Analitica

Plantaţia de zmeur este una dintre culturile agricole care au avut o dinamică deosebită pe plan mondial în ultimii ani. În ţara noastră există prea puţine ferme de producţie, deşi cultura zmeurului poate valorifica şi suprafeţele de teren mai mici, caracteristice agriculturii autohtone. În plus, producţia de fructe poate fi valorificată foarte bine la export.

Zmeura se obţine atât din flora spontană, cât şi prin înfiinţarea unor culturi cu soiuri selecţionate de amelioratori. Producţia de zmeur este destinată pieţei de fructe proaspete sau uscate, congelate, industriei alimentare (gemuri, jeleuri, siropuri), a ceaiurilor etc.

Răspândirea tot mai largă a terapiilor naturiste, dar şi schimbarea radicală în ultimii 20 de ani a mentalităţii occidentale în ceea ce priveşte hrana (conceptul de alimentaţie sănătoasă) au determinat o cerere tot mai mare pentru anumite fructe, cum sunt: coacăzele negre, afinele, zmeura, murele etc.

Zmeura are un conţinut mare de polifenoli antioxidanţi cum sunt pigmenţii antocianici şi este o sursă bogată de vitamina C, magneziu, complex de vitamine B, cupru şi fier. Consumul regulat de fructe de zmeură s-a dovedit benefic în tratarea bolilor precum: inflamaţiile, cancerul, afecţiunile cardiovasculare, diabetul, alergiile, tulburările de vedere. De asemenea, tratatele de fitoterapie recomandă folosirea frunzelor şi a lăstarilor sub formă de ceaiuri sau decoct pentru tratarea sau amelioraea unor boli.

Înfiinţarea culturii de zmeur

• Condiţii pedoclimatice prielnice. Pentru a înfiinţa o plantaţie de zmeur, mai întâi trebuie să identificaţi locaţia potrivită. Terenul ales trebuie să fie destul de uşor şi bogat în compuşi organici. Zmeurul nu se poate dezvolta pe soluri grele, argiloase, în zone reci, cu exces de umiditate, şi preferă un climat mai umed şi mai răcoros, astfel că în zonele cu dealuri înalte se caută pantele sudice sau terenurile mai plane, unde plantele au suficientă lumină.

Zona călduroasă şi aridă de câmpie nu este favorabilă culturii zmeurului. Arbustul se poate cultiva şi în locurile cu semi-umbră, dar fructele nu sunt la fel de dulci şi de aromate, iar uneori lăstarii nu se maturizeză suficient şi degeră în timpul iernii.

Trebuie să ne gândim şi la sursa de apă, fiindcă zmeurul are o înrădăcinare mai superficială şi suferă în anii secetoşi, în lipsa unui sistem de irigaţie.

• Pregătirea corespunzătoare a terenului s-ar putea să necesite unul sau doi ani. Este bine să facem o analiză chimică a calităţii solului, având în vedere că, în mod obişnuit, zmeurul necesită o aciditate de la 5,5 până la 6,5. Dacă terenul este sărac în humus, se poate îmbogăţi administrând cantităţi mari de gunoi de grajd fermentat sau de compost.

Înainte de plantare este indicată o erbicidare totală, având în vedere că buruienile reprezintă unul dintre "inamicii" permanenţi ai plantaţiei în primii ani de la înfiinţare.

• Plantările se fac toamna târziu sau primăvara devreme. Materialul de plantare trebuie identificat şi procurat din timp şi se comercializează sub denumirea de drajoni. Aceştia trebuie să fie sănătoşi, iar la alegerea soiurilor ne vom informa asupra caracteristicilor acestora.

Dacă plantăm o suprafaţă mică, vom opta pentru un singur soi. Dacă suprafaţa este mai mare vom introduce în cultură două sau trei soiuri cu diferite perioade de coacere.
Este bine să evităm cultivarea zmeurului după cartofi, vinete şi tomate, având în vedere că aceste specii au o serie de viroze comune.

Caracteristici productive

Zmeurul este un semiarbust cu o înălţime de 1,5-2,5 m, cu un ciclu biologic bienal. Tulpina vegetativă se dezvoltă în primul an din mugurii care se află pe rădăcină, toamna se lemnifică, iar în anul următor, pe această tulpină, se obţine producţia de fructe. După recoltare, până toamna, se taie tulpinile uscate care au produs fructele.

Există şi soiuri remontante care produc încă din primul an, toamna, pe vârfuri sau uneori chiar pe o bună parte din tulpină.

Producţia de fructe care se obţine la hectar variază în funcţie de soi şi de tehnologia de cultură aplicată, respectiv de la 3-4 tone/ha până la 8-9 tone/ha.

O cultură de zmeur are producţii rentabile din punct de vedere economic timp de 8-10 ani, uneori chiar mai mult, în funcţie de soi şi de lucrările de întreţinere pe care le efectuăm în fiecare an.

Polonia - numărul unu în cultivarea arbuştilor fructiferi

Cei mai mari producători de fructe de zmeur sunt în Rusia, unde se obţine peste o sută de mii de tone anual, apoi în Serbia şi Polonia (peste 80 mii), SUA (50-60 mii), Germania şi Ucraina (peste 20 mii tone anual).

În România se obţin, conform datelor FAO, în jur de două mii de tone anual, dar cea mai mare parte este recoltată din flora spontană. Avem puţine ferme de producţie, iar cea mai mare parte a fructelor este destinată exportului.

Prin comparaţie, în Ungaria, se obţine o producţie de trei ori mai mare decât în România. Interesantă este piaţa poloneză, care în zece ani şi-a dublat producţia de zmeură, devenind unul din liderii mondiali în ceea ce priveşte cultura arbuştilor fructiferi.

Sursa: revista-ferma.ro

1. Incubaţia

Ouăle pentru incubat trebuie să aibă o fertilitate de minim 90% şi trebuie conservate în cele mai bune condiţii pe perioada dinainte de introducere la incubat.

Păstrarea ouălor trebuie să fie făcută într-o cameră răcoroasă, la o temperatură de 10 – 15 grade C, dar nu pentru mai mult 7 zile. Pe timpul păstrării ouăle trebuie să fie periodic întoarse cu 180°.

Ouăle mici sau prea mari, ouăle cu coaja rugoasă sau pigmentaţie albăstrie sau chiar deformate nu sunt ouă bune pentru clocit. Ouăle pentru clocit trebuie să fie curate, cu coaja întreagă, să aibă un aspect uniform, să nu fie nici prea mici şi nici prea mari, să aibă coaja netedă şi tare, să prezinte o pigmentaţie maronie bine distribuită pe suprafaţa cojii şi să aibă cel mult 5 sau 6 zile. Acestea trebuie colectate de la cuştile unde se află o grupă de 1 la 3, un mascul la trei femele, care să fie împreună de cel puţin 7 zile. În perioada în care nu se doreşte colectarea de ouă pentru încubat se recomadă modificarea grupei la 1 la 5.

Timpul de incubare al ouălor de prepeliţă este de 16 zile. Temperatura în incubatoare, măsurată deasupra oului cu un termometru, ar trebui să fie între 38 şi 38,5 grade Celsius. Trebuie avut în vedere că termometrul să nu atingă ouăle, se măsoară temperatura aerului din incubator, nu temperatura oului pus la clocit, deoarece între cele două există o diferenţă. Scăderile de temperatură din incubator în perioada clocitului, datorate căderilor de curent, termostat defect sau o încălzire defectuoasă, nu au efect negativ dacă temperatura aerului din încăpere variază între 27 şi 30 grade Celsius. O temperatură permanent ridicată, 40 grade Celsius, şi mai mult, duce la moartea tuturor embrionilor datorită coagulării albuşului. O subtemperatură permanentă de 35-36 grade Celsius prelungeşte termenul ieşirii din ou a puilor şi reduce rezultatul cu până la 20% faţă de numărul iniţial de ouă.

Umiditatea relativă a aerului în perioada preclocirii, adică în primele 14 până la 15 zile, trebuie să fie de 55-60%. Începând cu a 15-a zi, umiditatea relativă a aerului trebuie ridicată la 90-100%, astfel se uşurează ieşirea puilor din gaoace, deoarece se ridică umiditatea din interiorul oului. Aceasta se poate atinge foarte uşor cu ajutorul unei stropitoare de mână. O umiditate mult prea mică în perioada ieşirii din ou poate duce la lipirea puiului de pieliţa oului. Pentru a ridica umiditatea aerului este recomandat să stropim abundent atît ouăle cât şi pereţii incubatorului cu o zi inainte de ieşirea puilor, chiar dacă primii pui au spart coaja.

Întoarcerea de două ori pe zi a ouălor în perioada preclocirii este absolut necesară, pentru a împiedica lipirea embrionului de pieliţa oului şi pentru clocirea uniformă de jur împrejur a ouălor. Ouăle proaspăt puse la clocit nu trebuie întoarse, în primele 36 de ore de incubare, deoarece în această perioadă se formează reţeaua foarte fină de vase sanguine şi de asemenea inima embrionului. La fel trebuie procedat şi cu 36 de ore înainte de ieşirea puilor din gaoace, ouăle nu mai trebuie întoarse deoarece puiul deja format şi-a luat poziţia pentru ieşirea din ou şi nu vrea să fie deranjat.

În timpul primelor 8 ore de la ieşirea puilor din ou este de preferat să nu deschidem uşa incubatorului, prin aceasta nu se va obţine decât o schimbare a temperaturii iar intregul proces al ieşirii din ou ar fi dat peste cap. La 8-10 ore după ce au ieşit primii pui din găoace trebuie efectuat un control, precum şi adunarea puilor ieşiţi şi uscaţi şi aşezarea lor într-o cutie pregatită dinainte. Puii care sunt proaspăt ieşiţi şi nu sunt uscaţi trebuie băgaţi înapoi în incubator. Toate cojile goale trebuie scoase din incubator. Ouăle rămase trebuie verificate pentru a ajuta puii care au ciobit oul dar nu au reuşit să iasă, însă trebuie ajutaţi numai acei pui care au absorbit tot sângele şi au retras sacul vitelin. După alte 8-10 ore se face al doilea control.

2. Creşterea puilor de prepeliţă

O cuşcă pentru creşterea puilor de prepeliţă în primele 10-15 zile de viaţă (timp în care puii au nevoie de o sursă artificială de caldură), trebuie să aibă pereţii inchişi (placaj, pal, etc) iar podeaua şi tavanul pot fi din plasă de sârmă pentru a asigura ventilaţia necesară. Pereţii trebuie să fie închişi pentru a împiedica formarea curentului. Înaintea aducerii puilor în cuşcă, aceasta trebuie să aibă pusă în funcţiune sursa de căldură şi reglată astfel ca temperatura aerului la podea să fie de cel puţin 30-32 grade Celsius.

Dacă temperatura nu se poate măsura se poate observa comportamentul puilor, dacă stau unul în celălalt, temperatura este prea mică, dacă fug de instalaţia de încălzire, temperatura este prea mare. Podeaua cuştii sub instalaţia de încălzire ar trebui acoperită în primele zile cu hârtie de ziar. Sursa de apă, jgheabul, trebuie să fie de 15-20 mm adânc. Pentru a preveni înnecarea puilor, în primele 10-15 zile, este necesară umplerea jgheabului cu pietricele. În primele 3-4 zile se dizolvă în apa de băut un amestec de vitamine şi minerale pentru ca puii să fie asiguraţi cu vitaminele necesare vieţii.

Hrănirea ar trebui să aibă loc la fiecare 2-3 ore, prin împrăştierea unei cantităţi mici de hrană. După 2-3 zile de viaţă se recomandă aşezarea unei hrănitoare care să permită puilor să se hrănească de fiecare dată când le este foame. Hrănitoarea se poate confecţiona dintr-o bucată de placaj sau lemn de 20-25 mm înalţime şi acoperită cu plasa de sârmă cu ochiurile de 10-15 mm. Aceasta îi împiedică pe pui să răcăie prin hrană şi să o risipească. Hrana trebuie să fie de calitate, starter cu un conţinut de proteine brute de 24-27%. După 10-12 zile se poate trece la hrană cu un conţinut de proteine brute de 20-22%. La vârsta de 20-25 zile începe năpârlirea, schimbarea penelor, nu trebuie să vă faceţi griji deoarece nu este semn de boală, este un proces natural. Când puii de prepeliţă împlinesc 21-25 de zile este indicată mutarea lor în alte cuşti unde este posibilă hrănirea şi alimentarea cu apă prin jgheaburi exterioare.

3. Determinarea sexului puilor

Sortarea după sex a puilor se poate face după aproximativ 21 de zile şi numai după aspectul exterior. Masculul are pe burtă pene cu o clară nuanţă de maro iar puii de gen feminin au pe burtă pene gri cu pete negre. Avantajul separării puilor constă în faptul că la masculi se poate da o hrană cu proteine mai puţine 15-16%, care costă mai puţin. Separarea timpurie după aspectul exterior este permisă numai la anumiţi pui. Alţii se pot separa numai după maturizarea sexuală, la 38-40 zile, şi se face astfel: se ţine prepeliţa cu spatele în sus: puicuţa prezintă o cloacă normală, asemănătoare cu a altor păsări, la mascul se poate observa deasupra cloacăi o vezică seminală umflată de culoare roşiatică, iar o uşoară apasare cu degetul mare şi cel arătător pe vezică duce la ieşirea spermei care este cremoasă şi de culoare albă.

Femelele trebuie puse cel târziu în ziua a 35-a în cuştile pentru depus ouăle, pentru a avea timp să se obişnuiască înainte de a începe să ouă. Primele femele încep să ouă după 38-40 zile de viaţă, în a 50-a zi au o rată de ouat de 50% iar la vârsta de 60 de zile ating o rată de 75-80%. Masculii bine dezvolaţi se pot tăia de la vârsta de 45-50 zile.

4. Prepeliţele ouătoare

Pentru prepeliţele ouătoare este recomandat ca pe perioada creşterii să nu se formeze grupe prea mari. O cuşcă cu dimensiunile 120 cm lungime şi 50 cm lăţime poate fi ocupată de 60 de păsări. Cuşca pentru ouat se deosebeşte de cea pentru creştere prin faptul că podeaua este înclinată spre faţa cuştii, pentru a permite ouălor să se rostogolească în canalul de colectare. La construirea unei cuşti pentru ouat trebuie avut în vedere faptul că prepeliţa are o mare nevoie de apă şi că aceasta trebuie schimbată de cel puţin două ori pe zi. 60 de păsări au nevoie zilnic de aproape 3 litri de apă. Igiena este, ca şi în alte crescătorii de animale, o obligativitate ca şi curăţarea zilnică a tăvii cu excremente precum şi asigurarea unei bune aerisirii a spaţiului unde sunt ţinute cuştile.

5. Iluminarea

Pentru o bună producţie de ouă este necesară prelungirea zilei în mod artificial, pentru a ajunge la o durată totală a zilei de 18 ore. Câteva becuri de 15-20 W, bine plasate pentru a ilumina jgheaburile de apă şi mâncare, ajunge pentru 16-24 de cuşti aşezate pe mai multe nivele.

6. Hrănirea

Deoarece prepeliţa are nevoie de o hrană zilnică de aproximativ 20 de grame pentru a produce ouă, hrana trebuie să fie de calitate şi să conţină cel puţin 18% proteine.

Fiecare crescător poate să utilizeze ce amestec de hrană doreşte, important este ca hrana să conţină toate mineralele şi vitaminele importante.

Fiecare schimbare de hrană trebuie facută lent, în decurs de 3-4 zile, pentru a evita deranjamentele pe tractul intestinal. Ca metodă de hrănire este folosită hrănirea printr-un jgheab exterior deoarece această metodă uşurează munca, diminuează pierderea hranei şi înlătură posibilitatea amestecării hranei cu excremente. Deoarece capacitatea unui jgheab pentru hrană este prea mică pentru nevoia de hrană pentru o zi a prepeliţelor este necesară umplerea lui de mai multe ori pe zi. Acesta trebuie să fie umplut cu hrană cel mult două treimi pentru a evita risipa de hrană. Se poate observa că la o nouă dare a hranei, chiar dacă mai este mâncare în jgheab, multe prepeliţe sunt atrase spre o nouă hrănire.

7. Adăparea prepeliţelor

Asigurarea apei se poate face prin mai multe metode însă trebuie ţinut cont de faptul că prepeliţele au nevoie tot timpul de apă proaspată şi rece, să bea când vor. O modalitate simplă şi cel mai des întâlnită este adăparea prin jgheaburi puse pe margine sau pe peretele din spate al cuştii. Această metodă este rentabilă şi uşor de manevrat, cel puţin din punctul de vedere al umplerii cu apă proaspată. Este recomandat, în perioada de creştere a puilor şi o dată pe lună în creşterea celor mature, administrarea în apă a unui amestec de vitamine şi minerale (Polivit, 3,4 zile).

Sursa: ouaprepelita.com

Perioada optimă de plantare a căpşunilor

De-a lungul unui an, putem identifica mai multe perioade optime de înfiinţare a plantaţiei de căpşuni, în funcţie de tipul stolonilor şi de finalitatea producţiei. Dacă vom folosi:

• plante proaspete, provenite direct din pepinieră, perioada optimă de plantare este toamna, din septembrie şi până la începutul lunii octombrie, iar primăvara, la sfârşitul lunii martie şi pe tot parcursul lunii aprilie.
• plante recoltate primăvara devreme şi păstrate în depozite frigorifice speciale, cunoscute şi sub denumirea de "frigo plants" sau plante „frigo", vom efectua plantarea în luna mai. Stolonii fiind foarte viguroşi, de tip A, vor avea producţie după şase-opt săptămâni de la plantare, adică tocmai în timpul verii. Puse în pământ la sfârşitul lunii iulie şi în luna august, plantele "frigo" vor asigura o producţie normală în primăvara anului următor.

Pregătirea plantării de căpşuni în toamnă

• Alegerea terenului, în funcţie de tipul solului şi de amplasare. În general, căpşunul preferă solurile mai uşoare, aerisite, fară exces de umiditate, luto-nisipoase, argilo-nisipoase şi lutoase.

Deşi am primit multe rapoarte despre rezultatele foarte bune obţinute pe soluri mai grele, argiloase, trebuie să ştim că acestea se lucrează mai greu şi necesită o bună afânare, prin lucrări mecanice şi manuale.

Nu se recomandă solurile foarte acide sau sărăturate, iar PH-ul trebuie să fie mai mare de 5,8.

Terenul este bine să fie situat în apropierea unei surse naturale sau artificiale de apă, deoarece căpşunul trebuie irigat, indiferent de zona în care se cultivă.

Nu se vor înfiinţa plantaţii de căpşun pe terenuri în pantă mare, unde putem planta pomi şi arbuşti fructiferi, dacă solul este favorabil.

• Pregătirea terenului pentru plantare. Dacă eliberăm terenul de cultura anterioară în timp util, vom lăsa buruienile să crescă 15-20 cm, apoi vom erbicida întreaga suprafaţă cu o soluţie pe bază de Glifosat (Roundap, Gliphogan, Cosmic, Sikosto etc.) cu 3-4 l/ha. După 5-8 zile, se poate executa arătura de bază.

Este bine ca gunoiul de grajd să se aplice plantei premergătoare, ţinând cont de rezerva mare de buruieni care pot împiedica dezvoltarea plantei. Gunoiul de grajd se poate folosi şi înainte de a efectua arătura, dar trebuie să fie foarte bine fermentat (de doi ani), administrându-se 50-80 tone/ha. După ce se ară, terenul se poate lucra grădinăreşte.

În cazul în care nu s-a aplicat gunoi, se poate face o fertilizare chimică cu o formulă de îngrăşământ complex, mai săracă în azot, şi mai bogată în fosfor şi potasiu. Recomandăm îngrăşămintele îmbogăţite cu Mg şi Zn, având în vedere frecvenţa cu care se manifestă carenţa în aceste două elemente la majoritatea plantaţiilor. Se aplică, în general, 3-500 kg complex/ha, în funcţie de starea de aprovizionare a solului.

Există două tipuri de mulcire a căpşunilor:

- cu paie, când terenul rămâne plan, după care se poate executa plantarea.

- cu folie neagră, înainte de plantare, când terenul se modelează în straturi, apoi se poziţionează instalaţia de irigare prin picurare, se acoperă cu folie neagră şi se fac orificiile pentru plante, dacă acestea nu au fost făcute de producător.

• Alegerea soiurilor. În România, pe aproape 70 la sută din suprafaţa ocupată cu plantaţii de căpşuni, în prezent, se cultivă soiul Premial, urmat de Redgauntlet, Dana şi Elsanta. În ultimii ani, s-au lansat în cultură soiurile Magic, Real şi Coral. Pe suprafeţe mici se mai întâlnesc şi soiurile Senga Sengana, Marmolada, Elsinore (indiferent la fotoperioadă) şi altele.

Pe plan mondial, cele mai răspândite soiuri sunt Elsanta, Honeoye, Camorosa, Marmolada, Chandler şi Darselect.

Soiuri precum Fresno, Madamme Moutot, Talisman, Tioga, Aiko, Totem, Brio, Pajaro, Bogota şi multe altele, citate în unele lucrări de specialitate, nu se mai găsesc în cultură de zeci de ani, unele fiind probabil dispărute şi din colecţiile ştiinţifice din ţară.

• Stabilirea distanţelelor de plantare. În funcţie de sistema de maşini agricole folosită în plantaţie, distanţele de plantare variază astfel: 80 şi 90 cm între rânduri şi 25 şi 30 cm între plantele aflate pe un rând. Pe suprafeţe mici, în grădină, când se lucrează manual, distanţa de plantare între rânduri se poate reduce la 60-65 cm. Rândurile trebuie să fie echidistante. În condiţiile unor posibilităţi minime de mecanizare, este de evitat sistemul de plantare în benzi.

Plantarea materialului săditor

Se poate face manual sau mecanizat, cu maşina de plantat răsaduri.

• Plantarea manuală este cea mai răspândită şi are cele mai bune rezultate la prindere, deşi este mai costisitoare. Lucrarea se poate face folosind plantatoare speciale în formă de U, cu sapa sau uneori cu plantatoare în formă de lingură. Nu se vor folosi cele conice, specifice legumiculturii.

Înainte cu una-două zile de a începe plantarea, se face o irigare. Materialul se poate pune în pământ şi după o ploaie, dar atunci când terenul s-a zvântat la suprafaţă.

Pentru început, se marchează terenul cu ţăruşi, la distanţele de plantare între rânduri, apoi se întind sârme sau sfori cu distanţa marcată între plantele de pe un rând. Dacă sforile nu sunt marcate, se va folosi măsura făcută pentru primele câteva zeci de plante, apoi se va creea foarte repede obişnuinţa, iar plantarea va decurge uşor, chiar şi fără măsură.

Dacă lucrarea se execută cu plantatorul special de căpşuni, plantele nu se mai mocirlesc, iar rădăcina acestora nu se mai fasonează, operaţiunea fiind efectuată odată cu plantarea. Dacă se foloseşte lingura de plantat sau sapa, mai întâi se fac gropile, apoi se plantează stolonii cu rădăcina dreaptă, până la nivelul coletului. După plantare, mugurele central trebuie să fie la nivelul solului.

• Plantarea mecanică se execută cu maşina de plantat răsaduri de legume MPR 5 sau MPR6, sau cu altă maşină de plantat răsaduri, concomitent realizându-se şi udarea. Plantele trebuie fasonate înainte de plantare, apoi frunzele şi rădăcina. După plantare, se verifică toate plantele, iar eventualele greşeli se corectează manual.

În ţările din vest, în special în SUA, s-au perfecţionat maşini de plantat căpşuni care realizează o plantare relativ uniformă. Totuşi, cele mai multe plantaţii, chiar şi în ţările vestice, se realizează manual. Procentul de prindere în cazul plantării mecanice este mai scăzut, iar după două săptămâni de la plantare, se intervine pentru completarea golurilor.

GREŞELI FRECVENTE

• În cazul în care copca (gropiţa) din pământ nu este suficient de adâncă, vârful rădăcinilor se îndoaie în sus.
• Când mugurele central (inima) rămâne cu 1-2 cm deasupra solului, plantele se înrădăcinează greu sau se usucă.
• Când mugurele central este îngropat uşor în pământ, planta se usucă.
• Dacă solul nu este bine tasat în jurul plantei, rădăcina nu are contact cu solul, iar plantele vor suferi în dezvoltare sau apar mucegaiuri pe rădăcină.
• Dacă după plantare nu se efectuează udări, plantele se ofilesc.

AVANTAJELE PLANTAŢIEI DE TOAMNĂ

În primul rând, toamna este o prioadă cu un vârf de lucrări în agricultură mai scăzut decât primăvara. Astfel, dacă avem terenuri libere, în special cele care au fost cultivate cu cereale păioase sau cu alte culturi legumicole, care părăsesc terenul devreme, în timpul verii, recomandăm plantarea de toamnă a căpşunului.

Toamna beneficiem de vreme călduroasă şi de o frecvenţă mai redusă a ploilor.

Un alt avantaj este acela că primăvara plantele sădite în toamnă pornesc mult mai bine în vegetaţie, beneficiază de precipitaţiile din timpul iernii, iar noi suntem scutiţi de un volum mare de lucru exact într-o perioadă intensă de lucrări, mai ales, pe legumicultori.

IMPORTANT

• Cea mai frecventă întrebare care mi-a fost adresată de fermieri cu privire la plantarea de toamnă a fost dacă plantele vor produce în anul următor. Răspunsul este negativ. Totuşi, dacă toamna este lungă, iar plantele se îngrijesc şi se hrănesc în mod corespunzător, se poate obţine o producţie de cinci-şase tone/ha în primăvara următoare, uneori chiar mai mare, care asigură o recuperare parţială, dar rapidă, a investiţiei în plantaţie.
• Sfatul meu este ca, indiferent că plantăm în toamnă, sau în primăvară, trebuie avem în vedere o producţie maximă abia după un an de la plantare.
• Atenţie la folia negră pe care o folosiţi: există folie specială pentru căpşuni, care rezistă de-a lungul a doi-trei ani, fiind tratată UV. Nu se foloseşte folia specială pentru legumicultură.
• După plantarea efectuată în toamnă, se aplică una sau două tratamente împotriva principalelor boli de frunză. Informaţi-vă de la furnizorul dumneavoastră de material săditor dacă plantele au fost tratate înainte de vânzare.
• Nu folosiţi stoloni din plantaţii comerciale, deoarece aceştia sunt afectaţi de bolile, virozele, nematozii şi de dăunătorii din plantaţia de producţie. S-a observat, în ultimul timp, că asupra plantaţiilor înfiinţate cu material săditor adus din Italia sau din alte ţări vestice, mai exact din plantaţii comerciale, se abat cu precădere două dintre cele mai păgubitoare boli ale căpşunului: Verticillium şi Phytophtora cactorum.

În plus, calitatea slabă a materialului de plantare va aduce recolte mult mai modeste sau chiar neeconomice.

Articol scris de Nelu Orlaie

Sursa: revista-ferma.ro

Numele rasei provine de la denumirea statului California, unde a fost creată. La baza producerii acestei rase a stat ideia obţinerii unui iepure de mare valoare comercială, rustic, precoce şi cu producţie mare de carne.

În vederea realizării acestui obiectiv, încă din anul 1923 au început încrucişările experimentale între două rase mici: Himalaia şi Chinchilla mic.

În urma acestei încrucişări a rezultat un număr de produşi. Dintre toţi a fost ales un iepuroi ce întruchipa cel mai bine o parte din caracterele scontate ale viitoarei rase şi care a fost împerecheat cu femelele din rasa Neozeelandeză alb, cu scopul de a imprima produşilor dimensiuni corporale mai mari şi a spori gradul de precocitate.

Printr-o selecţie riguroasă a produşilor rezultaţi din această încrucişare s-a reuşit să se obţină un nucleu de iepuri asemănători ca aspect cu rasa Himalaia, însă de dimensiuni mai mari, cu o mare producţie de carne, precoci şi rustici. Pe parcursul a cinci ani, caracterele respective au fost consolidate şi se transmiteau ereditar şi în mod constant descendenţilor.

În anul 1928, rasa a fost recunoscută oficial. În acelaşi an au fost prezentate câteva exemplare la expoziţia din South Gate (California). După 11 ani, în 1939, rasa a fost standardizată. Astăzi este una dintre cele mai populare rase, de mare valoare zootehnică şi comercială. Datorită multiplelor ei calităţi, rasa s-a răspândit în multe ţări din lume, inclusiv la noi, şi câştigă din ce în ce mai mult teren, fiind una dintre rasele de iepuri de casă cele mai frecvent utilizate în producerea de hibrizi pentru carne.

Dinamica greutăţilor corporale:

Vârsta (în luni):      1     2     3    4     5     6     7
---------------------------------------------------------------------------------
Greutatea (în kg): 0,5  1,0  1,7  2,3  2,8  3,4  4,0

Aspect, armonie, defecte

Greutatea medie normală a rasei Californiene se consideră a fi de 4,0 kg, cea minimă de 3,5 kg, iar cea maximă de 5,0 kg.

• Fenotipul rasei şi armonia de ansamblu

Capul este de mărime potrivită. Urechile le poartă în sus, în formă de V şi au o lungime de 11-11,5 cm. Gâtul este scurt şi bine ataşat de cap şi trunchi.

Trunchiul este relativ lung, proporţionat, uniform de larg (pe toată lungimea lui), bine îmbrăcat în muşchi (mai ales la nivelul trenului posterior). Membrele sunt aproximativ scurte, puternice şi cu aplomb general corect.

• Calitatea blănii

Corpul este acoperit cu păr foarte des şi uniform distribuit pe suprafaţa sa. Lungimea părului este de circa 3 cm.

• Culoarea de acoperire şi desen

Culoarea de acoperire este albă pură, fără ton gălbui sau gri, cu excepţia extremităţilor care sunt negre.

Desenul negru trebuie să cuprindă botul (masca trebuie să aibă forma ovală, să fie fără colţuri, să cuprindă porţiunea delimitată între vârful botului, oasele nazale până la nivelul ochilor, iar lateral se poate întinde pe maxilar şi chiar mandibulă), urechile, coada şi membrele anterioare (de la genunchi în jos).

Ochii sunt de culoare roşietică, iar pupila de un roşu-intens. Ghearele au culoarea cornului închis. Culoarea de bază este albă pură.

• Defecte uşoare

Greutatea corporală sub limita normală prevăzută de standard. Uşoare abateri de la fenotipul rasei şi lungimii urechilor. Densitatea mică a părului, diferenţe în plus sau în minus privind lungimea părului faţă de prevederile standardului.

Mască deformată sau chenăruită. Culoarea desenului depăşeşte articulaţia jaretului sau genunchiului. Existenţa unor fire sau pete colorate la nivelul culorii de acoperire. Diferenţe privind culoarea ochilor sau ghearelor faţă de prevederile standardului.

• Defecte grave

Greutatea corporală se situează sub limita minimă sau peste cea maximă admise de standard. Corp disproporţionat, îngust, deşirat, musculatură slab dezvoltată. Urechi mai lungi de 13,5 cm. Existenţa unei prea mici densităţi a părului sau a unei prea mari diferenţe a lungimii lui faţă de prevederile standardului.

Ochi sau gheare de alte culori decât cele prevăzute de standard. Mască ce depăşeşte nivelul ochilor, colţuroasă, chenăruită. Înspicări sau pete albe în interiorul desenului negru sau pete negre pe suprafaţa culorii de acoperire.

Sursa: revista-ferma.ro

Sorgul, având origine tropicală (Africa), se cultivă mai mult în regiunile cu climat cald, acid, dar temperat continental, mai ales sorgul furajer.

1. Importanţă furajeră

Valoarea economică şi furajeră a sorgului este dată de următoarele însuşiri:

● boabele de sorg se folosesc direct în alimentaţia oamenilor în unele zone din Africa şi Asia, şi în industrie pentru extragerea amidonului şi alcoolului;

● cu o valoare nutritivă apropiată porumbului, boabele de sorg au o largă întrebuinţare în alimentaţia taurinelor la îngrăşat şi a păsărilor;

● fânul de sorg este superior calitativ celui de porumb, deoarece conţine cantităţi mari de săruri de calciu, fosfor şi caroten;

● sub formă de siloz sorgul are aceeaşi valoare ca şi porumbul siloz şi se însilozează foarte uşor datorită conţinutului ridicat de hidraţi de carbon;

● în fază tânără plantele de sorg conţin glicozidul cianogen denumit „durrhina", care prin hidroliză şi în contact cu enzima emulsină din stomacul animalelor se descompune şi formează acidul cianhidric. Această substanţă toxică este favorizată de vârsta plantelor, de secetă, temperaturi scăzute, îmburuienare, fertilizare excesivă cu azot, irigare;

● doza letală de acid cianhidric este de 1 mg/kg greutate vie la taurine şi 0,1 mg/kg greutate vie la oi. Dintre speciile de sorg, cel zaharat nu este toxic şi poate fi consumat de către animale;

● pentru evitarea intoxicaţiilor la animale, sorgul nu trebuie păşunat, iar la iesle se administrează după ofilirea plantelor, când acidul cianhidric se descompune în compuşi netoxici.

2. Însuşiri morfologice şi fiziologice

Sistemul radicular al sorgului este puternic dezvoltat, cea mai mare parte a masei rădăcini ajung la peste 1m adâncime. Aceasta explică rezistenţa ridicată a sorgului, mult mai mare decât a porumbului.

Tulpina, înaltă de 1,0-3,0 m, este plină cu măduvă şi este formată din 9-15 internoduri.

Capacitatea de lăstărire a tulpinii de sorg este ridicată, ceea ce conferă furajului o bună calitate.

Inflorescenţa este un panicul, cu ramificaţii mai lungi sau mai scurte, în funcţie de varietate. Într-un panicul se găsesc peste 1500 de flori.

La începutul perioadei de vegetaţie, în primele 2-3 săptămâni după răsărire, ritmul de creştere al plantelor de sorg este foarte lent, având o slabă competitivitate faţă de buruieni. După această perioadă creşterea este foarte puternică şi pericolul îmburuienării se reduce.

3. Sistematică şi soiuri

Sorgul aparţine familiei Gramineae, genul Sorghum. Acest gen cuprinde numeroase specii anuale şi perene, din care importanţă mai mare o are Sorghum bicolor (L). Moench, sin. Sorghum vulgare Pers. Această specie are mai multe varietăţi:

- Sorghum bicolor var. eusorghum, sorgul pentru boabe;
- Sorghum b. var. technicum, sorgul tehnic sau pentru mături;
- Sorghum b. var. saccharatum, sorgul zaharat;
- Sorghum b. var sudanense, sorgul pentru furaj.

După morfologia paniculului şi a boabelor, sorgul cuprinde două tipuri: tipul effusum, cu panicul răsfirat (var. saccharatum, var. technicum) şi tipul compactum, cu panicul dens (var. sudanense).

Pentru furaj se cultivă varietăţile: sudanense, saccharatum şi technicum.

În ţara noastră se cultivă următorii hibrizi: Fundulea 21, Fundulea 30, Fundulea 32 şi hibrizii sorg x iarbă de Sudan, cu un conţinut scăzut în durrhină şi foarte productivi, Sweetleaf şi Tudora.

4. Cerinţe faţă de factori de vegetaţie

Sorgul este o specie termofilă, cu cerinţe foarte ridicate faţă de temperatură . Astfel, temperatura minimă de germinaţie a seminţelor este de 10-120C, iar cea favorabilă din timpul vegetaţiei plantelor de 25-270C. Suma gradelor de temperatură necesară pentru întreaga perioadă de vegetaţie este de 2500-35000C. La temperaturi mai mici de 10-120C, sorgul îşi încetează creşterea.

Dintre plantele furajere anuale cultivate în ţara noastră, sorgul are rezistenţa cea mai ridicată la secetă, datorită sistemului radicular foarte dezvoltat şi a reducerii creşterii în cazul insuficienţei apei. Aceasta explică şi coeficientul de transpiraţie redus al sorgului (140-170).

Datorită rezistenţei mari la secetă, sorgul este denumit „cămila vegetală".

Cerinţele sorgului faţă de sol sunt minime, de aceea poate fi cultivat pe terenuri cu soluri al căror pH are valori foarte largi, între 4,5-8,5. În comparaţie cu alte specii agricole, sorgul valorifică mult mai bine solurile nisipoase şi sărăturate.

6. Tehnologia de cultivare

Rotaţia

Ca plantă premergătoare se recomandă culturile care lasă terenul curat de buruieni, deoarece există pericolul îmburuienării puternice a sorgului, în primele 2-3 săptămâni după răsărire, datorită ritmului lent de creştere în această fază. În acest sens cele mai bune sunt culturile prăşitoare (porumbul, floarea soarelui) şi plantele furajere.

Monocultura de sorg se poate practica timp de 3-5 ani, dar nu este indicată deoarece gradul de epuizare în apă şi substanţe nutritive al solului este foarte puternic.

Lucrările solului

După recoltarea plantelor premergătoare se efectuează arătura adâncă, la 22-25 cm adâncime, cu plugurile echipate cu scormonitori şi în agregat cu grapa stelată. Dacă terenul este acoperit cu resturi vegetale, înainte de arat se execută o lucrare cu grapa cu discuri, la adâncimea de 10-12 cm.

Patul germinativ se pregăteşte în apropierea perioadei de semănat, cu grapa cu discuri, la adâncimea de încorporare a seminţelor.

Fertilizarea

Sorgul este un mare consumator de elemente fertilizante din sol. Astfel, pentru realizarea unei tone de biomasă vegetală (boabe, tulpini, frunze), sorgul extrage din sol aproximativ 25 kg azot, 8 kg fosfor, 7 kg potasiu.

În zonele secetoase reacţia sorgului la aplicarea îngrăşămintelor chimice şi organice este scăzută, în comparaţie cu zonele mai umede au în condiţii de irigare.

Aplicarea gunoiului de grajd pe solurile azonale (nisipoase şi sărăturate) constituie o măsură eficientă pentru sorg, doza fiind de 20-30 t/ha.

Fertilizarea cu îngrăşăminte chimice se face în doze de P60-80 şi K40-60, aplicate toamna şi N70-100, aplicat primăvara, înainte de semănat. În condiţii de irigare dozele de azot pot fi mai mari (N150-200).

Sămânţa şi semănatul

Seminţele se tratează, înainte de semănat, cu diverse insectofungicide pentru apariţia bolilor şi dăunătorilor.

Epoca de semănat se stabileşte în funcţie de temperatura minimă de germinaţie a seminţelor: 10-12˚C pe adâncimea de semănat. Calendaristic, sorgul se seamănă în prima jumătate a lunii mai în zonele de câmpie, şi în a doua jumătate a lunii mai în celelalte zone.

Densitatea, distanţa între rânduri şi norma de semănat se stabilesc în funcţie de scopul culturii:

● sorgul pentru boabe se seamănă cu o densitate de 180-200 mii plante/ha, la distanţa de 70-80 cm între rânduri şi cu o normă de semănat de 12-15 kg/ha;

● sorgul pentru siloz se seamănă cu o densitate de 350-400 mii plante/ha, la distanţa de 50-60 cm între rânduri şi cu norma de semănat de 20-25 kg/ha;

● sorgul pentru masă verde sau fân se seamănă la 25-30 cm între rânduri şi cu norma de semănat de 40-50 kg/ha;

● pentru ridicarea conţinutului în substanţe proteice, sorgul pentru furaj se poate semăna în amestec cu soia, în următoarele proporţii: pentru producerea de masă verde sau fân se seamănă 25 kg/ha sorg 60 kg/ha soia, la distanţe de 25-30cm între rânduri, iar pentru producerea de siloz se seamănă 20 kg/ha sorg 40 kg/ha soia, la distanţe de 50-60 cm.

Adâncimea de semănat este de 3-5 cm pe solurile luto-argiloase şi de 5-6 cm pe solurile nisipoase.

Semănatul se realizează la semănatul în rânduri apropiate (25-30 cm) cu semănătorile universale de tip SUP, iar în cazul semănatului în rânduri distanţate (50 – 80 cm), cu semănătorile pentru culturi prăşitoare de tip SPC.

Lucrări de întreţinere

Imediat, după semănat, în cazul solurilor mai nisipoase sau cu umiditate scăzută se execută lucrarea de tăvălugire.

În cazul culturilor semănate în rânduri distanţate se execută 2-3 praşile mecanice şi 1-2 praşile manuale, caz în care nu mai este necesară combaterea buruienilor pe cale chimică.

Pentru distrugerea buruienilor pe cale chimică se poate aplica preemergent, erbicidul Propazin 50 PU (6-8 kg/ha), când sorgul urmează, în rotaţie, după porumb sau cu Propazin 50 PU (3-4 kg/ha) Satecid (4-6 kg/ha), când urmează după grâu, orz sau mazăre. În timpul vegetaţiei, pentru combaterea buruienilor dicotiledonate, se poate aplica erbicidele SDMA sau Icedin forte (2 l/ha).

În primele faze de creştere, când plantele de sorg sunt atacate de păduchele verde al cerealelor (Schizaphis graminum), se execută cel puţin două tratamente de combatere, la interval de două săptămâni, cu Sinoratox 35 CE (1,5-2 l/ha), prin stropire.

Culturile semănate pentru furaj, în rânduri apropiate, nu necesită lucrări speciale de întreţinere.

Recoltarea şi conservarea

Sorgul pentru boabe se recoltează la maturitatea deplină a seminţelor, când umiditatea boabelor este mai mică de 14 %, deoarece nu există pericolul de scuturare.

Cultura pentru siloz se recoltează în faza de lapte-ceară sau ceară a boabelor, iar la amestecul cu soia, la sfârşitul înfloritului sorgului.

Sorgul pentru furaj verde se recoltează când plantele au înălţimea de 40-50cm, iar pentru fân la apariţia paniculului.

Înălţimea faţă de sol este de 8-10 cm, pentru a stimula refacerea plantelor şi obţinerea unei producţii de otavă.

Conservarea sub formă de siloz a sorgului se realizează, ca şi la porumb, în condiţii optime datorită conţinutului ridicat de zaharuri solubile (peste 22%), care potenţează fermentaţia lactică.

Producţii potenţiale

Sorgul pentru boabe realizează, în condiţii optime de tehnologie, între 4000-7000 kg/ha.

Pentru producerea de masă verde, sorgul are capacitate de producţie de 25-35 t/ha, iar la sorgul pentru siloz de 40-50 t/ha.

Articol scris de Nicolae Dragomir

Sursa: revista-ferma.ro

„Cel mai bun business în R. Moldova este sau cu nucul, sau cu poama", spun specialiștii din domeniul culturilor nucifere.

Însă, întrucât plantațiile viticole necesită mai multe investiții, fermierii moldoveni au ajuns la concluzia că afacerile cu nuci sunt, într-adevăr, profitabile, iar dacă mai exportă, câștigă mult mai bine decât dacă și-ar vinde produsele pe piața internă. Astfel, în condițiile în care dezvoltarea unei asemenea afaceri cere investiții minime comparativ cu vița de vie, iar cererea de nuci pe plan mondial, de la an la an, este tot mai mare, anul trecut plantațiile de nuci din țară s-au triplat, iar nucile autohtone au ocupat cu succes piața europeană.

Până în 2020, suprafaţa plantaţiilor de nuci trebuia să atingă cel puţin 14 mii de hectare, iar recolta nucilor necurăţate să constituie 60 mii de tone, ceea ce ar fi asigurat o creştere considerabilă a exportului miezului de nucă de până la 15 mii tone, potrivit Programului Naţional pentru Dezvoltarea Culturilor Nucifere. Însă, în realitate, lucrurile stau altfel, iar țara noastră are deja plantate cele 14 mii de hectare de livadă de nuci, iar roada, spun specialiștii, se arată bogată. „Într-adevăr, au crescut cu mult teritoriile cu nuci. În respectivul program este stipulată plantarea a câte o mie de hectare pe an, dar am depășit deja această prevedere", a spus Constantin Gajim, directorul executiv al Uniunii Asociaţiilor Producătorilor de Culturi Nucifere din RM.

Ideea extinderii suprafeţelor de livezi de nuc, sporirea productivităţii plantaţiilor, dar și îmbunătăţirea calităţii nucilor a fost generată de o cerere tot mai sporită de nuci pe piaţa europeană și, mai mult, deficitul acestora pe piaţa europeană din ultimii ani, care depăşeşte 100 mii tone de nuci în coajă. Pentru comparație, conform datelor din Cadastrul Funciar, suprafaţa plantaţiilor de nuci la 1 ianuarie 2011 constituia circa 11 mii de hectare.

"În 10-15 ani ne vom răscumpăra investițiile"

Compania „A.M.G. Kernel" deține cea mai mare plantaţie de nuci din R. Moldova, dar şi din Europa, unde în total sunt 7000 de hectare, dintre care 750 de hectare sunt plantate cu nuci. Pentru aceasta au fost investite circa șase mln. euro, sumă în care a fost inclusă procurarea terenurilor și plantarea livezilor, formarea infrastructurii, tehnica și toate cele necesare pentru un ciclu închis. „Mai mult, vrem ca în viitorul apropiat să ne extindem până la 1500 ha de pământ", a spus Victor Guțu, directorul executiv al „A.M.G. Kernel".

Constantin Gajim susține că, spre deosebire de investițiile care trebuie realizate la pornirea unei afaceri cu viță de vie, la plantațiile de nuci, investițiile sunt mult mai mici și necesare doar în primul an. „Investiția maximă este de până la două mii de euro la hectar, fără costul terenului, și doar dacă importăm puieți de elită din Franța", a remarcat Constantin Gajim.

La rândul său, Victor Guțu a menționat că, potrivit planului de afaceri, în 10-15 ani, compania trebuie să-și răscumpere investițiile. „Din acest an, livezile încep să dea roade și, mai exact, circa 120 de hectare au intrat în rod", a spus Victor Guțu.

Totuși, pentru a obține rezultate bune, angajații companiei remarcă că în această sferă este necesar să depui efort și să aplici corect tehnologiile, dar și să lucrezi în pas cu știința. „Colaborăm cu Institutul din Franța, din Budapesta și avem specialiști care ne consultă și ne ajută să implementăm ceea ce este accesibil pentru noi", opinează Victor Guțu.

Totuşi, cea mai mare problemă cu care se confruntă investitorii în plantațiile nucifere este birocraţia, dar și faptul că, la momentul actual, nu lucrează bine legea ce ține de consolidarea terenurilor. „Anume din acest considerent este foarte greu să faci o plantație sau o livadă industrială. Totodată, tehnica ce ține de îngrijirea livezilor, de procesarea nucilor nu este încă indicată în lista de subvenționare", a spus în concluzie directorul executiv al „A.M.G Kernel".

De altfel, pentru 2013, subvenționarea producătorilor agricoli pentru înfiinţarea plantaţiilor de nuc altoit, migdal şi alun s-a majorat de la 10 la 15 mii de lei per hectar, în funcţie de sistemul de cultură, tipul de portaltoi şi densitatea pomilor la un hectar.

Importăm nuci franceze, exportăm nuci moldovenești

Întrucât nucile moldovenești au devenit competitive pe piața europeană, ulterior metodelor și tehnologiilor noi de altoire a soiurilor moldovenești, anul trecut, spre exemplu, s-au exportat 12 mii de tone de miez de nucă. În acest context, specialiștii au menționat un alt fenomen, și anume, deși nucile din R. Moldova sunt solicitate în Europa, pentru că au calități gustative mult mai bune și o compoziție chimică mult mai bogată, francezii aduc nuci în coajă din Franța, le strică la noi și le importă înapoi ca nucă moldovenească. Motivul? „E foarte simplu. Deoarece forța de muncă în țara noastră e mai ieftină", a spus Constantin Gajim. Mai mult, francezii știu că și R. Moldova are plantați pomi de origine franceză. „Moldova produce nouă mii tone de miez, dar exportă 12 mii de tone. Franța produce 27 mii de tone, dar consumă 29 mii de tone. E o cerere mare pe piața din Europa", a relatat Gajim.

De altfel, în ultimul deceniu, R. Moldova și-a majorat exportul de nuci în termeni monetari de 2,8 ori - până la 70 mln. dolari. Potrivit Ministerului Agriculturii și Industriei Alimentare al R. Moldova, de exemplu, dacă în 2002 exporturile moldovenești de nuci în coajă și miez de nucă au constituit în termeni monetari circa 25 mln. dolari, în 2011 acestea s-au cifrat deja la circa 72 mln. dolari.

În 2012, Vasile Bumacov, ministrul Agriculturii și Industriei Alimentare, remarca faptul că nucile ocupă doar patru la sută din totalul exporturilor cu produse horticole, însă, financiar, acumulează 44 la sută din aceste exporturi. Totodată, potrivit Centrului de Comerţ Internaţional de la Geneva, Moldova este unul dintre cei mai mari exportatori de nuci în Europa, după Statele Unite ale Americii, Mexic şi China. „Nucile sunt cultivate pe șase mii de hectare, o suprafaţă ce s-a extins constant. Producerea totală de nuci constituie anual 15-18 mii tone", se arată într-un studiu de piață privind fructele și legumele proaspete în R. Moldova din decembrie 2011, în cadrul proiectului Competitivitatea agricolă și dezvoltarea întreprinderilor (ACED). Totodată, conform datelor Biroului Național de Statistică (BNS), în 2011, volumul total al recoltei de nuci în Moldova a constituit 14 mii tone, recolta fiind de circa 3 mii de tone la hectar.

Fluctuații de prețuri la miezul de nucă pe piața internă

În luna ianuarie curent au scăzut prețurile la nuci cu 1,2 la sută comparativ cu luna decembrie a anului trecut, potrivit BNS. Totuși, prețurile la miezul de nucă variază între 100 și 160 de lei per kilogram în piețele din Chișinău. „Prețul de colectare a miezului variază între 60-100 de lei, în funcție de categorie, iar ca să fie împăcat și cumpărătorul, și producătorul, ar fi normal ca prețul unui kilogram de nucă să fie în jur de 50 lei", a spus directorul executiv al Uniunii Asociaţiilor Producătorilor de Culturi Nucifere din RM.

În orice caz, potrivit lui Gajim, prețul la miezul de nucă pe piața internă este dictat de Occident. „Dacă se încheie un contract cu șapte euro per kilogram și apoi se scade 20-40 la sută, la noi nu poate fi mai ieftin sau mai scump. În Europa, prețul miezului de nucă variază între 8,5-12 euro, în funcție de categorie. Spre exemplu, nuca de franchette, care are 200 de ani pe piața europeană, este cea mai scumpă, iar la noi sunt în jur de 1500-1800 de hectare de asemenea soiuri de nuci".

Specialiștii din domeniul culturilor nucifere țin să precizeze, de asemenea, că țara noastră este „norocoasă", deoarece condiţii pentru cultivarea nucilor există doar pe șapte la sută din suprafaţa Pământului, iar R. Moldova face parte din aceste șapte la sută.

Pentru perioada 2006-2020, Programul Naţional pentru Dezvoltarea Culturilor Nucifere preconizează înfiinţarea a circa zece mii hectare livezi de migdal. Realizarea planului de plantări va asigura obţinerea în anul 2020 a 9600 tone de migdale, urmând ca în anul 2025 să fie produse circa 16 mii tone.

Nucul crește în California, în unele țări europene, India, China, însă condițiile climaterice și solul Moldovei sunt cele mai potrivite pentru nuc. Oficial, în Moldova au fost recunoscute cinci soiuri de nuci, iar 20 se consideră de perspectivă.

Articol scris de Victoria Puiu

Sursa: timpul.md

În programarea reproducerii într-o crescătorie de iepuri de casă, este necesar să posedăm câteva cunoştinţe elementare privind particularităţile reproducerii acestei specii. În acest context, trebuie să ştim că:

• iepuroaicele manifestă călduri tot timpul anului;

• în ovarele iepuroaicelor, există permanent foliculi pe cale de maturare, ovulaţia fiind provocată de actul montei;

• femelele în călduri sunt neliniştite, se agită în cuşcă, răscolesc aşternutul, îşi smulg părul de pe abdomen, fac cuib, stau întinse, au organele genitale externe de culoare roşu-aprins, introduse în cuşca masculului, acceptă monta;

• la tineretul femel, prima montă se realizează prin tatonare, după atingerea a 70-75% din greutatea de adult a rasei şi a vârstei optime;

• la femelele multipare (care au fătat de mai multe ori), pentru programarea la montă, trebuie să se aibă în vedere: numărul de pui fătaţi şi înţărcaţi, starea de întreţinere şi vârsta;

• într-o crescătorie de iepuri, raportul între sexe este de un mascul la 9 femele;

• în vederea montei, femela se introduce în cuşca masculului (niciodată invers);

• după două monte consecutive (la interval de 10 minute între ele), iepuroaica se readuce în cuşca ei;

• masculii pot fi folosiţi la montă două zile consecutive, după care li se asigură o zi de pauză;

• diagnosticul gestaţiei, se poate face prin împerecheri de control la 5-6 zile de la montă, sau prin palparea abdomenului la 10-15 zile după împerechere;

• după o gestaţie de 30-31 zile, femelele fată între 1-12 pui, cu o greutate medie cuprinsă între 50-70 g;

• la 24 ore după fătare se face controlul cuibului, ocazie cu care se numără puii, se observă viabilitatea lor şi se elimină resturile placentare şi puii morţi;

• în funcţie de sistemul de creştere practicat, puii de iepure de casă se înţarcă la vârste cuprinse între 28-60 de zile.

Ritmul de reproducere

Pentru stabilirea ritmului de reproducere a iepurilor de casă într-o crescătorie, trebuie să ţinem cont de condiţiile de creştere asigurate (hrănire şi adăpostire) în cadrul acesteia.

Productivitatea iepuroaicelor dintr-o fermă, estimată prin numărul de pui înţărcaţi pe cuşcă şi pe an, depinde de intervalul între două fătări succesive, de numărul de pui la fătare şi de procentul de supravieţuire a puilor până la înţărcare.

După intervalul de timp între două fătări succesive, ritmul de reproducere poate fi:

• Ritmul de reproducere extensiv, este caracteristic crescătorilor care dispun de condiţii de hrănire şi adăpare precare şi se bazează pe realizarea a două fătări pe an, în urma cărora se obţin 12-18 pui înţărcaţi pe femelă. Un ciclu de reproducere este alcătuit din 30 zile de gestaţie şi 60 zile de alăptare. Cele două cicluri de reproducere însumează 180 zile pe an şi se derulează între 1 martie-15 septembrie.

• Ritmul de reproducere semiintensiv constă în realizarea a 3 fătări pe an, în urma cărora se înţarcă 26-28 pui/femelă. Intervalul între două fătări succesive este de 75 zile (30 zile de gestaţie şi 45 zile de alăptare). Cele trei cicluri de reproducere însumează 325 zile.

• Ritmul de reproducere intensiv se bazează pe realizarea a 4 fătări pe an şi obţinerea a 30-35 pui înţărcaţi/femelă. Durata unui ciclu de reproducţie este de 75 zile, iar femela este în activitate 300 zile/an.

• Ritmul de reproducţie foarte intensiv constă în obţinerea a 6 fătări/an/femelă şi a 36-48 pui înţărcaţi/an/femelă. Fătările au loc la interval de 60 de zile (30 zile de gestaţie şi 30 zile de alăptare), iar femela este în activitate 360 zile/an.

În funcţie de ritmul de reproducere ales se întocmeşte în fermă un plan de montă şi fătări (tab. 2).

Sursa: revista-ferma.ro

Aprecierile deosebite pe care le are prunul, se datorează productivității mari a pomilor, calității înalte a fructelor, perioadei extinse de valorifi care a acestora, numeroaselor soiuri valoroase, cu coacerea de la foarte timpurie - la foarte târzie și diversității gustului.

Sunt cunoscute multe posibilități de valorifi care a fructelor: consum în stare proaspătă, deshidratare, prelucrare ca gem, dulceață, magiun, compot, rachiu etc., Cultivarea prunelor este o afacere profitabilă care are următoarele avantaje:

• Plantațiile de prun produc recolte de cca. 15-30 t/ha și pot fi exploatate 20-25 de ani
• Cererea crescândă pe piața locală și export (pe piața Rusiei și a Belorusiei) pentru prune în stare proaspătă și uscate
• Investiția se recuperează în mai mult de 2 ani de rod deplin (7 ani de la plantare)
• Prezența în țară a companiilor care exportă prune în stare proaspătă și uscate, companiilor producătoare de sucuri, gemuri, compoturi etc.

Investiția necesară

Plantația de prune este o investiție capitală pe termen lung, care poate fi exploatată 20-25 de ani. Durata exploatării eficiente depinde de corectitudinea înființării plantației și îngrijirea acesteia în primii 3-4 ani după plantare. Alegerea soiului de prun este determinată de mai mulți factori: cerințele pieței, condițiile climaterice, metoda de cultivare, sistemul de irigare, structura solului, reacție slab acidă sau neutră, apele freatice, etc. Înființarea unui hectar de prune și îngrijirea acestuia până la intrarea în rod (primii 5 ani) necesită cca. 86.9 mii lei pentru 1 ha de livadă.

Piața de comercializare

Prețul angro de comercializare a prunelor a fost mare pentru producători în sezonul agricol 2011, oferta de prune în anul 2011 fiind mult mai mică, comparativ cu anul 2010, cererea a fost mare și în anul 2012. Acești doi factori au condus la prețuri mari de achiziție și comercializare a prunelor. În anul 2012, prețul angro la prune a fost de două ori mai mare, decât în anul 2010 și a constituit 4 - 6 lei/kg (în anul 2010 prețul a fost de 2-2.5 lei/ kg). Fermierii care produc prune au menționat, că au obținut cu 30-40 la sută mai puțin în comparație cu anul 2011.

Totodată, fermierii ce au depozitat prunele în frigidere pentru perioada de 40 zile, au comercializat prune la 9,5-10 lei / kg, care este un preț bun în cazul dezvoltării lanțului valoric și comercializarea fructelor în sezonul când piața nu este saturată.

Principalii cumpărători de prune sunt: comercianții de fructe, care realizează prunele la piețele din Chișinău și alte centre raionale; exportatorii de fructe proaspete; fabricile de sucuri; depozite angro și magazine; producătorii de fructe uscate. Cele mai bune prețuri pot fi obținute în cazul comercializării prunelor în stare proaspătă și uscate însă cu condiția că fructele sunt conforme cu condițiile organoleptice și sunt calibrate după mărime și culoare.

Desfășurarea afacerii

Soiuri de prune. În Moldova sunt cunoscute următoarele soiuri de prune: Ruth Gerstetter, Persicovaia, Ranniaia Hramova, Chișinevscaia ranniaia, Cabardinscaia ranniaia, Vengherca iubileinaia, Tuleu gras Vengherca crupnaia sladcaia, Sopernița, Vinete de italia, Stanley, Senteabrskaia, Vinete de moldova, Prezident, Pozdniaia Hramova etc. Important este ca materialul săditor să fie procurat de la pepinierele licențiate pentru ca antreprenorul să fi e eligibil la accesarea subvențiilor.

Înființarea plantațiilor. Plantațiile de prun se înființează pe pantele interioare cu expoziție nordică, nord – vestică și vestică. Odată cu desfundatul la adâncimea de 30-40 cm, în sol se încorporează 40 – 60 tone de îngrășăminte organice, 200-350 kg de îngrășăminte minerale complexe la 1 ha. Distanțele optimale de plantare a pomilor sunt de 6x4, 6x3 m (420-556 copaci la hectar). Pe aceeași parcelă se plantează 3-4 soiuri de prun, astfel alese ca să se polenizeze reciproc și, eventual, să aibă aceeași epocă de înflorire și coacere. Se plantează 4-6 rânduri de fiecare soi.

Întreținerea solului în livadă. Cel mai potrivit sistem de întreținere a solului este înierbarea între rânduri, deoarece permite efectuarea la timp a operațiilor de protecție contra bolilor și dăunătorilor (după ploi, etc.) și iarba cosită servește ca îngrășăminte organice. Pe parcursul vegetației, între pomi, pe rând, se efectuează afânarea.

Administrarea îngrășămintelor. În livezile pe rod, pe solurile cu o fertilitate slabă este necesar să se aplice 40-60 t gunoi de grajd o dată la 3-5 ani. În cazurile când nu dispunem de îngrășăminte organice se administrează îngrășăminte minerale complexe 300-400 kg/ha. Se recomandă aplicarea îngrășămintelor chimice numai pe rânduri de pomi, pe banda de 1,5-2 m.

Recoltarea prunelor. Perioada optimă de recoltare a prunelor pentru consum în stare proaspătă este determinată de calitățile organoleptice ale fructelor, de rezistența la transportare și păstrare temporară, de culoarea caracteristică soiului respectiv, de mărimea fructelor, de densitatea pulpei, de raportul dintre conținutul substanțelor solubile și acizi organici. Prunele destinate prelucrării se culeg în faza de coacere deplină, când pielița din jurul pedunculului începe să se zbârcească ușor. La acest moment concentrația de zahăr este maximă, iar produsele obținute ar putea poseda calități deosebit de prețioase.

Recoltarea prunelor se face numai pe timp uscat și răcoros după ce s-a evaporat roua. Dacă pentru consum proaspăt prunele trebuiesc expediate la distanțe mari, atunci acestea pot fi recoltate cu cel mult 2-3 zile înainte de termenul optim, pentru a rezista mai bine la transport și între timp să-și mai îmbunătățească cât e posibil calitățile. Prunele pentru export și consum în stare proaspătă se culeg cu mâna în coșuri speciale căptușite în interior cu pânză, sub care se pune talaș mărunțit. Fructele culese se așează cu grijă în lădiță, iar pentru a preveni vătămarea prunelor, capacitatea coșurilor sau a găleților de recoltare nu trebuie să depășească 5-6 kg.

Analiza veniturilor și cheltuielilor. La respectarea strictă a tehnologiei de producție, plantațiile de prun asigură recolte de 10-25 tone de fructe la hectar, după intrarea lor în plină producție (anul 7-8 după plantare). Pentru calculul veniturilor s-a folosit recolta medie la hectar de 15 tone. Această recoltă este caracteristică începând cu anul 2-3 de rod, atunci când pomii întră în perioada de plină producție.

Recuperarea investițiilor. Termenul de recuperare a investițiilor la înființarea plantației de prun este un indicator important pentru fermieri la implementarea investiției date. Mărimea investiției necesare pentru plantarea unui hectar de prun constituie suma de 94,879 lei.

Reieșind din suma investițiilor și nivelului anual planificat al profitului, termenul de recuperare a investițiilor la plantarea livezii de prun va constitui mai puțin de 2.22 an de rod (sau peste cca. 7 ani după plantare), ceea ce prezintă un interes pentru diversificarea activităților și veniturilor în spațiul rural.

Andrei ZBANCĂ, Dr., specialist agrobusiness

Sursa: agroinform.md

 

Nicolai Caireac a fondat Gospodăria Ţărănească „Caireac Ion Tudora" în anul 1996 pe teritoriul satului Dimitrova, raionul Cantemir. Graţie abnegaţiei sale, faptului că este un om energic, onest şi corect în business, hotărât să-şi creeze prin muncă succesul în viaţă, a obţinut rezultate cu care se poate mândri.

Analizând oportunităţile pentru dezvoltarea businessului propriu, a ajuns la concluzia că e posibil să dezvolţi o afacere profitabilă în agricultură şi anume în domeniul producerii cepei pentru mâncare şi sămânţă.

Pe parcursul ultimilor ani, Nicolae a analizat minuţios aspectele economice şi tehnologice ale activităţii de antreprenoriat, a studiat afacerea pe care se pregătea s-o aplice, având posibilitate de a face cunoştinţă cu alte afaceri similare desfăşurate de producători din Moldova şi România. Încetul, cu încetul, a început să se bucure de primele rezultate obţinute, ca, mai apoi, să devină un om de afaceri cu renume în raion, ba chiar şi republică.

Iată că de acum este un antreprenor cu experienţă, deţine metode de producere pe care le poate transmite altor producători. Dacă în anul 1996 N. Caireac producea ceapă pe 3 ha de teren agricol şi obţinea câte 20 tone/ha, în prezent este şi un bun producător de seminţe de ceapă. Seminţele de ceapă sunt solicitate atât pe piaţa internă, cât şi pe cea din România, Rusia şi alte ţări.

Fermierul consideră că cultivarea cepei este o afacere profitabilă şi are următoarele avantaje:

• ceapa se întrebuinţează pe larg în alimentaţie şi industrie;
• se bucură de cerere sporită pe piaţa locală şi pe pieţele vecine;
• se păstrează bine în depozite specializate şi poate fi comercializată la preţuri avantajoase pe tot parcursul anului;
• este o cultură rentabilă ce permite obţinerea profitului;
• ceapa este relativ rezistentă la temperaturi scăzute şi îngheţuri etc.

La creşterea cepei Caireac foloseşte cu succes, pe larg sistemul de irigare prin picurare, aplică îngrăşăminte minerale. Respectarea tehnologiei de cultivare a cepei şi orientarea din start spre creşterea intensivă i-a permis să obţină recolte bune cu cheltuieli mici şi un randament al hectarului pe potriva aşteptărilor.

Este important de remarcat, că deja de câţiva ani, alături de ceapă, în G.Ț. „Caireac Ion-Tudora" sunt cultivate roşii şi culturi cerealiere, toate terenurile fiind prelucrate cu tehnica proprie, adică, cu cheltuieli minime. Gospodarul deţine un tractor model MTZ 82, o combină modernă, cu o productivitate înaltă, de producţie germană, semănătoare, cultivator, are şi un depozit pentru păstratul cepei, dar în cele mai dese cazuri comercializează ceapa direct din câmp.

Toată tehnica pe care o deţine în gospodărie a fost achiziţionată exclusiv din profitul obţinut de la comercializarea seminţei şi cepei. Merită atenţie şi faptul că gospodarul a creat 70 locuri de muncă sezonieră pentru locuitorii satului Dimitrovo. Întrebat care este „secretul" succesului obţinut, antreprenorul a răspuns că „de fapt, nu este nici un secret, este doar muncă-perseverentă, cu tragere de inimă, cu speranţă şi încredere, cu dragoste pentru ceea ce ţi-ai pus de gând să realizezi".

În viitorul apropiat Nicolai Caireac planifică să-şi extindă afacerea. Într-un ceas bun și Doamne ajută!

Autor: Ion Doru

Sursa: Ziarul Cuvântul Liber

Un fermier din Criuleni demonstrează că o plantaţie de căpşuni poate deveni un business profitabil şi în condiţiile Moldovei. Astăzi, el asigură cu fructe proaspete o bună parte din supermarkete.

Nu sunt doar delicioase şi sănătoase, dar pot fi şi ingredientele ideale pentru o afacere prosperă în domeniul agricol. Şi dacă în Occident cultivarea căpşunilor şi exploatarea unor adevarate plantaţii aduc venituri însemnate fermierilor, la noi totul este încă la început de cale. Lucru demonstrat şi de faptul că, deşi avem soluri foarte bune, mai mult de jumătate din cererea de pe piaţă este asigurată de căpşunile de import, iar în supermarkete cu greu găseşti producţie autohtonă.

Căpșunărie-model

Gheorghe Uncu din Criuleni este unul dintre puţinii fermieri care demonstrează că se poate face bani şi din căpşuni. Plantaţia lui este amplasată în apropiere de Criuleni, la circa 50 de kilometri de Chişinău. Căpşunăria arată mai degrabă ca una din reclamele occidentale: irigare prin picurare, peliculă semipermeabilă, sere şi frigidere etc.

„În anul 2004, împreună cu un partener din Olanda, am decis să înfiinţăm o plantaţie de căpşuni. Am început cu o suprafaţă mai mică, ca să ajungem acum la nouă hectare. În anul 2006 am cules prima roadă. Când am ieşit cu producţia pe piaţă, puţini credeau că acestea sunt căpşuni moldoveneşti", povesteşte proprietarul afacerii. Potrivit lui Uncu, în prezent căpşunile sunt livrate în ambalaj special în reţelele de supermarkete din Capitală şi doar puţine ajung în pieţele agricole.

„Nu a fost deloc uşor. Am testat cel puţin 24 de soiuri din toată lumea, ca să alegem patru soiuri - timpurii, medii şi târzii - , ce ne pot asigura, în condiţiile Moldovei, o recoltă bună. Or, nu toate soiurile de căpşuni sunt compatibile cu solurile noastre", afirmă Gheorghe Uncu.

Despre profit, omul de afaceri nu se grăbeşte să vorbească, dar spune că pentru înfiinţarea unei plantaţii e nevoie de o investiţie de cel puţin 100.000 de lei pentru un hectar, la care se adaugă munca „de la cinci dimineaţa, până seara târziu". Planurile lui Uncu nu se termină aici. El intenţionează să crească şi alte specii de pomuşoare, mai ales că piaţă de desfacere există.

Când am fost pe plantaţia lui Uncu, câţiva zeci de anagajaţi lucrau de zor. Ei culegeau prima roadă de pe sol deschis. Majoritatea erau femei din satele din jur, angajate sezonier, pentru cel puţin 100 de lei pe zi. Fermierul se plânge că deseori are probleme cu lipsa braţelor de muncă.

Fructe în loc de grâu

„Acesta este un exemplu când şi pe o suprafaţă mică de teren se poate face o afacere prosperă", susţine Vasile Bumacov, ministrul Agriculturii şi Industriei Alimentaţiei. „Solurile moldoveneşti ar trebui folosite mai pe larg la cultivarea de căpşuni, zmeură sau alte pomuşoare, care aduc o valoare adăugată mult mai mare decât grâul", a precizat ministrul.

Oficialul a dat asigurări că statul va continua să acorde asistenţă, inclusiv financiară, la dezvoltarea unor astfel de afaceri, care încă sunt puţine la număr.

Autor: Ion Preaşca

Sursa: Adevarul.md