Analitica

După nouă ani de muncă peste hotare, Constantin Nasu din Sămăşcani, Şoldăneşti, a decis să cultive căpşuni în grădina sa. Nu-l sperie investiţia pe care a făcut-o în cei 30 de ari cu căpşuni, ci realizarea fructului. „Ţăranul munceşte şi se mulţumeşte cu preţul pe care îl propun precupeţii, căci nu ai încotro, aceştia adună banii", spune resemnat sămăşcăneanul. 

Este un pom înrudit şi asemănător cu cireşul. Cele mai multe soiuri de vişin provin din vişinul comun (Cerasus Vulgaris Mill.) care se întâlneşte numai în stare cultivată.

Vişinele conţin: 77.8-88,6 % apă, 6.3-13.8 % zaharuri, 1-4 % acizi, provitamina A, vitaminele B1, B2, C, PP, acid folic 0.04- 0.50 mg la 100 g, vitamina E. Ele au o valoarea energetică de circa 63 kcal la 100 g. Din vişine se prepară sucuri, dulceaţă, compot, gem, vişinată, sirop, precum şi numeroase produse: îngheţată, şerbet, spump, sufleu.

Există un soi de vişin denumit Marasca ale căror fructe au pulpa şi sucul colorate în roşu-intens, negricios, gustul pronunţat acid şi amărui, care se transmite şi lichiorului fabricat din ele (maraschin).

Vişinul are vigoare mai slabă decât cireşul, unele soiuri fiind pitice; în pepinieră, şi în primii ani de la plantare în livadă, formează numeroşi lăstari anticipaţi, care îndesesc coroana; prin aceasta, se deosebeşte de cireş, la care lăstarii anticipaţi lipsesc. În general, vişinul are capacitatea de ramificare mai mare decât cireşul.

Fenomenul etajării naturale a ramurilor de schelet se întâlneşte şi la vişin, dar etajele sunt mai apropiate şi mai puţin evidenţiate decât la cireş.

Unele soiuri de vişin (Engleză timpurie, Mocăneşti) rodesc aproape exclusiv pe buchetele de mai, ca cireşul, iar altele, pe ramuri plete (Crişana, Ostheim). Există şi soiuri la care buchetele şi pletele sunt aproape la fel de bine reprezentate. Ramurile roditoare ale vişinului trăiesc 5-6 ani, faţă de 10-12 ani la cireş. Vişinul înfloreşte după cireş. Numai la unele soiuri de cireş cu înflorit târziu (Germersdorf, Pietroase), perioada înfloritului se suprapune parţial cu a soiurilor de vişin care înfloresc timpuriu

După perioada înfloritului, soiurile de vişin se clasifică astfel:

• cu înflorit timpuriu (Engleză timpurie, Fortuna)
• cu înflorit mijlociu (Mari timpurii, Nana)
• cu înflorit târziu (Meteor, Oblacinska)

Unele soiuri de vişin sunt autofertile (Oblacinska, Nana, Mocăneşti, Meteor, Dropia, Northstar), parţial autofertile (Engleză timpurie, Mari timpurii) şi autosterile (Grossa Gamba, Ţarina).

Soiurile autofertile de vişin sunt, de regulă, mai productive. Vişinii începe să rodească la 3-4 ani de la plantare, dar producţia devine economică la vârsta de 5-6 ani. Un vişin produce 15-25 kg fructe. Durata economică a unei plantaţii este de 25-30 de ani.

În perioada înfloritului, vişinul are nevoie de timp favorabil (care să permită zborul albinelor) şi de temperaturi medii zilnice de 12-17°C. Polenizarea trebuie să aibă loc în primele 2-3 zile de la deschiderea florilor, deoarece stigmatul îmbătrâneşte repede şi devine nereceptiv pentru polen. Pe vreme ploioasă sau rece, florile leagă slab. În restul perioadei de vegetaţie, vişinul necesită mai puţină căldură decât cireşul. În cursul iernii, el rezistă până la -30°C, fiind deci mai rezistent la ger decât cireşul.

Având înrădăcinare superficială, vişinul valorifică, şi solurile mai subţiri, parţial erodate, apropiindu-se, din acest punct de vedere, de prun. Plantaţiile intensive de vişin trebuie amplasate însă, pe soluri cu fertilitate naturală mijlocie sau bună, pe terenuri plane sau cu pante de până la 12-13 %. Cultura comercială se poate practică până la altitudinea de 500-650 m, ca şi în cazul mărului.

Altoirea pe mahaleb este indicată în zone mai secetoase şi pe soluri mai bogate în calciu.

Vişinii pe rod necesită tăieri de fructificare la intervale de 4-5 ani. Aceste tăieri sunt necesare nu atât pentru a norma producţia pomilor, ci pentru a menţine tinere ramuri de semischelet. Dacă nu se aplică cu regularitate aceste tăieri, semischeletul şi ramurile de rod se epuizează şi se usucă natural.

Sursa: agricultor.ro

S-ar părea că în lumea contemporană este dificil să mai fii surprins de ceva anume. În special, acest lucru se referă la femei, care în prezent se ocupă de toate – de la şofat pînă la administrarea afacerilor de milioane de dolari sau euro. Bineînţeles că putem avea o atitudine diferită faţă de femeile care se descurcă în afaceri nu mai rău decît bărbaţii. Cert însă este că aceste femei merită tot respectul şi admiraţia celor din jur.

Totul este abia la început

În satul Ţipala, raionul Ialoveni, există o plantaţie de mure cu o suprafaţă de 3,7 ha, care aparţine Raisei Ghimp. Ea este una dintre puţinele persoane din Moldova care au riscat să se ocupe de creşterea acestei culturi destul de rare pentru ţara noastră şi despre care nu atît de multă lume cunoaşte. Raisa are puţin peste 40 de ani. Are doi feciori – Alexei de 27 de ani şi Artur de 12 ani, care îşi susţin mama în toate.

De profesie, eroina noastră este agronom. În anii 90 ai secolului trecut, la fel ca şi mulţi alţii, din cauza lipsei surselor financiare, a început să se ocupe de afaceri după principiul „cumperi şi vinzi". În acest mod a exportat fructe în Rusia pe parcursul a peste 15 ani. A decis să-şi schimbe domeniul de activitate pe neaşteptate. Într-o zi, a văzut într-un supermarket mure îngheţate şi din curiozitate a decis să afle mai multe despre această cultură pe internet. A aflat, astfel, că murele pot fi consumate nu doar în stare proaspătă sau îngheţată, dar şi să faci din ele vin, gem sau compot. De asemenea, s-a dovedit că în Moldova există doar cîteva persoane care practică cultivarea acestei culturi importante.

Raisa Ghimp: Am trăit toată viaţa din greu. Prima afacere legată de exportul fructelor am început-o de la zero şi iată că şi cu murele este la fel. Pentru a demara această nouă afacere, am fost nevoită să vînd bunurile pe care le aveam pentru a cumpăra pămînt în raionul natal Ialoveni şi peste 1000 de butaşi. În anul 2007 am început să înmulţesc plantaţia, iar peste patru ani aceasta s-a extins şi s-a „maturizat". La moment, pe plantaţie există plante care au doi-patru ani, dar sînt şi plante tinere de un an, care mai au nevoie de timp pentru a se consolida.

Chiar dacă de la demararea afacerii au trecut deja circa 5 ani, businessul Raisei este doar la început de cale. „Oamenii ştiu ce înseamnă zmeură şi căpşună, însă ce înseamnă mure înţeleg mai greu. Din aceste considerente în toţi aceşti ani eu mă ocup nu doar de cultivarea murelor, dar şi de promovarea acestor fructe. Totodată, nu-mi este ruşine să plec la piaţă pentru a le vinde", spune Raisa.

Primele succese

În anul 2011 de pe plantaţia sa de mure femeia întreprinzătoare a strîns 10 tone de recoltă. Însă Raisa este sigură că peste cîţiva ani, cînd plantaţia se va fortifica, va strînge o recoltă de 7-10 tone de pe un hectar. De regulă, murele se culeg începînd de la mijlocul lunii iulie şi pînă la mijlocul lunii septembrie. Murele, la fel ca şi zmeura şi căpşunele, se coc treptat. Din aceste considerente, ele trebuie strînse, practic, la fiecare două zile. Preţul unui kilogram de mure variază de la 10 la 50 de lei în funcţie de anotimp.

Femeia recunoaşte că afacerea legată de cultivarea murelor este una profitabilă în Moldova, însă susţine că pentru aceasta este nevoie de ceva timp, iar, deocamdată, afacerea nu aduce profitul scontat. Din totalul investiţiilor făcute, pînă în prezent nici măcar jumătate nu au fost recuperate. Raisa presupune că ar mai fi nevoie de trei ani pentru ca afacerea să înceapă a aduce profit.

Raisa GHIMP: Nu consider că jertfesc cu ceva anume sau acord mai puţină atenţie familiei. Eu fac o afacere şi primesc de la aceasta plăcere. Iubesc pămîntul, deoarece de el trebuie să ai grijă la fel cum ai grijă de un copil. Fac ceea ce-mi place. Pentru a culege murele trebuie să te trezeşti la 5 dimineaţa, iar apoi să le repartizezi pe la pieţe. De asemenea, trebuie să te gîndeşti ce să faci cu marfa care nu a fost realizată. Da, într-adevăr, este o muncă grea şi nu toţi bărbaţii ar putea face faţă acestui lucru. Probabil, femeile reuşesc în astfel de afaceri pentru că sînt mai rezistente şi mai perseverente.

Sursa: profit.md

Datorită faptului că fazanul nu a fost domesticit, creşterea lui în captivitate prezintă anumite particularităţi, aşa că sensul de extensiv, semiintensiv şi intensiv este cu totul altul decât cel cunoscut la păsările domestice de fermă.

Comportamentul crescătorului de fazani trebuie să fie unul special faţă de orice specie sălbatică. Să evite stresul de orice fel, care poate avea efecte dăunătoare nebănuite, atunci când comportamentul faţă de această specie este brutal, fără menajamente şi precauţii deosebite.

Pentru crearea unor ferme de creştere a fazanilor trebuie ales un loc liniştit, ferit de vânt, bătut de soare, unde iarba se usucă uşor. Crescătoria de fazani poate fi construită din cărămizi, scânduri sau din pereţi de beton.

Fazanii maturi sau aflaţi în creştere pot fi crescuţi, în perioada neproductivă, în crescătorii comune. De obicei, acestea sunt reprezentate de un şopron sau streaşină, înconjurată din 3 părţi şi având o comunicare directă cu o volieră. Voliera se construieşte din plasă de sârmă, cu înălţimea de 2-2,5 m, marginea de sus trebuind să fie răsfrântă spre interior, pentru a se preveni evadarea păsărilor. Ochiurile plasei pot să aibă dimensiuni de la 2x2 cm pe o înălţime de 1m, iar peste această înălţime se poate folosi o plasă cu ochiurile de 4x4 cm. În acest fel, păsările sunt apărate de animalele de pradă şi alţi dăunători.

Acoperişul volierei poate să fie realizat tot din plasă de sârmă, fixată pe stâlpi din lemn sau metal, dispuşi la o distanţă de 4-6 m unul de celălalt. Baza construcţiei trebuie să fie din beton, cu o adâncime pe perimetru de până la 80 de cm, pentru a nu se permite rozătoarelor sau altor animale de pradă să treacă pe sub plasa de sârmă. Unii crescători de fazani preferă să folosească în locul plasei metalice, ca plasă de acoperire, o plasă din material sintetic, deoarece în cazul creşterii unei rase mai bătăioase, atunci când se încaieră, păsările zboară pe verticală şi se pot răni.

În perioadele cu vreme mai nefavorabilă, mai ales iarna, fazanii se adăpostesc sub streaşină. În aceste voliere comune, fazanii sunt adăpostiţi, de obicei, pe timpul iernii până la începutul sezonului de împerechere. Dacă se realizează construcţii mai uşoare, pentru a se evita pătrunderea frigului, este recomandabil ca pe lângă pereţii volierei, în afara împrejmuirii, să fie aşezate baloturi de paie sau rogojini care protejează de frig şi vânt.

Odată cu apropierea anotimpului de înmulţire, fazanii sunt aşezaţi în voliere mai mici, aşa-numitele cuşti pentru cuibul de ouă. Pentru o familie de fazani este necesară o cuşcă cu suprafaţa de 4-6 m2 (2x2 sau 2x3 m), iar pentru fazanii cu coada mare este necesar ca această suprafaţă să fie ceva mai mare (4x4 până la 5x6 m). O parte din volieră se acoperă cu o folie de plastic sau cu rogojini, care o păzesc de vânturi puternice şi de soare.

Masculii sunt foarte agresivi şi iritabili şi se lovesc cu ciocul prin gardul de sârmă. Iată de ce volierele se acoperă, suplimentar, cu un înveliş opac (din plastic, tablă, PFL, rogojină) la o înălţime de 45-50 cm de la sol. În cazul volierei permanente este preferabil ca aceasta să aibă podele mai calde, din cărămidă sau asfalt, acoperite cu 4-5cm de nisip. Trebuie evitată podeaua din pământ sau lut, deoarece poate o fi o sursă de infestare cu paraziţi, bacterii, mucegaiuri. În plus în timpul iernii sau după ploaie se transformă în noroi, iar păsările capătă o înfăţişare neatrăgătoare.

Atunci când sunt crescute rase de fazani iubitori de căldură şi când există şi condiţii climaterice mai uscate, lângă volieră se ataşează un coteţ de păsări. Pentru fiecare pasăre se alocă 2-3 m2 din suprafaţă. Dacă se ia în considerare natura sălbatică a fazanului, este de dorit ca condiţiile din volieră să se apropie, cât se poate de mult, de cele din mediul natural. Legătura cu lumea vegetală trebuie să fie extinsă la maximum. În fermele mari, terenul este cultivat cu plante, precum lucernă, trifoi, rapiţă, eventual se pot planta şi arbuşti, şi copăcei, care să satisfacă instinctul fazanilor de a se ascunde, pe de o parte, iar pe de alta, mărind valoarea decorativă a volierelor: molizi, gutui sălbatic, pin negru, păducel, stejar, salcâm.

Volierele trebuie, de asemenea, să fie împodobite cu ramuri uscate de copaci, bolovani, trunchiuri de copaci, care să le dea animalelor iluzia mediului lor natural.

În unele crescătorii se fac nişte voliere uşoare şi mobile, care se mută periodic, o dată la 2-3 zile, dintr-un loc în altul. Acestea constau dintr-un cadru realizat din scânduri peste care se întinde o plasă de sârmă. Se dispun la 10-15 m una de alta, în formă de tablă de şah, pe un teren cu o vegetaţie bogată.

În fermele mari pentru creşterea fazanilor, cuştile pentru depunerea ouălor se dispun pe câteva rânduri, cu un coridor de lucru între ele. Sub streaşină se pune un cuibar pentru depunerea ouălor, însă este posibil ca femela să nu-l agreeze şi să-şi facă alt cuib pe pământ sau în arbuşti. Pentru a da posibilitatea păsărilor de a dormi la înălţime de sol, în cuşcă se pun nişte putini de circa 1m înălţime. În cuşcă se mai pun adăpătoare, un jgheab pentru mâncare, o troacă pentru nisip şi alte substanţe minerale, precum şi o lădiţă cu nisip amestecat cu cenuşă, pentru spălare.

În fermele pentru vânătoare, care dispun de terenuri întinse, pe o suprafaţă de 20 m2 se instalează 10 fazani adulţi sau 15 fazani aflaţi în creştere.

Creşterea naturală sau sistemul de creştere extensiv

În acest sistem, ecloziunea se face în mod natural, cu cloşti (găini), cu ouă procurate de la firmele de fazani organizate sau ouă recoltate din terenurile de vânătoare, din cuiburile periclitate. Puii, după ecloziune, se cresc în mod natural, cu ajutorul cloştii adoptive, până la vârsta de 60-90 de zile, când sunt părăsiţi de cloşti.

Sistemul de creştere cu cloşcă captivă înlătură neajunsurile creşterii cu cloşti în libertate. În acest sistem, cloşca este închisă într-o cuşcă (cutie de creştere), având dimensiuni de 70x70 cm pentru găina cloşcă. Cutia de creştere este un miniadăpost, închisă complet pe 3 laturi şi acoperită, latura a 4-a (faţada) este prevăzută cu stinghii, în poziţii verticale, la distanţă, astfel încât să nu permită ieşirea puilor, astfel că joacă rolul unei „crescătoare artificiale", care prin cloşcă asigură căldura necesară puilor în primele zile de viaţă şi în continuare, până ce puii părăsesc cloşca.

Hrana pentru cloşcă se administrează în faţa laturii prevăzute cu gratii, în imediata apropiere a acesteia, aşa fel încât cloşca să ajungă cu uşurinţă să consume hrana.

Cutiile de creştere se pot amplasa pe terenuri cu vegetaţie bogată şi valoroasă (lucernă sau trifoişti cu talie foarte mică, cosite frecvent), care se mută dintr-un loc în altul, la intervale de câteva zile.

În jurul cuştilor se amenajează volierele din plasă, cu ochiuri foarte mici (ceva mai mici de 2x2 cm), care să nu permită puilor să iasă şi să-i ferească, în acelaşi timp, de anumite răpitoare. Terenul de amplasare a cuştilor este bine să fie pe sole cultivate cu plante care atrag insectele (recomandabil lucernă sau trifoişti). Locurile alese pot în pădure, în poieni sau în imediata apropiere a pădurilor, sau în câmp, sub unii arbori care să asigure umbra necesară.

Cu o săptămână înainte de amplasarea cuştilor în câmp, lucerna va fi cosită în fâşii paralele, late de 3-4 m, despărţite una de alta de zone de 15-20 m, astfel încât puii să găsească frunze verzi, crude şi insecte, dar să se şi ascundă în vegetaţia mică (lucernă sau alte plante). Pe măsură ce vegetaţia creşte, aceasta va fi cosită, în timpul nopţii, când puii sunt închişi, astfel asigurând puilor, permanent, hrană naturală (plante verzi, fragede şi insecte) de bună calitate.

Cutiile de creştere se amplasează pe pajişti, în rânduri paralele, la 25-30 m una de alta. Cutiile pot avea pardoseala din plasă de sârmă cu ochiuri foarte mici, iar în zonele cu precipitaţii foarte abundente, pardoseala poate fi construită din carton asfaltat, iar cutia va fi aşezată pe un strat de nisip, uşor mai ridicat (5-7 cm).

Pe o "pajişte de creştere" se grupează, pe cât posibil, pui din serii apropiate de ecloziune (naturală sau cu cloşti).

În primele 2-3 zile de viaţă, puii sunt ţinuţi închişi în cuşti de creştere sau într-o îngrădire de plasă mică, de câţiva mp, până ce învaţă să vină la chemarea cloştii. În aceste 2-3 zile hrana puilor se administrează lângă cloşcă, care va chema puii la mâncare. Din a 4-a zi puii sunt lăsaţi să caute şi ei hrana, fiind chemaţi pentru consumul tainului de hrană de către îngrijitor. Practic, lăsarea puilor liberi în pădure şi sălbăticirea acestora se fac la vârste variind de la 60 la 90 de zile, în situaţia în care fazanii se cresc pentru popularea fondurilor de vânătoare.

Creşterea în captivitate a fazanilor (sistemul semiintensiv)

Se practică în voliere de ouat, împărţite în compartimente cu suprafaţa de 18-20 m2 pentru fiecare familie formată dintr-un mascul şi 6 femele.

De asemenea, pot fi folosite "volierele de grădină", pentru loturi de 25 de fazani la 100 făzăniţe (raport 1:4), cu suprafeţe de 500-700 m2. Ouăle obţinute de la făzăniţe pot fi incubate natural (cu cloşti) şi puii se cresc cu cloşti captive. În cazul în care creşterea se face pentru popularea fondurilor de vânătoare, puii obţinuţi se vor elibera la 60-90 de zile în pădure, odată cu fazanii adulţi, dacă fazaneria îşi lasă puii să se obişnuiască cu acestea. Puii vor fi chemaţi de îngrijitor prin fluierături scurte, permanent cu aceeaşi melodie. Seara, pentru culcare, îngrijitorul va închide puii să fie cât mai egal repartizaţi în fiecare din cutii.

În momentul în care se observă că numărul de insecte pe o anumită parcelă se reduce, cutiile de creştere, cu cloşti şi pui, se mută pe o altă parcelă.

Treptat, pe măsură ce puii devin mai independenţi de cloşti, şi încep să doarmă pe crengile unor copaci sau arbuşti (în interiorul volierei), se reduce numărul de cloşti, cutiile de creştere rămânând însă pe loc (ca locuri de refugiu şi adăpost), iar hrana se administrează ca şi până atunci, în apropierea acestora. După ce se îndepărtează cloştile în totalitate, hrana se depune în apropierea cărărilor spre pădure sau chiar în pădure.

Creşterea intensivă a fazanilor

Se practică folosind sistemul de creştere pe toată durata vieţii economice a fazanilor. În acest sistem, fazanii sunt crescuţi toată viaţa închişi în voliere, hale adăposturi pentru ouat şi pentru iernat. Puii se obţin prin clocit sau prin incubaţie artificială, putând fi crescuţi natural sau artificial.

Puii pot căpăta destinaţii diferite, cei obţinuţi din loturile de elită se cresc până la maturitate pentru împrospătarea efectivului matcă destinat producţiei. Altă categorie de pui pot fi crescuţi pentru producerea de carne sau pentru repopularea fondurilor de vânătoare. Popularea fondurilor de vânătoare se face la vârsta de 90 de zile a puilor.

Producţia de ouă a făzăniţelor sălbatice nu depăşeşte 25-30 de ouă, în timp ce femelele selecţionate pot realiza producţii de 65-80 de ouă/cap/sezon de ouat.

Hrănirea şi exploatarea fazanilor adulţi destinaţi reproducţiei

Pentru lunile de iarnă, fazanii adulţi care formează efectivul matcă cu destinaţie pentru reproducţie în voliere trebuie să aibă un şopron pentru adăpostire şi tufişuri formate din arbuşti în care păsările se pot ascunde.

În mod obişnuit, volierele se amenajează la marginea unei păduri sau chiar în pădure sau lângă o lizieră sau pâlcuri de pomi şi arbuşti, pe un teren uşor înclinat şi bine drenat, bine înierbat cu vegetaţie valoroasă (lucernă, trifoi), cu expoziţie spre sud.

Înainte de popularea volierelor, fazanii se vaccinează antipestos. Volierele sunt împrejmuite cu plasă de sârmă şi acoperite cu acelaşi material. În voliere se amenajează un compartiment de ouat şi un compartiment de iernat. Voliera de iernat este căptuşită în exterior cu pereţi din stuf sau coceni.

Pentru timp de iarnă, fazanii sunt întreţinuţi în aceste voliere de iernat, în grupe mari formate dintr-un număr mare de familii (o familie este formată din 6 făzăniţe şi un fazan). Pentru fiecare 50 de familii (300 de făzăniţe şi 50 de fazani) se asigură o rezervă de masculi, în număr de 10-12 capete.

Sper că această informaţie să constituie o garanţie a succesului dumneavoastră în desfăşurarea acestei afaceri, deoarece un volum mare de investiţii nu asigură întotdeauna obţinerea veniturilor grase.

Sursa: flux.md

Creşterea raţelor de carne este activitate foarte profitabilă în condiţiile în care sunt îndeplinite cele mai importante caracteristici tehnologice privind furajarea şi asigurarea condiţiilor de microclimat.

Creşterea raţelor se face în 2 faze:

Faza 1, durează 2 săptămâni, când densitatea de populare este de 15-20 cap./mp.

Faza 2, durează din săptămâna 3 când densitatea este de 10-12 capete la 3 săptămâni scăzând la 8, 6 şi respectiv 4 capete la sacrificare, la vârsta de 2 luni.

Aşternutul: se pot folosi ca aşternut paie (curate, fără mucegai) sau talaj de lemn, care se aşează într-un strat de 5-10 cm grosime. Periodic aşternutul se completează pentru a preveni formarea unor zone umede (înainte de instalarea aşternutului, adăpostul se va dezinfecta obligatoriu). În perioadele călduroase (cu temperatura de peste 20 grade C) bobocii pot fi scoşi afară, însă atenţie la razele soarelui care pot afecta ochii bobocilor mici.

NICIODATĂ NU FOLOSIŢI CÂRPE SAU HÂRTIE ca aşternut. Menţin umiditatea şi sunt mediul perfect pentru dezvoltarea bacteriilor.

Temperatura: în primele 7 zile se asigură 30-32 grade C, după care se reduce cu câte 2-3 grade C/săptămână până se ajunge la 16-18 grade C. În prima lună de viaţă bobocii sunt mai sensibili la temperaturi scăzute deoarece sistemul de termoreglare nu este încă bine dezvoltat, însă după ce se îmbracă în pene pot suporta temperaturi mai joase. Pentru asigurarea temperaturii necesare se recomandă folosirea becurilor de căldura în infraroşu 150, 250 W.

Lumina: în prima săptămână se asigură lumina 24h/zi, după care se reduce cu câte o jumătate de oră/zi, până la 14 zile, când ajungem la 17h/zi, durata care se menţine până la sacrificare. Dacă însă doriţi să sacrificaţi bobocii mai repede, este recomandat să menţineţi 24h lumina /zi pe toată durata creşterii deoarece lumina stimulează consumul de apă şi furaje.

Adăparea: se asigură permanent apă proaspătă la discreţie. Pentru adăpare se pot utiliza adăpătorile de la pui sau adăpători tip jgheab (se calculează un front de adăpare de 5 cm / boboc). Este recomandat ca adăpătorile să fie amplasate în locuri în care se poate schimba mai uşor aşternutul (sau) chiar pe o suprafaţa betonată, cu gratar sau nisip, deoarece frecvent suprafaţa din jurul adăpătorilor va fi umedă.

Furajarea: pentru furaje se pot folosi hrănitori circulare ca şi cele pentru pui sau hrănitori tip "jgheab" (când se calculează un front de furajare de 2,5 cm/boboc). Se poate folosi de asemenea şi furaj măcinat, însa acesta se lipeşte de ciocul bobocului, caz în care este nevoie de un vas cu apă unde îşi pot spăla ciocul. Această practică atrage după sine umezirea aşternutului, iar furajele rămase în acest vas cu apă pot fermenta, astfel devenind sursa de îmbolnăvire. Pentru evitarea acestor neplăceri, vasul cu apă va fi mereu curăţat şi amplasat într-un loc mai uşor de curăţat.

O alta varianta de administrare a furajelor măcinate este sub formă umedă. Umezirea furajului se face chiar înainte de administrare şi doar cantitatea care urmează a fi consumata în următoarele 2-3 ore. Atenţie! Furajul se alterează uşor, fapt care obligă să fie consumat repede.

De asemenea, în furajarea raţelor se poate folosi şi masa verde proaspătă şi pălită care se administrează de la două săptămâni în completarea raţiei şi nu înlocuind furajele de bază.

Sursa: agroland.ro

 

În vederea realizării de blănuri de culoare albă, mult mai avantajoase pentru industrie, crescătorii americani au creat rasa de iepuri de casă Neozeelandezul Alb. La formarea acestei rase a concurat şi Uriaşul alb. Forma sa corporală arată evident caractere ale tipului de iepure destinat producţiei de carne.

Raportul dintre carne şi oase este de 5,7:1. Blana este foarte deasă şi deosebit de elastică, calitate ce constituie elementul important care recomandă blana iepurelui Neozeelandezul Alb drept o materie primă excelentă atât pentru producţia de blănuri, cât şi pentru industria de pălării.

Iepurele "super"

În America este crescut aproape în toate fermele producătoare de carne de iepuri. În ultimele decenii ale secolului trecut, ţările europene au intensificat creşterea Neozeelandezului alb, întrucât se dezvoltă foarte repede. O calitate deosebită este aceea că, în condiţiile de întreţinere şi furajare intensivă, suportă bine exploatarea forţată şi, în general, depăşeşte cu mult rezultatele obţinute la celelalte rase, în condiţii de întreţinere similare.

În cazul asigurării unei furajări bine echilibrate, femela fată de 5-9 ori pe an. Mamele cresc până la înţărcare circa 8 pui şi chiar mai mulţi la o fătare. Puii sunt foarte viguroşi şi au un ritm de creştere rapid. Din această cauză, multe exploataţii înţarcă puii la vârsta de 4 săptămâni.

În California, această rasă se bucură de o foarte bună apreciere atât din partea crescătorilor cât şi a consumatorilor, motiv pentru care este desemnat drept "iepure super".

Creşterea intensivă

Trebuie arătat însă că, în cazul exploatărilor intensive, este necesar ca întreţinerea şi furjarea să fie impecabile. Datorită acestui fapt, ţările mari consumatoare de carne de iepure hrănesc iepurii numai cu nutreţuri combinate granulate, unde raportul dintre principii nutritivi este studiat şi pus la punct în funcţie de vârstă, sex, anotimp etc. Din cauza formei sale plăcute, are o popularitate deosebită la marile expoziţii, precum şi în cercurile crescătorilor sportivi.

În ultima vreme, în multe ferme de creştere intensivă, se încrucişează albul Neozeelandez cu una din cele mai precoce rase americane - rasa Californiană. Când femelele metise au devenit adulte, acestea se încrucişează fie cu masculi albi Neozeelandezi, fie cu masculi Californieni, obţinându-se astfel metişi F2 deosebit de precoci şi, totodată, foarte valoroşi.

Precocitate

Ultimele exemplare de iepuri albi Neozeelandezi importate în ţara noastră au dat rezultate remarcabile. Atâta vreme cât animalele au fost crescute conform vechilor metode de creştere şi furajare, rezultatele nu s-au arătat mai bune decât cele obţinute cu Chinchilla sau cu vechile rase existente.

În momentul în care au fost introduse nutreţurile combinate, de bună calitate, s-a constatat că iepurele Neozeelandez manifestă o precocitate mult mai mare decât alte rase, valorificarea furajului făcându-se în condiţii de mare rentabilitate.

Dinamica greutăţii corporale:

Vârsta (în luni):      1     2    3     4     5     6
Greutatea (în kg): 0,6  1,4  2,2  3,2  3,7  4,1

Greutatea normală a rasei Neozeelandez Alb se consideră a fi de 4,0 kg, cu limita minimă de 3,5 kg, iar cea maximă de 5,0 kg.

Fenotipul rasei şi armonia de ansamblu

Prezintă un cap relativ mic, cu frunte şi bot lat, cu profilul uşor berbecat. Prezintă urechi scurte, a căror lungime este de 10-11 cm, pe care le poartă în sus, în formă de V. Urechile, cărnoase, sunt bine acoperite cu păr şi rotunjite la vârf. Gâtul este scurt şi bine ataşat de cap şi trunchi. Trunchiul este potrivit de lung, larg, cu forme rotunjite, bine îmbrăcate în muşchi (mai ales linia superioară a corpului). Membrele sunt relativ scurte, puternice, cu aplomb corect.

Calitatea blănii

Corpul este acoperit cu păr foarte des, a cărui lungime medie este de 3 cm.

Culoarea de acoperire

Culoarea de acoperire este de un alb pur. Ochii sunt de un roşu-palid, iar pupila este de un roşu-intens. Ghearele sunt incolore. Culoarea de bază este identică cu aceea de acoperire.

Defecte uşoare

• Greutatea corporală sub limita normală prevăzută de standard.
• Uşoare abateri de la fenotipul rasei şi a lungimii urechilor sau existenţa unor urechi subţiri, acoperite cu puţin păr.
• Abateri faţă de culoarea albă pură a blănii (nuanţe cenuşii, gălbui etc.).
• Diferenţe privind culoarea ochilor sau a ghearelor faţă de prevederile standardului.

Defecte grave

• Greutatea corporală se situează sub limita minimă sau peste cea maximă admise de standard.
• Corp disproporţionat, deşirat, membre lungi şi subţiri.
• Urechi lungi, de 13 cm (mai mari).
• Existenţa unei prea mici densităţi a părului sau a unei prea mari diferenţe a lungimii lui în raport de prevederile standardului.
• Existenţa unei structuri lânoase a blănii.
• Ochi sau gheare de altă culoare decât cea prevăzută de standard.

Un articol de Marian Bura

Sursa: revista-ferma.ro

 

Timpul „capitalismului sălbatic", când investiţiile făcute într-un anumit domeniu puteau fi recuperate timp de un an sau chiar mai repede, au rămas de domeniul trecutului. Astăzi realitatea este alta: perioada de recuperare a investiţiilor este mult mai mare, în schimb, în cazul în care afacerea este administrată corect, profitul este stabil.

De exemplu, investiţiile de mii de euro în plantarea unui hectar de livadă intensivă se recuperează abia după o perioadă de cinci ani când profitul anual poate depăşi suma investită. Este cazul Alionei Vornices din satul Cotiujeni, raionul Briceni, care, cu opt ani în urmă, a înfiinţat o livadă europeană de meri, ce-i asigură un venit stabil la ea acasă.

Datorită condiţiilor climaterice prielnice, zona de nord a Moldovei este perfectă pentru sădirea şi dezvoltarea livezilor. Pornind de la aceasta, Aliona Vornices a decis că anume acesta este domeniul care ar putea să-i ofere satisfacţie sufletească, dar şi un venit sigur. Astfel, în anul 2006, ajutată de către soţ, a înfiinţat o livadă de mere intensivă pe o suprafaţă de 45 ha, sădită după tehnologii noi, cu irigare prin picurare, dotată cu plase antigrindină şi protecţie împotriva dăunătorilor.

Aliona Vornices: Investiţiile au fost destul de mari, însă dorinţa de a dezvolta agricultura şi bucuria de a munci în ţară au fost pe măsură. Am beneficiat şi de subvenţii din partea statului în valoare de 10 mii lei la hectar. Evident, că iniţial ne-am confruntat cu diverse dificultăţi, mai ales că nu prea cunoşteam tainele întreţinerii unei livezi de mere. Dar nu ne-am pierdut cu firea şi am continuat să muncim cu toată familia pentru a avea o afacere prosperă, care să ne aducă nu doar satisfacţie, dar şi profit.

Deşi la prima vedere pare o afacere destul de simplă, care nu implică prea mult efort, în realitate lucrurile sunt mult mai complicate, spune Aliona. „Creşterea unei livezi de mere după standarde înalte de calitate necesită o analiză minuţioasă a multor elemente, neînsemnate la prima vedere, precum ar fi amplasarea livezii, temperaturile de pe parcursul anului, curenţii de aer, precum şi compoziţia chimică a solului joacă un rol decisiv în dezvoltarea fructelor", spune antreprenoarea, firma căreia - SRL Agrodenidan - are în prezent în proprietate peste 100 ha de livezi de mere.

Majoritatea soiurilor de măr sunt importate din Polonia, iar puieţii sunt comandaţi cu doi ani înainte de a fi sădiţi. Printre soiurile de măr deţinute se numără Florina, Fuji-kiku, Discoverz, Golden Delicious, Mutsu, Gloster, Szampion, Simerenco şi Idared.

În anul 2008, Aliona Vornices a construit un frigorifer cu capacitatea de 1200 tone, dotat cu linie de sortare şi ambalare, lucru care permite comercializarea fructelor nu doar în Moldova, dar şi pe pieţele din Rusia.

Anual, compania exportă peste 2000 tone de mere, restul fiind comercializate pe piaţa internă. Aliona Vornices îşi propune să sporească volumul de export, de aceea speră ca Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare să conlucreze cât mai eficient cu autorităţile ruse, astfel încât să poată livra fructe fără probleme pe piaţa acestei ţări.

Aliona Vornices spune că unei femei de afaceri în sectorul agricol îi vine mult mai dificil decât unui bărbat. Totuşi perseverenţa şi munca, este convinsă eroina noastră, sunt cele două calităţi de care trebuie să dea dovadă un antreprenor pentru a reuşi să dezvolte o afacere prosperă în agricultură. Femeia spune că nu se va opri aici, ci, împreună cu cei peste 30 de angajaţi şi cu susţinerea soţului, va continua să-şi extindă afacerea, ba chiar să construiască şi o fabrică de producere a sucului de mere.

Exemplul Alionei Vornices demonstrează o dată în plus că prin muncă şi voinţă, agricultura din Moldova poate deveni competitivă.

Sursa: profit.md

Sergiu Cristea este student la Facultatea de Medicină Veterinară a Universităţii Agrare din Chişinău. Pentru că marea lui pasiune sunt animalele, de mai bine de trei ani el şi-a făcut acasă o adevărată crescătorie de nutrii.

Timp de trei ani şi jumătate de când se ocupă de creşterea nutriilor, Sergiu Cristea a reuşit să creeze o fermă în care locuiesc circa 50 de animale. A început de la o singură familie de nutrii, constituită din 6 femele şi un mascul.

Avantajul afacerii cu nutrii constă în faptul că aceste mamifere rozătoare nu sunt pretenţioase la mâncare şi rod orice: de la grăunţoase, până la furaje.

Pe lângă faptul că sunt rezistente la boli şi consumă puţin, nutriile sunt utile pentru blana lor preţioasă, dar si carnea delicioasă.

Dacă la început mama băiatului privea aceste animale cu scepticism, acum le-a îndrăgit şi este foarte încântată de ele.

Pentru Sergiu, îndeletnicirea s-a transformat într-o mică afacere. Acum le vinde imediat după ce le înmulţeşte.

Nutriile adulte de reproducţie, masculii şi femelele, inclusiv cele cu pui de alăptare, sunt „cazate" individual. Iar puii, după înţărcare, sunt separaţi în grup.

Sursa: jurnaltv.md

După activitatea intensă din timpul fătărilor, munca în fermă va lua un nou curs, iar priorităţile se vor schimba. Caprele vor produce colostru timp de doar 3-4 zile iar acesta este de foarte mare importanţă în creşterea iezilor.

În următoarele două luni producţia de lapte ar trebui să fie suficientă pentru a creşte doi iezi şi, în acelaşi timp, capra să fie mulsă o dată sau de două ori/zi pentru consumul intern al fermei.

Hrănirea timpurie

Când ugerul caprei este congestionat şi foarte tare, trebuie să lăsăm iedul să sugă cât mai mult lapte timp de câteva zile. Se sugerează ca iedul să fie întreţinut separat şi să fie adus la supt la fiecare 3-4 ore. Dacă este întreţinut împreună cu mama sa, el suge puţin şi des, stimulând astfel producerea laptelui, care deja este prea mult pentru el. În cazul în care iedul nu consumă atât lapte încât ugerul să îşi reducă volumul, capra va trebui mulsă pentru a scădea presiunea în uger, evitând astfel inflamarea lui.

Deseori la primipare, sfârcurile sunt prea mici la începutul suptului. Datorită instinctului matern dezvoltat, caprele vor accepta iedul sau iezii la supt, învăţând repede cum să-i ajute să ajungă la sfârcuri prin poziţia adoptată faţă de ied. Când acest lucru nu se întâmplă, crescătorul trebuie să intervină, să contenţioneze capra şi să ajute iezii să sugă pentru a depresa ugerul de cantitatea de lapte acumulată. În timp, sfârcurile se vor mări în volum şi aceste capre vor putea fi mulse cu uşurinţă.

Cum hrănim iedul?

Suptul este, cu siguranţă, cea mai uşoară metodă, dar nu întotdeauna şi cea mai bună. Unii crescători afirmă că suptul afectează longevitatea producţiei de lapte. Este foarte important să ştim cât lapte produce capra şi cât din acesta suge iedul, pentru ca diferenţa să fie valorificată prin muls.

Un alt dezavantaj al suptului natural este că iedul crescut alături de mama sa va fi mult mai „sălbatic" decât unul crescut la biberon. Din această cauză, stresul la înţărcare va fi maxim, iar diferitele intervenţii efectuate la iezi (vaccinări, tratamente, ecornări, etc.) se vor face cu mare greutate.

De asemenea, unele capre pot înţărca iezii prea devreme. În alte cazuri iezii neglijează suptul şi caprele se autoînţarcă, producţia de lapte pe anul în curs fiind astfel compromisă.

O soluţie pentru a evita aceste neajunsuri este întreţinerea separată a iezilor şi alăptarea artificială. Astfel, caprele vor putea fi mulse complet, iar surplusul de lapte poate fi valorificat pe piaţă.

Hrănirea la găleată sau la biberon?

Mulţi crescători preferă hrănirea la biberon, deoarece o consideră mai naturală. La utilizarea găleţii sau a unui recipient, iedul este forţat să ţină capul aplecat pentru a suge şi din această cauză laptele ajunge în rumen, provocând probleme digestive. De asemenea, găleata neprotejată se poate vărsa sau, în unele cazuri, iezii pot să sară înăuntru, laptele le intră în urechi şi le provoacă iritaţii. Pe de altă parte, însă, găleata este mult mai uşor de manevrat, de umplut, de curăţat şi de sterilizat decât sticlele sau recipienţii dotaţi cu biberoane.

Alăptarea la biberon se poate face utilizând un recipient sau o sticlă. În mod obişnuit, capacitatea lor este de până la 20 litri. Biberoanele sunt ataşate la câte un tub de plastic care face legătura cu baza recipientului. Când iedul suge la biberon, laptele va urca prin acest tub similar consumului de lichid dintr-un pahar, utilizând un pai. Un astfel de hrănitor poate fi confecţionat de crescător dacă dispune de biberoane şi tuburile adiacente, hotărând singur volumul acestuia în funcţie de numărul de iezi alăptaţi în spaţiul respectiv. Un astfel de recipient uşurează mult munca într-o fermă cu efectiv mare de animale.

Pentru câţiva iezi însă se poate utiliza o simplă sticlă dotată cu biberon. O altă variantă ar fi confecţionarea unui stativ, pe care să putem pune mai multe sticle cu biberon. Vom putea hrăni mai mulţi iezi în acelaşi timp, fără a ţine sticla în mână. De obicei se utilizează sticle curate din plastic de 500 ml, în care este comercializată băutura răcoritoare sau berea.

Se cumpără biberoane în număr suficient pentru a avea şi rezerve. Stativul pe care se pun aceste sticle poate fi dotat cu agăţători pentru a-l putea ataşa la gardurile de sârmă.

Laptele poate fi distribuit cald sau rece. Mulţi crescători preferă să hrănească iezii cu lapte cald, pentru a preveni tulburările digestive. Este foarte important ca hrănirea să se facă după un program prestabilit.
Recipientele şi sticlele se vor curăţa foarte bune după fiecare utilizare.

Frecvenţa şi cantitatea de lapte supt

Cei care cresc doar câţiva iezi, au propriile păreri cu privire la metoda de supt, frecvenţa, cantitatea de lapte şi vârsta de înţărcare. Acestea se aleg de către crescători în funcţie de condiţiile de întreţinere şi de materialele pe care le au la dispoziţie.

În primele trei zile, alăptarea cu colostru se face la discreţie, la intervale nu mai mari de 6-8 ore, adică de cel puţin trei - patru ori pe zi. Cantitatea de lapte necesară în următoarele patru zile, până la vârsta de o săptămână, este de 120-240 ml, de trei ori pe zi.

În timpul celei de-a doua săptămâni de viaţă, se va creşte cantitatea administrată la 360 ml, de trei ori pe zi, la un interval de 8 ore. De la această vârstă se va putea calcula aproximativ un litru pentru fiecare ied, de două ori pe zi, până la înţărcare.

După vârsta de două săptămâni, este bine să flămânzim puţin iezii pentru a încuraja consumul fânului şi concentratelor. În acest scop, se va asigura un spaţiu restrâns, unde să aibă acces numai iezii şi unde se vor amplasa jgheaburi pentru fân şi concentrate. Fânul trebuie să fie bogat în frunze iar amestecul de concentrate să fie astfel alcătuit încât să asigure un nivel de 18% proteină brută. Cu cât cantitatea de fân şi concentrate consumată va creşte, se va reduce cantitatea de lapte supt.

Aceste cifre sunt orientative şi pot fi modificate în practică în funcţie de apetitul şi condiţia corporală a iedului. Unii iezi pur şi simplu nu vor să consume atât de mult lapte. Dacă sunt sănătoşi şi nu arată bolnavi, nu avem motive de îngrijorare.

Pe de altă parte, sunt crescători care hrănesc iezii cu lapte atât cât vor ei să consume. Şi acest lucru e obişnuit şi nu este nici o problemă, atâta timp cât nu se produc tulburări digestive în urma supraîncărcării stomacului.

Evaluare

O cale de a evalua succesul conducerii hrănirii iedului este determinarea greutăţii acestuia la vârsta de o lună. Este ideal dacă iedul depune aproximativ 5 kg/lună în primele cinci luni. De exemplu un ied care la fătare a avut 3,5 kg ar trebui ca la vârsta de trei luni să aibă aproximativ 18 kg.

Sursa: revista-ferma.ro

Autorităţile autonomiei găgăuze au cerut conducătorilor de întreprinderi agroindustriale din teritoriu să înăsprească paza încăperilor, unde se păstrează pesticide. Măsurile respective se impun după ce în regiune s-a mărit numărul de furturi ale materialelor chimice, folosite pentru îngrăşarea solului, transmite moldpres cu referire la surse locale.

În legătură cu aceasta, Direcţia pentru complexul agroindustrial, ecologie şi silvicultură din cadrul executivului de la Comrat, a ieşit cu o serie de recomandări, adresate agenţilor economici de profil.

Între acestea figurează solicitarea ca o atenţie deosebită să fie atrasă modului de echipare a depozitelor şi încăperilor pentru păstrarea temporară a chimicalelor, îngrăşămintelor şi materialului semincer. Totodată, funcţionarii cer oamenilor de afaceri să fortifice paza acestor obiective, în special în perioada de primăvară-vară.

În luna martie curent, de pe teritoriul unei societăţi pe acţiuni din satul Congaz, răufăcătorii au sustras circa 2,5 tone de silitră, în sumă de 14 mii 375 de lei. Iar peste o săptămînă, un furt similar s-a produs la o întreprindere agroindustrială din satul Copceac, unde suma pagubei materiale a fost estimată la peste 200 mii de lei.

Sursa: moldpres.md