutriei este de tip vegetarian. Nutria consumă în special concentrate, respectiv cereale, masă verde (vara), sfeclă furajeră (iarna), fân, făinurile animale, suplimentele proteice, iar pentru aşternut se vor utiliza paie. Este recomandabil ca hrana să se administreze în amestec umectat de sfeclă şi fân, masa verde tocată şi concentrate mărunţite.

Producţia de blănuri

Cum era de aşteptat, cea mai bună blană provine de la tineret. Sacrificarea nutriilor pentru blană se face la vârsta de 8-9 luni. Pentru o calitate corespunzătoare a blănurilor, sacrificările din sezonul cald sunt precedate de o perioadă de pregătire în care animalele sunt ferite de lumina solară directă şi se măreşte frecvenţa îmbăierilor cu apă proaspătă. Sacrificarea se face ţinând nutria de coadă şi lovind-o în creştet cu un baston de lemn, apoi atârnând-o cu capul în jos pentru sângerare.

Jupuirea se execută în burduf, cu multă atenţie şi fineţe, pentru a preântâmpina tăieturile. Blănurile se vor curăţa cu rumeguş, prima dată pe partea cu piele, apoi pe blană. După degresare, blănurile se îmbracă pe sânuri extensibile, ca şi cele utilizate pentru piei de vânat, pentru uscare. Operaţiunea de uscare se face în camere încălzite la temperatura de 25-30° C, având grijă ca blanurile să nu fie mai aproape de 2 metri de sursa de căldură. În prima fază a uscării, blana stă pe san, cu pielea spre exterior, iar după 12-24 de ore, se întoarce cu blana înafară, până la uscarea completă.

O dată cu blana, de la o nutrie adultă se obţin 2,53 kg de carne în carcasă, iar de la un tineret de 8-9 luni, 1,62 kg. Carnea de nutrie este un aliment valoros, care după culoare se aseamană cu cea de bovine, iar după aromă şi gust, cu cea a vânatului cu pene. Aceasta poate fi utilizată în orice fel de preparate. Carnea de nutrie este considerată o adevarată delicatesă, ea fiind valorificată la preţuri foarte mari.

 Sursa: adapatori.ro

 

Recent fermierii din sud-vestul Angliei au creat prin încrucişarea unor rase locale de oi cu unele exotice, o nouă rasă de oi numită Exlana. Aceaste oi Exlana, îşi leapădă singură lâna în perioada primăverii, astfel fermierii fiind scutiţi de această muncă.

Operaţia de tundere a oilor se efectuază în fiecare an, şi este o operaţie destul de laborioasă şi costisitoare. În ultimii ani preţul lânii a scăzut considerabil ceea ce a făcut ca ocupaţia de creştere a oilor pentru lână să nu mai fie rentabilă.

Câteva calcule ne spun că prin creşterea oilor din rasa Exlana, se face o economie de aproximativ 9 euro pentru fiecare animal, pe an, astfel pentru fermierii care au în posesie sute de oi se poate vorbi de mii de euro economisiţi.

Oile Exlanda produc cca 500g de lână, cantitate foarte mică comparativ cu 9kg de lână cât produce o oaie crescută pentru lână. În plus aceste oi sunt şi mai reziste la paraziţii interni şi necesită mai puţine medicamente.

Sursa: agro-stiri.ro

Cultura ciupercii Lentinus edodes (shiitake) îşi are începuturile în China, în jurul mileniului I. Tehnologia culturii acestei ciuperci a fost perfecţionată permanent, iar ulterior a fost introdusă, în Japonia, SUA şi Europa.

Astăzi, shiitake este agreată în multe ţări din lume prin calităţile sale nu numai gastronomice, ci şi medicinale.

Ciuperca shiitake (se pronunţă she-ta-key, in lb.engl.) se cultivă şi pentru aportul suplimentar în polizaharide, săruri minerale, vitamine (A,B, B12, C, D, Acid nicotinic), aminoacizi, absolute necesare consumului nostru zilnic.
Se cunosc foarte multe specii ale acestui gen şi sunt prezente în pădurile de foioase, fag, stejar, dar şi pe castan.

Chinezii nu au ales orice ciupercă, căreia să-i acorde o atenţie atât de mare, şi nu numai ei, deoarece aceasta prezintă proprietăţi profilactice şi curative.

Asemenea ciuperci sunt şi Ganoderma lucidum, Coriolus versicolor, Grifola frondosa, Polyporus umbelatum, Uncaria tomentosa. 

Shiitake, ciuperca binefăcătoare

Dar de ce această ciupercă, şi altele acestia, este atât de apreciată? Prin prezenţa principiilor sale active, ciuperca shiitake are acţiuni antibiotice, antiinflamatorii şi antitumorale. Intervine direct în ameliorarea unor disfuncţii la nivelul sistemului imunologic, mărind rezistenţa organismului nostru la acţiunea agenţilor infecţioşi.

Prin formulele nou create, biopreparatele ciupercii shiitake vindecă, cu mult success, cancerul de colon.

Cercetătorii chinezi, japonezi şi americani au creat numeroase preparate ale acestei ciuperci care prin utilizarea lor sistematică, intervin în: Cancerul de colon; Asmul bronşic; Candidoză; Parazitismul infecţios; Psoriasis sau dermatite; Reumatismul arterial; Hepatite; Diabet; Scleroza în plăci; SIDA; Infecţii virale.

În momentul de faţă în China şi Japonica există o adevărată industrie a ciupercilor medicinale, iar cercetătorii au creat sute de formule farmacopeice care au la bază extractele din aceste ciuperci, ale căror efecte sunt deosebit de benefice. Iată pentru ce, pe drept cuvânt, este numită şi "ciuperca magică".

Şi noi putem avea în gospodăria noastră o asemenea ciupercă; cultura este simplă, foarte apropiată de cea a ciupercii Pleurotus, cu unele mici modificări, cu atât mai mult cu cât shiitake este şi o ciupercă medicinală.

Sursa: revista-ferma.ro

Gâştele sunt păsări de curte uşor de îngrijit, cresc repede şi au o sănătate robustă, fiind foarte rezistente la îmbolnăviri. Deşi mai puţin populare decât găinile, interesul manifestat pentru creşterea lor în gospodărie este în creştere, constituind o activitatea care se poate realiza cu succes la costuri reduse.

Adăpostul se poate construi cu destulă uşurinţă, iar materialul furajer este valorificat în totalitate. Cererea de carne şi ficat de gâscă este destul de mare, aşa încât există o oportunitate veritabilă de a contribui pentru a fi satisfăcută pe de-a-ntregul. Deşi conţinutul de grăsime al acestei cărni este aproape la fel de mare cu cel de proteine, acesta se poate reduce prin preparare.

Avantajele majore ale consumului de carne de gâscă sunt legate de faptul că este foarte bogată în fier, zinc, fosfor şi potasiu. În plus, mai puţin de 100 de grame de carne de gâscă asigură porţia zilnică necesară de vitamina B12. Este indicată şi recomandată în caz de anemie şi întărirea organismului ori situaţii de convalescenţă.

Dacă îţi doreşti să creşti gâşte în propria gospodărie, trebuie să ţii cont de câteva aspecte menite să respecte cerinţele acestor păsări. Găştele sunt păsările cele mai indicate pentru a trage foloase de pe urma luncilor ori păşunilor nefolosite. Dacă mai există şi un izlaz ori o mică apă curgătoare în vecinătatea voastră, este locul ideal pentru dezvoltarea armonioasă a acestor păsări. Poate cea mai recunoscută caracteristică a lor este modul extrem de gălăgios în care se pot manifesta, de aceea sunt considerate şi buni păzitori.

Vă spunem în cele ce urmează care sunt principalele condiţii şi cerinţe de creştere pentru a pune bazele succesului unui asemenea demers. Pe parcursul procesului de creştere, puii trebuie să se bucure de căldură. Asiguraţi-vă că tot spaţiul este încălzit în mod corespunzător, cu ajutorul unui radiator cu gaz ori cu o lampă cu raze inflaroşii. Pe timp călduros, dacă păsările au respiraţia sacadată şi ciocurile deschise, e necesar să le puneţi la adăpost, ferite de arşiţă.

Spaţiul în care sunt ţinute păsările trebuie să fie încăpător şi să le permită să se simtă în siguranţă, la adăpost de prădători. Libertatea de mişcare este importantă şi se stabileşte în funcţie de vârsta gâştelor. Pe un aşternut bun pot fi crescuţi în condiţii avantajoase 50 de boboci de o zi pe metru pătrat. În timpul creşterii, până la sfarşitul celei de-a treia săptămâni pot fi crescuţi cca. 15-10 pui/mp. Din cea de-a patra săptămână, până la taiere, cca. 4 gaste/mp. Pe podelele de sârmă împletită, densitatea poate fi mai mare cu o treime.

În ceea ce priveşte aerisirea, în adăpost trebuie să existe suficient oxigen. Dacă conţinutul de amoniac este prea mare, apar senzaţii de înţepături nazale şi ale ochilor – care se lipesc, vederea fiind împiedicată. Puteţi aerisi prin ferestre, ventilatoare, guri de aerisire ori burdufuri de folie găurită. Păsările trebuie să aibă apă tot timpul la dispoziţie. În funcţie de temperatura ambientală, nevoia zilnică de apă a unei gâşte în curs de îngrăşare însumează în prima săptămână de viaţă cca. 0.05 l pe zi şi se ridică la 0.1 l în următoarele saptămâni, până la cca. o jumatate de litru zilnic. Este suficient dacă pasărea poate atinge şi absorbi apa introducând ciocul 1 cm în adăpătoare.

E bine ca găştele mature să aibă posibilitatea de a se scălda din când în când, pentru a-şi îngriji penele şi a se răcori. Asiguraţi-vă, pe cât posibil că apa în care se bălăcesc nu este murdară. Acelaşi lucru se aplică şi apei din care acestea beau, care trebuie să fie proaspătă. Este recomandat să nu turnaţi apă peste cea existentă deja în recipient, deoarece se pot forma bacterii iar păsările se pot îmbolnăvi.

În ceea ce priveşte hrana, le poate fi administrat furaj granulat ori măcinat. Primul are avantajul că reduce risipa, iar păsările cresc mai repede. Cel de-al doilea necesită un vas cu apă în apropiere, pentru ca bobocii să-şi poată spăla ciocul. Furajul se alterează uşor, aşa că trebuie consumat destul de repede. De asemenea, apa din recipient trebuie schimbată frecvent, resturile de furaje pot fermenta şi cauza astfel îmbolnăvirea păsărilor.

Pentru formarea aşternutului pot fi utilizate paiele de cereale, rumeguşul uşor sau talaşul şi turba fibroasă. Acesta trebuie schimbat zilnic şi păstrat uscat. De asemenea, în furajarea gâştelor se poate folosi şi masa verde proaspătă şi pălită care se administrează de la două săptămâni în completarea raţiei şi nu înlocuind furajele de bază. Gâştele mai consumă şi iarbă, foi de salată ori varză, păpădie şi grăunţe.

Legat de iluminare, gâştelor le poate fi asigurată lumina şi în timpul nopţii. Le stimulează apetitul şi le potolește. Igiena este o condiţie necesară pentru a obţine rezultatele dorite în cazul creşterii păsărilor de curte, iar gâştele nu fac excepţie. Murdăria şi umezeala favorizează dezvoltatea virusilor, bacteriilor şi gândacilor de tot felul care ataca organismul păsărilor.

Sursa: agroland.ro

Sectorul olandez al laptelui

Olanda este o ţară mică şi foarte populată din care mai mult de 50% din pământ este folosit pentru agricultură. În jur de jumătate din acest procent este folosit pentru fermele de lapte, cultivat de 24.000 de fermieri. Majoritatea acestor ferme sunt afaceri de familie cu un număr de aproximativ 55 de vaci de lapte producătoare şi o producţie medie anuală de 7500 de lapte pe cap de vacă. În medie, un hectar este ocupat de 1,5 vaci. Toate aceste aspecte fac managementul vacilor de lapte să fie o afacere intensivă.

Peste 95% din producţia naţională de lapte este colectată de corporaţii (85%) şi de societăţi private ale industriei laptelui (15%). În jur de 70% din lapte este exportat către ţări din interiorul şi din afara Europei. Mărcile comerciale eficiente i-au adus o faimă internaţională industriei olandeze ale fermelor de lapte. Aceste mărci eficiente stau mărturie pentru producţii care au o calitate indiscutabilă şi pentru practici corecte de desfăşurare a activităţii fermelor.

Pentru o ţară ca Olanda, acţiunea prin care consumatorii pun la îndoială existenţa unui sector mare de lapte într-un spaţiu atât de limitat, ar putea să aibă efecte fantastice. Este, de aceea, de cea mai mare importanţă ca imaginea pozitivă a industriei fermelor de lapte să fie menţinută. Doar acest lucru va asigura în viitor licenţa de a produce şi cea de a vinde.

Începând de la mijlocul anilor '90, ca supliment la calitatea tehnică a laptelui (care este deja un proces controlat), interesul pentru calitatea crescătoriilor de animale şi pentru managementul fermelor a crescut, aşa zisa licenţă de a produce. Circumstanţele în care laptele este produs trebuie să fie transparente şi indiscutabile, atât pentru consumatori cât şi pentru organizaţiile de comerţ cu amănuntul. Acest lucru include puncte ca sănătatea şi bunăstarea animalelor, folosirea responsabilă a medicamentelor, o igienă de calitate a fermei în lanţuri controlate (GMP, GVP, etc.).

Asigurarea calităţii programelor pentru fermele de lapte

Pentru a întâmpina necesităţile controlului de calitate a nivelului de management a fermei, industria olandeză a fermelor de lapte şi fermierii au stabilit voluntar un program de asigurare a calităţii pentru fermele de lapte, care atestă managementul fermelor. Acest program este numit Keten Kwaliteit Melk (KKM) şi a început în 1997 ca un sistem organizat privat.

Totuşi, în 2000, au fost întâmpinate obiecţii din partea Autorităţii Olandeze a Concurenţei, cu privire la penalităţile date de industria laptelui fermierilor care nu au s-au supus cererilor programului. Ca rezultat, programul KKM este prevăzut cu o directivă olandeză, care obligă orice fermier să lucreze după standardele KKM. Această directivă se află sub autoritatea Asociaţiei Olandeze a Fermelor de Lapte (Productschap Zuivel). Avantajul bazei legale este acela că marea majoritate a cantităţii de lapte va fi colectată de la ferme care au un certificat KKM, care indică practici de calitate legate de ferme, cu privire la siguranţa hranei şi la calitatea laptelui.

În prezent, doar câteva ferme nu au primit certificatul propriu KKM (mai puţin de 25). Directiva Asociaţiei Olandeze a Fermelor de Lapte obligă industriaşii din domeniul laptelui ca, în ceea ce priveşte colectarea laptelui de la fermele de lapte fără un certificat KKM, sunt luate măsuri de precauţie pentru a preveni riscuri potenţiale. În acest fel, pot fi date garanţii comercianţilor cu amănuntul şi consumatorilor, şi anume că tot laptele este produs şi prelucrat într-un mod responsabil. Uneori, fermele opresc colectarea laptelui după ce o anume perioadă de producere a laptelui fără certificare.

Fundaţia pentru asigurarea calităţii la Fermele de Lapte

Programul KKM este desfăşurat de Fundaţia pentru Asigurarea Calităţii a Fermelor de Lapte (Fundaţia KKM). Această fundaţie este o organizaţie independentă care are în consiliul de directori şi membri ai Asociaţiei Olandeze a Laptelui (NZO, care reprezintă industria laptelui) şi uniunea fermierilor (LTO, care reprezintă fermierii din domeniul laptelui).

Fundaţia este alcătuită din 31 de angajaţi: 21 de revizori contabili (inclusiv 2 supraveghetori), 5 persoane care sunt responsabile pentru certificare şi 5 administratori (tactica, calitatea şi supravegherea). Munca fundaţiei începe la traducerea directivei într-un manual practic pentru fermier. Ulterior, un protocol pentru auditori prevede, în modalitatea în care diferitele probleme din manual au nevoie să fie verificate în timpul unei vizite la ferme, şi cum lipsurile trebuie să fie notate pe forme standard. În mod similar, un protocol pentru departamentul responsabil pentru certificare, oferă instrucţiuni despre cum aceste forme au nevoie să fie evaluate într-o manieră cantitativă şi obiectivă. Prin păstrarea strict separat a sarcinilor de audit şi de certificare, obiectivitatea auditorilor poate să fie garantată.

Programul KKM

Programul KKM a devenit operaţional în 1997. Programul este format din 5 module: Folosirea medicamentelor; Sănătatea şi bunăstarea animalelor; Acoperirea necesităţilor de hrană şi de apă; Producţia de lapte şi depozitarea; Curăţarea şi clătirea instalaţiilor de lapte.

Modulele sunt integrate într-un manual pentru fermier. Fiecare modul descrie precauţiile pe care un fermier ar trebui să le aplice la ferma lui, pentru a corespunde cu cererile KKM. Măsurile de precauţie sunt comunicate în cea mai mare parte în forma măsurilor care descriu rezultatul care a fost intenţionat, în locul adoptării unor măsuri tehnice, care să prevadă cum ar trebui să lucreze un fermier. Un exemplu poate să fie dat cu privire la administrarea folosirii de medicamente atunci când vacile sunt tratate. O descriere a acestor măsuri poate să fie: la fermă, un sistem ordonat, curat şi complet de administrare a medicamentelor, este prezent tot timpul, incluzând cel puţin: data tratamentului, identificarea vacii, numele medicamentului, cantitatea administrată şi perioada de retragere. KKM nu cere date despre cum este făcută administrarea. Acesta poate să fie sub forma unui caiet, a unui calendar sau a unui sistem computerizat.

Pe deasupra, programul are ca scop cel de a interacţiona pe cât de mult posibil cu programele de calitate existente, care au legătură cu lanţul fermelor de lapte. În acest mod, asigurarea calităţii va fi mult mai eficientă, dar care va rezulta, de asemenea, într-un schimb de responsabilităţi pentru industrii şi organizaţii unde măsurile de siguranţă sunt de cea mai mare eficienţă, care reduc numărul criteriului de încuviinţări pentru fermier. Acest lucru crează un lanţ puternic de calitate în sectorul fermelor de lapte. De exemplu, KKM cere ca fermierul să urmărească ca hrănirea animalelor să fie făcută cu Produsele Fabricate de Calitate (GMP) ale industriei atestate. Mai mult, veterinarul care îndeplineşte cele 4 inspecţii ale sănătăţii animalelor pe an, ar trebui să fie certificate în concordanţă cu standardele olandeze.

În timpul unui audit, managementul fermei este verificat dacă se supune cu măsurile de precauţie descrise în modulele manualului de la KKM. Remarcile (lipsurile) sunt notate pe formulare. În medie, un fermier de lapte este auditat la fiecare 2 ani. În timpul acestei perioade, este posibilă organizarea unui audit adiţional (5-10%). De aceea, fermierii ar trebui să lucreze totdeauna conform programului de calitate al KKM.

În timpul unui audit, sunt verificate diferite puncte, cum ar fi:

• Administrarea ( recepţionarea de medicamente şi furaje, înregistrarea bolilor şi a folosirii medicamentelor, rapoartele de întreţinere, etc.)
• Igiena fermei (hambarului, grajdului, sălii de mulgere)
• Depozitarea hranei
• Adăpostirea animalelor

După ce a fost realizat auditul, auditorul trimite o copie a formularului care conţine comentariile către birou. Certificarea (atestarea) funcţionează cu un sistem cantitativ. Un angajat al departamentului de certificare evaluează fiecare deficienţă posibilă notată de auditor. Pentru deficienţele apărute, sunt numite valorile. Nivelul valorii este bazat pe riscul pentru producţia de lapte şi/sau pentru sănătatea animalelor. Atunci când totalul valorilor depăşesc o limită prestabilită, fermierul va fi informat şi un al doilea audit va fi organizat într-o perioadă de 2 luni. În medie, în cazul a 7% din ferme, un audit ulterior este necesar. Atunci când auditul ulterior are ca rezultat depăşirea limitei prestabilite, cetificatul KKM va fi retras.

Sursa: gazetadeagricultura.info

Importul cartofilor pentru cultivare se sfărşeşte. Anul acesta agricultorii moldoveni au beneficiat de reduceri de până la 10% de la producătorii de cartofi din Olanda . Până acum moldovenii au importat 700 de mii de tone de cartofi. Declaraţia a fost făcută de către preşedintele Asociaţiei producătorilor de cartofi „Solana-M", Petru Iliev, pentru IPN. 

Dacă visați să deschideți o ciupercărie și vreți să știți cât de „ușor"se cultivă ciupercile și ce trebuie să cunoască viitorii fermieri ca să nu investească în zadar, dar și ce șanse are Moldova să devină un mare producător de ciuperci, citiți cu atenție sfaturile experților.

Ciupercile comestibile reprezintă un produs foarte valoros datorită conținutului bogat în substanțe nutritive, motiv pentru care sunt apreciate la nivel global, în special în perioada rece a anului, când legumele se găsesc în cantități mai reduse. Unele specii, datorită efectelor terapeutice, sunt utilizate atât în alimentație, cât și în farmacologie sau cosmetologie. Prin urmare pe lângă valoarea alimentară deosebită, ciupercile pot constitui baza unei afaceri rentabile, care este asigurată de o producție ridicată, ce se obține pe unitatea de suprafață folosită în acest scop.

Investițiile se recuperează într-un an sau trei

„În R. Moldova există un mediu prielnic pentru dezvoltarea afacerilor în domeniul cultivării ciupercilor. Noi avem sute de km de galerii de mină și o mulțime de localuri părăsite care pot fi adaptate în acest scop", consideră Vladimir Andrieș, doctor în agricultură, conferențiar universitar, șeful Catedrei de legumicultură la Universitatea Agrară de Stat din Moldova (UASM).

Potrivit lui este o ramură rentabilă care dă rezultate în timp scurt de la efectuarea investiției. „Practic la trei săptămâni după cultivarea miceliului apare primul val de recoltă, deci după o lună încep a fi recuperați o parte din banii investiți. Statisticile arată că, investițiile se pot fi recuperate într-un an, dacă cheltuieli nu vizează construcția unui local, și în trei ani, dacă include construcția localului".

Nerespectarea tehnologiei poate aduce eșec

Atenție, nerespectarea cu strictețe a tehnologiei de cultivare a ciupercilor poate duce la eșec. Potrivit lui Anatolie Ignat, expert în agro-business, un obstacol important în dezvoltarea acestei ramuri la noi în țară este lipsa specialiștilor în domeniu și abordarea defectuoasă a pieței de desfacere. Cu dificultăți s-a confruntat și familia Vasian care de mai bine de cinci ani cultivă ciuperci. Angela Vasian din Recea spune că deși prima vreme afacerea a fost una profitabilă, ulterior „invidia le-a cam dat planurile peste cap".

„Așa este la noi, la moldoveni, dacă face unul o afacere, toți care văd încep și ei afaceri în același domeniu. Așa că anul acesta am redus cantitatea cultivată, a rămas doar o mică afacere de familie care să ne poată asigura existența", povestește femeia. În prezent, familia Vasian comercializează marfa la piața raională. Deși au încercat să pătrundă și pe piața de la Chișinău, Angela spune că intermediarii ofereau un preț de achiziție mult prea mic, astfel că a renunțat.

De ce să importăm ciuperci, când le putem crește singuri?

În ciuda acestui fapt, Anatolie Ignat menționează că Moldova are toate șansele să devină un mare producător de ciuperci, care ar putea fi comercializate nu doar pe piața locală, dar și exportate peste hotare. „Dacă ar exista un număr anumit de crescătorii de ciuperci mari și puternice, unite într-o asociație, care ar permite procurarea în comun a unor volume mari de materie primă, precum și reglementarea anumitor aspecte privind poziționarea pe piața externă, ar permite R. Moldova să devină un furnizor de ciuperci. Noi avem tradiții vechi de prelucrare a ciupercilor, și atunci de ce ar trebui să importăm ciuperci din China, din India, care ulterior sunt vândute pe piață ca produs autohton", remarcă expertul.

Potrivit lui, dacă producătorii locali ar putea asigura piața cu produse de calitate la un preț mai mic sau egal cu cel de import, atunci șansele de succes sunt mari. La nivel mondial, se produc circa 1.500.000 tone de ciuperci anual. Pe plan european se realizează aproximativ 60 la sută din această cantitate. În Europa, principalele țări producătoare de ciuperci sunt Franța, Polonia, Italia și Ungaria.

Cultura ciupercilor nu necesită suprafețe mari de teren agricol

Într-adevăr, în comparație cu celelalte culturi horticole, cultura ciupercilor implică ocuparea unor suprafețe foarte mici de teren. Mai mult decât atât, terenul utilizat în cadrul unei ciupercării nu trebuie să fi e neapărat bun pentru agricultură, pentru că nu pământul este folosit ca pat nutritiv. Dimpotrivă, substraturile pentru cultura ciupercilor sunt preparate din diverse materiale de origine vegetală și animală, în spații special amenajate. Odată obținute, aceste substraturi sunt introduse în ciupercărie și dispuse etajat, pe mai multe niveluri, pentru a folosi cât mai efi cient spațiul de cultură. De exemplu, într-o cameră de cultură standard olandeză pentru ciuperci champignon, la o suprafață utilă de 106 mp, suprafața cultivată este de 200 mp. Această dublare a suprafeței utile se face prin etajarea culturii pe rafturi (stelaje) cu cinci niveluri.

Ciupercile pot fi cultivate în diverse spații și localuri care au avut altă destinație. Cultura clasică – sezonieră a ciupercilor poate fi executată, cu un minimum de amenajări, în diverse spații si localuri existente, care nu mai sunt utilizate conform destinației inițiale: pivnițe, grajduri, mine și tuneluri, foste crame, depozite,etc. Astfel, aceste spații capătă o nouă utilizare și pot produce din nou bani. Condiția care se pune pentru revalorificarea lor este aceea de a fi pregătite printr-o serie de îmbunătățiri și dotări necesare cultivării ciupercilor. Și cultura intensivă se poate organiza în astfel de localuri, dar compartimentările, amenajările, dotările cu echipamente necesita investiții mai mari.

Se creează noi locuri de muncă, mai ales în zona rurală

Extinderea și dezvoltarea culturii ciupercilor produce un efect pozitiv în plan economico-social, prin diversificarea sortimentului de culturi și crearea de noi locuri de muncă, mai ales în zonele rurale, mai puțin dezvoltate. Se amplifică cererea de forță de muncă și în procesarea și în comercializarea ciupercilor, a substratului nutritiv, a miceliului, a echipamentelor etc., ceea ce cu siguranță duce la crearea unei adevărate industrii a ciupercilor, cu activitate pe tot parcursul anului.

Din acest punct de vedere merită de luat în seamă exemplul unor țări europene ca Irlanda, Spania, Polonia, Ungaria. Ele au în comun dezvoltarea spectaculoasă a culturii ciupercilor pe parcursul ultimului deceniu, dezvoltare bazată în special pe „sistemul satelit" de cultură.

Este vorba de unități de pregătire centralizată a compostului, care este însămânțat și livrat unor producători individuali (fermieri) afl ați în zona de proximitate. În Irlanda există comunități rurale în întregime „convertite" la producerea ciupercilor – sate de ciupercari. Producția acestora este preluată de firme care se ocupă cu sortarea, ambalarea și desfacerea ciupercilor. Sistemul se bazează pe contracte ferme între participanți, pe profesionalism, corectitudine și promovarea calității.

Sursa: agroinform.md

Odată cu venirea primăverii, activitatea în păstrăvării începe să prindă mai multă viaţă. În bazinele alimentate cu apă din râu, stratul de gheaţă format în timpul iernii începe să se topească şi, pe măsură ce temperatura apei creşte, păstrăvii devin mai activi şi cu apetit tot mai mare. Este momentul inventarierii păstrăvilor

În mod normal ar trebui să avem un bazin gol în care să mutăm păstrăvul. În caz contrar, trebuie să eliberăm unul prin trecerea peştilor în alte bazine cu păstrăv, ţinând cont de cerinţa ca aceştia să fie de aceeaşi mărime.

Bazinul gol trebuie curăţat foarte bine de mâlul de pe fund, iar mizeria din porii pereţilor laterali se elimină folosind perii sau instalaţii speciale cu jet de apă la presiune înaltă, pentru ca agenţii patogeni să nu aibă mediul prielnic dezvoltării.

Curăţirea mecanică poate evidenţia unele fisuri ale bazinelor, care trebuie reparate.

Urmează operaţiunea de dezinfecţie, folosind diferite substanţe dezinfectante admise în acest scop în piscicultură. După expirarea timpului de contact cu substanţa dezinfectantă se trece la clătirea intensă cu apă.

Următoarea etapă este montarea vanetelor şi a sitei la călugăr, având grijă ca şi acestea să fie bine igienizate înainte. Astfel pregătit, bazinul poate fi inundat.

Prinderea păstrăvilor

Înainte de manipulare, păstrăvii trebuie ţinuţi la post timp de 48 de ore. Pentru operaţiunea de prindere avem nevoie de un năvod şi de mincioage. Cu ajutorul năvodului grupăm păstrăvii către călugăr, de unde îi scoatem cu ajutorul mincioagelor.

Atenţie însă, în timpul iernii, pe fundul bazinului s-a acumulat o cantitate mare de mâl care a înfundat şi groapa de pescuit. De aceea, înaintea operaţiunii de prindere aceste depuneri se vor disloca pe o lungime de 2 m de la călugăr, astfel încât mâlul să fie antrenat de curentul de apă şi evacuat din bazin.

Pe măsură ce, prin extragerea peştelui din bazin, cantitatea rămasă scade, se reduce şi nivelul apei, pentru ca prinderea păstrăvilor să fie mai uşoară. Ultimii peşti se scot din groapa de pescuit. Pe toată perioada acestor manipulări, avem grijă ca apa să fie tulburată cât mai puţin posibil.

Cântărire şi sortare

Peştii scoşi cu minciogul se pun într-un recipient cu apă, a cărui tară trebuie cunoscută, apoi se cântăresc. Aproximativ 3% din cantitatea de păstrăv se numără, pentru a putea calcula greutatea medie pe bucată, şi, pe baza acesteia, numărul de peşti din bazin.

Poate vă întrebaţi: de ce atâtea cântăriri, de ce atâtea calcule? Ei bine, în afară de faptul că vă interesează cât peşte veţi avea de vândut, cantitatea, numărul peştilor şi greutatea medie pe bucată trebuie cunoscute pentru o hrănire corectă şi, în caz de necesitate, pentru aplicarea unui tratament medicamentos corect.

Păstrăvăriile mai mari, cu posibilităţi financiare, pot folosi utilaje performante la extragerea peştilor din bazine, dotate cu sisteme de cântărire şi de numărare automată.

Dacă, pe timpul iernii, aţi hrănit păstrăvii la copcă, veţi observa că aceştia au crescut însă sunt diferiţi ca mărime. Frontul de hrănire pe timp de iarnă fiind limitat, a apărut concurenţa între indivizi, iar cei mai puternici, consumând mai multă hrană, s-au dezvoltat mai bine.

Această diferenţiere între indivizi impune şi o sortare a acestora pe categorii de mărime. Sortarea se poate face manual, cu ajutorul lădiţelor sau mecanizat, cu ajutorul sortatoarelor de mare performanţă.

Întrucât sortarea se face de obicei în 2-3 categorii de mărime, avem nevoie de mai multe bazine goale în care să mutăm păstrăvii. O variantă ajutătoare este împărţirea unui bazin, cu ajutorul unor site, în trei părţi.

În partea dinspre călugăr se introduce categoria cea mai mare de păstrăv, iar în partea de la admisia apei în bazin, categoria cea mai mică. Într-un alt rezervor populat se pot grupa peşti de aceeaşi mărime, proveniţi din mai multe bazine.

Dacă populaţia dintr-un bazin va face obiectul vânzărilor în anul în curs, numărul peştilor introduşi se calculează în aşa fel încât la atingerea greutăţii de valorificare cantitatea totală de peşte să nu fie mai mare decât capacitatea bazinului. În felul acesta vom fi scutiţi de manopere suplimentare.

Printr-o hrănire corectă, din punct de vedere cantitativ, dar şi ca mod de administrare, nu vor apărea diferenţieri semnificative de dezvoltare între indivizi.

Veţi vedea că această inventariere de primăvară, în afară de faptul că este necesară pentru igienizarea bazinelor, este foarte utilă pentru a estima şi eşalona producţia de păstrăv.

Repartizarea producţiei de Păstrăv

Întrucât nu puteţi valorifica tot păstrăvul în acelaşi timp, repartizarea producţiei este un imperativ. O primă repartizare s-a realizat deja, prin diferenţierile de creştere constatate la inventariere şi sortarea peştilor pe categorii de mărime.

La o creştere normală, într-o populaţie de păstrăv se diferenţiază trei categorii de mărimi care, procentual, se distribuie în 25% cei mai mari, 50% cei mijlocii şi 25% cei mai mici. În funcţie de cerinţele pieţei, putem accelera sau încetini procesul de creştere al fiecărei categorii prin modul de hrănire, atât cantitativ, cât şi calitativ.

O altă metodă este crearea de loturi cu vârste diferite. Aceasta, combinată cu cea prezentată anterior, măreşte substanţial posibilitatea eşalonării în funcţie de cerinţele pieţei. Reuşita este la îndemâna dumneavoastră!

Sursa: revista-ferma.ro

În climatul regiunii noastre, creşterea în condiţii de fermă a peştilor ornamentali reprezintă o importantă ramură a acvaculturii. Însă, având în vedere că aceştia se produceau aproape exclusiv pentru acvarii, creşterea în condiţii de fermă a acestora a fost scoasă din discuţie.

Însă, în ultimii ani, abundenţa iazurilor ornamentale reprezintă un foarte bun motiv de a lua în serios producerea de peşti ornamentali în ferme specializate, de altfel, o preocupare de interes din punct de vedere economic, ecologic, epizootic, artistic şi în multe alte privinţe.

Vă prezentăm principiile de bază ale producerii crapilor ornamentali Koi şi a caraşilor roşii de grădină, desprinse din propria noastră experienţă (în producţie şi în cercetare), dar şi din colaborările cu alţi producători.

În prezent, cultura peştilor ornamentali este văzută ca o piscicultură specializată, o parte integrantă a pisciculturii peştilor de consum sau ca producţie a unor amatori. La tot pasul întâlnim persoane care au o oarecare experienţă cu crapii Koi sau care au crescut caraşi roşii de grădină.

Cu toate acestea, este foarte greu să întâlnim producători ai acestor specii care să aibă standarde înalte, întrucât creşterea acestor peşti îmbină acvacultura foarte bine tehnologizată, arta şi, bineînţeles, pasiunea.

Cerinţe: simţ estetic, potenţial tehnic şi marketing

Mulţi crescători de peşte pentru consum, deşi sunt experimentaţi, nu au rezultate bune în această ramură din cauza lipsei de simţ pentru estetic. Pe de altă parte, mulţi artişti, care au o viziune clară a ceea ce înseamnă un crap Koi de bună calitate, nu au îndemânarea şi capacitatea tehnică pentru a fi producători de succes ai acestor peşti.

Reuşita în producerea de peşti ornamentali implică şi multe cunoştinţe de marketing. Nu e suficient să se satisfacă cerinţele consumatorilor, este foarte important să se impună şi un standard propriu al calităţii şi al unicităţii. În continuare vom explica principalele provocări în domeniul culturii peştilor ornamentali.

Creşterea caraşilor de grădină, o problemă de cantitate

Există peste două sute de varietăţi de caraşi. Aceştia se deosebesc prin însuşiri morfologice şi fiziologice, fiind greu de discutat despre caraşi la modul general.

• Varietăţi cu „deformaţii estetice". Multe varietăţi sunt foarte sensibile din cauza „deformaţiilor estetice", obţinute prin selecţie. Aceste deformaţii se prezintă sub formă de „coadă dublă", „ochi telescopici", „capişon" şi aşa mai departe. Aceste varietăţi nu pot trăi decât în spaţii închise, în acvarii, fiind prea vulnerabili la condiţiile din mediul semi-natural al unei ferme. Aceste varietăţi se şi produc aproape exclusiv în sisteme recirculate sau în condiţii foarte atent controlate.
• Varietăţi mai rezistente. Pe de altă parte, există şi varietăţi mult mai rezistente decât crapul comun, care pot fi crescute foarte uşor în heleştee de pământ (carasul cometă, varietăţile de tip shubunkin etc). Astfel, dacă doriţi să deveniţi producători de caraşi de grădină, trebuie să alegeţi varietăţile de la bun început. Producţia de caraşi trebuie să fie foarte mare, profitul fiind condiţionat de un număr mare de peşti. Preţul pentru caraşi nu este foarte mare, rareori este negociabil, fiind foarte mulţi ofertanţi.
• Valoare prin culoare. Clasificarea caraşilor de grădină pe varietăţi nu joacă un rol foarte important. În general, caraşii de calitate trebuie să aibă culori vii, contur regulat al corpului şi înotătoarele intacte. Principala problemă la majoritatea varietăţilor este că doar un anumit procentaj este colorat.

Toţi caraşii se nasc fără culoarea specifică, iar, pe parcursul creşterii, unii îşi pierd melanina (pigmentul de culoare închisă) în procesul de demelanizare, care va fi înlocuită cu pigmenţi roşii, albi, oranj sau albaştri. Numai peştii coloraţi aduc profit, fiind astfel important să-i creştem doar pe aceştia. Procentul de caraşi coloraţi diferă foarte mult (din experienţă proprie acesta este de 10-50 la sută) şi depinde foarte mult de selecţia aplicată reproducătorilor.

• Selecţie în funcţie de culoare şi de viabilitate. Masculii devin maturi sexual la vârsta de un an, astfel că selecţia nu va dura mult. Problema este că pentru a obţine procent ridicat de peşti coloraţi se practică consangvinizarea. Astfel, inevitabil vor apărea şi peşti cu deformări, cu rezistenţă scăzută la boli şi la stres etc.). Astfel, este important, pe de o parte, să avem un procentaj mare de peşti intens coloraţi, dar, pe de altă parte, trebuie să păstrăm un nivel ridicat de viabilitate între peşti.

Numărul piscicultorilor europeni care fac afaceri reuşite cu caraşi de grădină este redus, în principal, din cauza concurenţei producătorilor din ţările asiatice, unde climatul este favorabil producţiei mari de caraşi ornamentali. Însă, acei caraşi nu se pot compara din punct de vedere al stării de sănătate şi al viabilităţii cu cei produşi în climatul nostru, dar au avantajul că sunt extrem de ieftini.

Deşi sunt supuşi unor tratamente puternice cu antibiotice înainte de a fi transportaţi spre Europa, acestor peşti le survine moartea, de regulă, după 14 zile de la sosirea la destinaţie.

Creşterea crapilor Koi, o problemă de calitate

• Reproducători de calitate. Culorile fiecărui crap Koi (cu excepţia celor unicolori) sunt unice, datorită polimorfismului petelor de culoare ale puietului. Din păcate, un procent foarte mic de puieţi prezintă semne de calitate bună, în jur de trei la sută. Altă problemă o reprezintă faptul că acest procent de trei la sută se obţine numai din folosirea de reproducători de calitate excepţională. Bineînţeles că aceşti reproducători costă foarte mult şi, de obicei, nu sunt de vânzare (vânzătorul ar face un serviciu eventualei concurenţe).
• Doar 16 varietăţi de Koi. O altă dificultate întâlnită în fermele de crapi Koi este aceea că necesită o investiţie majoră în nucleul de reproducători, existând 16 varietăţi de Koi, iar producătorii se văd nevoiţi, adesea, să ofere pieţei diferite varietăţi. Dacă producătorul se hotărăşte să îşi crească singur reproducătorii, are nevoie de minim cinci ani pentru aceasta. De regulă, un producător de crapi Koi îşi cumpără câteva exemplare mature de o calitate cât mai bună, apoi îşi formează un nucleu de reproducători din primii pui ai acestora.
• O preocupare mai pretenţioasă. Creşterea crapilor Koi necesită cunoştinţe avansate de acvacultură şi investiţii mult mai mari, decât în cazul caraşilor de grădină. Sunt necesare heleşteie pentru reproducători, bazine pentru crapii de o vară şi pentru cei cu potenţial de a deveni crapi de înaltă calitate, precum şi o staţie de incubaţie. Doar prin reproducţie artificială se poate efectua o selecţie bună a reproducătorilor.

Bineînţeles că fiecare exemplar matur este foarte preţios şi nu poate fi înlocuit cu uşurinţă. Din păcate, manipularea reproducătorilor este de multe ori riscantă. De aici rezultă, în fiecare an, pierderi care trebuie recuperate prin introducerea în lotul de reproducători a unor exemplare noi, produse tot în ferma proprie.

• Studierea pieţei. Înainte de a purcede la cultura crapilor Koi, trebuie aleasă piaţa căreia ne adresăm. Pentru consumatorii de rând se pot produce Koi de calitate acceptabilă (culori clare şi pete destul de frumoase), care ocupă aproximativ 20 la sută din totalul producţiei. Aici intervin o serie de probleme:

- există mulţi producători de astfel de peşti, piaţa fiind destul de mică, - preţul nu este prea ridicat (ţinând cont că se vinde circa 5-20 la sută din biomasa produsă);

- această clasă de crapi Koi se vinde în special la începutul primăverii când mulţi fermieri ies pe piaţă cu peşti. În acest sezon se pot face bani frumoşi numai dacă există cumpărători (dealeri) buni, care cunosc bine piaţa.

• Producţie personalizată. În orice caz, producţia în masă de crapi Koi este un concept european, deoarece cultura adevărată a crapului Koi înseamnă căutarea permanentă a imaginii ideale a ceea ce înseamnă Koi. Fiecare producător de top va folosi selecţia genetică pentru a produce ceva perfect, care să-l definească.

Astfel, dacă doriţi să produceţi Koi de înaltă clasă, nu contează cantitatea, ci calitatea. Preţul pentru crapii de înaltă calitate nu este fix, nu este decis de nimeni. Din vânzarea unui singur crap, o fermă se poate susţine economic un an întreg. Acest lucru este posibil numai dacă există cumpărători cu standarde înalte în ceea ce priveşte cunoştinţele despre Koi.

Cale lungă şi dificilă

Dorim să subliniem că toţi crescătorii buni de peşti ornamentali (în special cei de crapi Koi) pe care i-am întâlnit sunt, în primul rând, „fanatici" şi fac această activitate, în principal, din plăcerea proprie. Succesul în această îndeletnicire vine de regulă mai târziu, ca urmare a dedicării totale.

În acest articol am prezentat multe aspecte negative ale culturii peştilor ornamentali, deoarece începătorii, de regulă, nu sunt familiarizaţi cu punctele de vedere negative şi vor fi foarte dezamăgiţi când vor vedea că succesul nu vine atât de uşor pe cât şi-au dorit. Pe de altă parte, dacă cineva simte că creşterea peştilor ornamentali este în inima sa, atunci trebuie să se apuce să o facă, fiindcă la urma urmei există o mare cerere de crescători pricepuţi de caraşi ornamentali şi de crapi Koi.

Avantajele creşterii caraşilor ornamentali de grădină:

• nu sunt necesare suprafeţe mari de luciu de apă;
• pot fi produşi la densităţi foarte mari;
• nu sunt sensibili la manipulări sau la transport;
• sunt foarte fertili, deoarece se reproduc de 3 ori pe an fără a fi necesară reproducţia artificială;
• lotul de reproducători este ieftin;
• exemplarele mici se pot vinde pentru acvarii, iar cele mari, pentru iazuri de grădină;
• se vând mai uşor decât crapii Koi.

Sursa: revista-ferma.ro