Analitica

Normarea încărcăturii de rod a pomilor fructiferi este o lucrare absolut necesară la piersic, prun, cais, măr şi chiar la păr, şi are ca scop îmbunătăţirea mărimii şi a calităţii fructelor. Lucrarea se poate executa manual sau chimic (prin folosirea unor substanţe de rărire) şi se recomandă atunci când legarea fructelor este exagerat de mare în inflorescenţă.

Efectele secetei de anul trecut sunt resimţite şi acum. Preţul puilor s-a majorat cu cinci lei din cauza furajelor foarte scumpe. Comercianţii spun că, deşi oferta de orătănii este variată, au puţini cumpărători.

În ultimele 2-3 secole, ca urmare a extinderii relaţiilor comerciale, în multe ţări au fost introduse cele mai diferite specii de fazani. Drept rezultat al împerecherii fazanului sălbatic cu alte specii de fazani s-a obţinut aşa numitul fazan de vânătoare, care cunoaşte o largă răspândire. Familia fazanilor este împărţită în 9 rase şi mai multe specii, dintre care cea mai cunoscută este fazanul sălbatic.

A. Fazanii de vânătoare

1. Fazanul comun de vânătoare (Phasianus cochicus colchicus). Are culoare a penajului albăstrui – verzui, cu luciu metalic pe gât şi pe cap, ruginie metalică pe cap şi roşie – brună pe restul capului, cu pete aurii sau negre – albăstrui pe abdomen. Coada are culoarea galben – castanie cu dungi subţiri de culoare neagră, transversale pe axa longitudinală.

Femela are conformaţia mai mică, mai fină şi coada mult mai scurtă decât masculul, cu penajul de un colorit mai şters, brun – gălbui deschis, asemănător cu culoarea frunzelor uscate de toamnă, în care-şi face cuibul.

Greutatea corporală la femelă este 600-900g, iar masculul iar la mascul între 1-1,5 kg. Lungimea corporală la mascul poate ajunge la 80-85cm, din care coada reprezintă 30-35cm. Ciocul la fazan este asemănător cu cel al găinilor, potrivit de lung şi uşor curbat. Faşa este lipsită de penaj, de culoare roşie, care în perioada împerecherii capătă o nuanţă aprinsă. Deasupra urechilor prezintă un smoc de pene orientate cu vârful spre în jos. Trunchiul este potrivit de lung, îngust şi strâmt, cu pieptul bine dezvoltat. Coada este formată din 18 pene, aripile sunt puternice, ier picioarele sunt subţiri şi lungi cu 4 degete, prevăzute cu pinteni.

2. Fazanul negru (Phasianus cochicus varietas tenebrotus) reprezintă o varietate comună de fazan de vânătoare, formată în Anglia în jurul anilor 1940-1950. coloritul general al corpului este verde închis la mascul şi aproape negru la femelă. Acest fazan are o talie şi greutate mică, un zbor mai rapid decât fazanul comun şi o producţie de ouă mai mare.

3. Fazanul verde (Phasianus cochicus verzicolor). Este originar din Arhipelagul Nipon. Este unul din fazanii cu talia cea mai mică, caracterizat de un penaj foarte frumos colorat şi un zbor foarte rapid. Masculul are capul de culoare verde închis, gâtul verde cu nuanţe albastru-roşcate, spinarea pe partea anterioară este de o culoare verde închisă şi pe cea posterioară cenuşiu-albăstruie, iar pieptul este verde cu nuanţe metalic-bronzat. Abdomenul este brun închis, cu laturile cenuşii-castanii. Coada este verde, cu cele 18 rectrice barate cu linii transversale subţiri, negre – castanii. Femelele au un penaj de culoare mai închisă şi uniformă pe tot corpul.

4. Fazanul mongol (Phasianus cochicus mongolicus). Spre deosebire de fazanii anteriori, are pe gât un inel de culoare albă, numai la masculi. Acest inele este întrerupt pe faţa anterioară a gâtului. Culoarea penajului este verde închisă, cu nuanţe metalice pe cap şi pe gât. Pe piept are culoarea brun-roşcată cu reflexe roşii-aurii, iar spinarea este de culoare închisă, brun-castanie, cu luciu roşiatic pe penele cozii. Femela are o culoare deschisa, uniformă. Caracteristica acestei rase este monogamia. Femelele încep ouatul timpuriu, au o producţie mai mare de ouă, iar puii sunt caracterizaţi printr-o viteză mare de creştere (caracter important pentru creşterea acestei specii în captivitate).

5. Fazanul chinezesc gulerat (Phasianus cochicus torquatus). Are în jurul gâtului un inel de culoare albă închisă complet, întrerupt uneori în partea posterioară, dar niciodată anterior. Culoarea penelor este brun-gălbuie, cu nuanţe verzi pe cap, galben-portocaliu pe umeri şi părţile laterale ale trunchiului verde pe partea posterioară a spatelui, brun-roşcat cu nuanţe aurii pe piept şi gri-albăstrui pe rectricele codale. La femele, coloritul are un fond general mai deschis roşcat, nuanţe mai închise pe spinare

6. Fazanul de Formoza (Phasianus cochicus formosanus), are o talie mai mică decât fazanul chinezesc, cu care se aseamănă la culoare. Nuanţele coloritului la mascul sunt mai deschise cu precădere pe flancuri şi porţiunea anterioară a spinării. La femele, nuanţele de culoare sunt mai închise pe spinare decât la masculi.

B. FAZANUL DE DECOR

1. Fazanul auriu (Chrysolophus pictus). Este fazanul cu talia cea mai mică, dar în schimb şi cel mai frumos. Masculul prezintă pe cap şi gât o formaţiune de pene sub forma unui moţ, prelungit pe partea postero-inferioară a gâtului, sub formă de glugă. Culoarea penajului este foarte variată la mascul (cu un amestec de roşu aprins, albastru şi castaniu) şi foarte simplă la femelă, de culoare brună.

2. Fazanul argintiu (Genaeus nycthemerus) are o talie mare, asemănător cu rasele de găini uşoare. Caracteristic acestuia este moţul de culoare neagră, care se continuă pe partea dorsală a gâtului. Spinarea şi coada la masculi au o culoare argintie. Femela are colorit uniform, pe toată suprafaţa corpului, de nuanţă brună închisă.

3. Fazanul regal (Symaticus reevesii) este specia de fazan cu cea mai mare talie, cu o lungime totală a corpului la masculi de peste 2m, din care coada reprezintă până la 1,5m. culoarea capului, ca şi a gulerului-inel de pe gât este albă, restul corpului fiind galben împestriţat cu negru. Penele rectrice au culoare deschisă, barate cu dungi subţiri negre şi brune. Este o specie de fazani bine adaptată condiţiilor din Europa.

Diferenţierea dintre mascul şi femelă este foarte pronunţată la fazanul sălbatic. Masculul este de culoare verde sau albastru închis, penajul capului având tente metalice strălucitoare, cu smocuri ridicate bine pronunţate, penele capului fiind asemănătoare unor corniţe. Pieptul are culoarea roşiatică a cuprului, cu o strălucire înspre albastru-violet. Partea superioară a spatelui are culoarea roşiatică a cuprului, înspre un roşu auriu iar partea inferioară şi penele exterioare ale aripilor sunt de o culoare ocru deschis. Coloritul femelelor este maroniu deschis, cu nuanţe gri închis în regiunea capului, gâtului şi pe părţile laterale ale pieptului.

Fazanul sălbatic are o lungime totală medie de 85-100cm. Coada are o lungime de 45-50cm şi este compusă din 18 pene ascuţite şi foarte elastice. Femelele depun în medie între 40-45 de ouă, mergând până la maximum de 55 de ouă. Aceşti fazani se cresc uşor în voliere , care sunt nişte cuşti de dimensiuni mari, confecţionate din plase de sârmă. Masculii cântăresc între 1,3kg şi 1,5kg iar femelele în jur de 1kg.

2. PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE

Fazanul este o pasăre m

Ştiaţi că ciupercile Champignon sunt printre puţinele ciuperci care pot fi consumate crude, fără a reprezenta riscuri pentru digestie? Dacă aveţi o pivniţă sau o construcţie mai veche, pe care nu o mai folosiţi şi vreţi să o valorificaţi, atunci trebuie să ştiţi că poate deveni mediul propice pentru o ciupercărie.

Vă vom descrie cum se derulează afacerea, cum se cultivă, cum se îngrijesc ciupercile. Pas cu pas.

Iată câteva dintre beneficiile pe care vi le aduce cultivarea ciupercilor Champignon:

• cererea de ciuperci pe piaţă este foarte mare şi nu este acoperită de ofertă;
• ciupercile sunt foarte gustoase şi recomandate de medici în afecţiuni precum anemia şi diabetul. De asemenea, sunt de mare ajutor atât pentru supraponderali, cat şi pentru vegetarieni;
• ciupercile nu sunt pretenţioase ca spaţiu şi nu necesită suprafeţe mari de teren agricol;
• pot fi cultivate în diverse spaţii: pivniţe, magazii, construcţii mai vechi, grajduri etc.;
• substratul de cultură se obţine uşor din produse şi reziduuri vegetale şi animale;
• substratul uzat poate fi reutilizat după folosire (el nu se aruncă);
• se obţine profit aproape imediat de la demararea afacerii – în câteva săptămâni.

Cultivarea ciupercilor Champignon (Agaricus) a crescut, în ultimii 35 de ani, de nouă ori în SUA, de 9,2 ori în Franţa, de 5,8 ori în Anglia şi de 350 de ori în Olanda. Dar nu şi în Moldova. Aici încă sunteţi ferit de concurenţă şi aveţi toate şansele să vă dezvoltaţi o afacere frumoasă şi profitabilă.

În momentul de faţă (2010), consumul anual pe cap de locuitor în Moldova este sub 100g de ciuperci. Consumul normal ar fi de circa 2 kg/locuitor. Pentru început, aveţi nevoie de doar 50-60 metri pătraţi (un beci sau un garaj). Recolta va fi de 2.000-2.500 kg ciuperci/an din 3-4 cicluri de cultură.

Bugetul iniţial

Practic, primii paşi sunt:

• amenajarea spaţiului de cultură (ciuperci);
• achiziţionarea sporilor;
• obţinerea autorizaţiilor.

Bugetul necesar pentru start variază, în funcţie de suprafaţa pe care doriţi să o cultivaţi cu ciuperci. Puteţi porni o ciupercărie cu 1.000 de euro sau cu 20.000 de euro.

Avantaje ale afacerii cu ciuperci

1. Investiţie iniţială modică.

2. Concurenţa redusă. Cererea de ciuperci este de 26 de ori mai mare decât oferta!

3. Derulare rapidă. La o cultură intensivă de ciuperci se obţin 5-6 recolte pe an! Nu uitaţi, este cultura cu cel mai mare randament pe metru pătrat!

4. Piaţa de desfacere pentru ciuperci este asigurată! Ciupercile Champignon sunt cele mai căutate ciuperci din Moldova.

5. Posibilităţi multiple de extindere şi export.

6. Nu necesită teren agricol. Un hambar, un beci sau un garaj bine amenajate sunt tot ceea de ce aveţi nevoie.

7. Materialele necesare sunt foarte ieftine şi uşor de procurat (cel mai bun sol pentru ciupercile Champignon este bălegarul!).

8. Se poate începe ca o afacere de familie.

Profit iniţial din cultivarea ciupercilor

Cu un spaţiu de cultură de 100 metri pătraţi (realizat prin supraetajare), obţineţi încasări de peste 40.000 euro/an. Or, de pe un singur metru pătrat se obţin 80-100 kg de ciuperci/an. Înmulţiţi cele 9.000 kg de ciuperci pe an cu aproximativ 15 lei (1 kg ciuperci – preţul en-gross). Rezultatul: 135.000 lei, reprezintă venitul obţinut de firma dvs. Şi asta numai după primul an!

Desfacerea şi, deci, profitul sunt asigurate, deoarece cererea pe piaţă este mult mai mare decât oferta. Nu uitaţi că ciupercile sunt căutate pentru că au gust deosebit, conţinut de proteine apropiat de cel al cărnii şi calităţi terapeutice sau imunostimulente. În plus, în perioadele de post de peste an cererea înregistrează un salt remarcabil.

Sursa: flux.md

Creşterea puilor de curcă în propria gospodărie, se face cu cloşti (pot fi curci sau găini), iar durata este de 45-60 zile, până când puii se pot descurca singuri şi cloştile îi părăsesc. 

După nouă ani de muncă peste hotare, Constantin Nasu din Sămăşcani, Şoldăneşti, a decis să cultive căpşuni în grădina sa. Nu-l sperie investiţia pe care a făcut-o în cei 30 de ari cu căpşuni, ci realizarea fructului. „Ţăranul munceşte şi se mulţumeşte cu preţul pe care îl propun precupeţii, căci nu ai încotro, aceştia adună banii", spune resemnat sămăşcăneanul. 

Este un pom înrudit şi asemănător cu cireşul. Cele mai multe soiuri de vişin provin din vişinul comun (Cerasus Vulgaris Mill.) care se întâlneşte numai în stare cultivată.

Vişinele conţin: 77.8-88,6 % apă, 6.3-13.8 % zaharuri, 1-4 % acizi, provitamina A, vitaminele B1, B2, C, PP, acid folic 0.04- 0.50 mg la 100 g, vitamina E. Ele au o valoarea energetică de circa 63 kcal la 100 g. Din vişine se prepară sucuri, dulceaţă, compot, gem, vişinată, sirop, precum şi numeroase produse: îngheţată, şerbet, spump, sufleu.

Există un soi de vişin denumit Marasca ale căror fructe au pulpa şi sucul colorate în roşu-intens, negricios, gustul pronunţat acid şi amărui, care se transmite şi lichiorului fabricat din ele (maraschin).

Vişinul are vigoare mai slabă decât cireşul, unele soiuri fiind pitice; în pepinieră, şi în primii ani de la plantare în livadă, formează numeroşi lăstari anticipaţi, care îndesesc coroana; prin aceasta, se deosebeşte de cireş, la care lăstarii anticipaţi lipsesc. În general, vişinul are capacitatea de ramificare mai mare decât cireşul.

Fenomenul etajării naturale a ramurilor de schelet se întâlneşte şi la vişin, dar etajele sunt mai apropiate şi mai puţin evidenţiate decât la cireş.

Unele soiuri de vişin (Engleză timpurie, Mocăneşti) rodesc aproape exclusiv pe buchetele de mai, ca cireşul, iar altele, pe ramuri plete (Crişana, Ostheim). Există şi soiuri la care buchetele şi pletele sunt aproape la fel de bine reprezentate. Ramurile roditoare ale vişinului trăiesc 5-6 ani, faţă de 10-12 ani la cireş. Vişinul înfloreşte după cireş. Numai la unele soiuri de cireş cu înflorit târziu (Germersdorf, Pietroase), perioada înfloritului se suprapune parţial cu a soiurilor de vişin care înfloresc timpuriu

După perioada înfloritului, soiurile de vişin se clasifică astfel:

• cu înflorit timpuriu (Engleză timpurie, Fortuna)
• cu înflorit mijlociu (Mari timpurii, Nana)
• cu înflorit târziu (Meteor, Oblacinska)

Unele soiuri de vişin sunt autofertile (Oblacinska, Nana, Mocăneşti, Meteor, Dropia, Northstar), parţial autofertile (Engleză timpurie, Mari timpurii) şi autosterile (Grossa Gamba, Ţarina).

Soiurile autofertile de vişin sunt, de regulă, mai productive. Vişinii începe să rodească la 3-4 ani de la plantare, dar producţia devine economică la vârsta de 5-6 ani. Un vişin produce 15-25 kg fructe. Durata economică a unei plantaţii este de 25-30 de ani.

În perioada înfloritului, vişinul are nevoie de timp favorabil (care să permită zborul albinelor) şi de temperaturi medii zilnice de 12-17°C. Polenizarea trebuie să aibă loc în primele 2-3 zile de la deschiderea florilor, deoarece stigmatul îmbătrâneşte repede şi devine nereceptiv pentru polen. Pe vreme ploioasă sau rece, florile leagă slab. În restul perioadei de vegetaţie, vişinul necesită mai puţină căldură decât cireşul. În cursul iernii, el rezistă până la -30°C, fiind deci mai rezistent la ger decât cireşul.

Având înrădăcinare superficială, vişinul valorifică, şi solurile mai subţiri, parţial erodate, apropiindu-se, din acest punct de vedere, de prun. Plantaţiile intensive de vişin trebuie amplasate însă, pe soluri cu fertilitate naturală mijlocie sau bună, pe terenuri plane sau cu pante de până la 12-13 %. Cultura comercială se poate practică până la altitudinea de 500-650 m, ca şi în cazul mărului.

Altoirea pe mahaleb este indicată în zone mai secetoase şi pe soluri mai bogate în calciu.

Vişinii pe rod necesită tăieri de fructificare la intervale de 4-5 ani. Aceste tăieri sunt necesare nu atât pentru a norma producţia pomilor, ci pentru a menţine tinere ramuri de semischelet. Dacă nu se aplică cu regularitate aceste tăieri, semischeletul şi ramurile de rod se epuizează şi se usucă natural.

Sursa: agricultor.ro

S-ar părea că în lumea contemporană este dificil să mai fii surprins de ceva anume. În special, acest lucru se referă la femei, care în prezent se ocupă de toate – de la şofat pînă la administrarea afacerilor de milioane de dolari sau euro. Bineînţeles că putem avea o atitudine diferită faţă de femeile care se descurcă în afaceri nu mai rău decît bărbaţii. Cert însă este că aceste femei merită tot respectul şi admiraţia celor din jur.

Totul este abia la început

În satul Ţipala, raionul Ialoveni, există o plantaţie de mure cu o suprafaţă de 3,7 ha, care aparţine Raisei Ghimp. Ea este una dintre puţinele persoane din Moldova care au riscat să se ocupe de creşterea acestei culturi destul de rare pentru ţara noastră şi despre care nu atît de multă lume cunoaşte. Raisa are puţin peste 40 de ani. Are doi feciori – Alexei de 27 de ani şi Artur de 12 ani, care îşi susţin mama în toate.

De profesie, eroina noastră este agronom. În anii 90 ai secolului trecut, la fel ca şi mulţi alţii, din cauza lipsei surselor financiare, a început să se ocupe de afaceri după principiul „cumperi şi vinzi". În acest mod a exportat fructe în Rusia pe parcursul a peste 15 ani. A decis să-şi schimbe domeniul de activitate pe neaşteptate. Într-o zi, a văzut într-un supermarket mure îngheţate şi din curiozitate a decis să afle mai multe despre această cultură pe internet. A aflat, astfel, că murele pot fi consumate nu doar în stare proaspătă sau îngheţată, dar şi să faci din ele vin, gem sau compot. De asemenea, s-a dovedit că în Moldova există doar cîteva persoane care practică cultivarea acestei culturi importante.

Raisa Ghimp: Am trăit toată viaţa din greu. Prima afacere legată de exportul fructelor am început-o de la zero şi iată că şi cu murele este la fel. Pentru a demara această nouă afacere, am fost nevoită să vînd bunurile pe care le aveam pentru a cumpăra pămînt în raionul natal Ialoveni şi peste 1000 de butaşi. În anul 2007 am început să înmulţesc plantaţia, iar peste patru ani aceasta s-a extins şi s-a „maturizat". La moment, pe plantaţie există plante care au doi-patru ani, dar sînt şi plante tinere de un an, care mai au nevoie de timp pentru a se consolida.

Chiar dacă de la demararea afacerii au trecut deja circa 5 ani, businessul Raisei este doar la început de cale. „Oamenii ştiu ce înseamnă zmeură şi căpşună, însă ce înseamnă mure înţeleg mai greu. Din aceste considerente în toţi aceşti ani eu mă ocup nu doar de cultivarea murelor, dar şi de promovarea acestor fructe. Totodată, nu-mi este ruşine să plec la piaţă pentru a le vinde", spune Raisa.

Primele succese

În anul 2011 de pe plantaţia sa de mure femeia întreprinzătoare a strîns 10 tone de recoltă. Însă Raisa este sigură că peste cîţiva ani, cînd plantaţia se va fortifica, va strînge o recoltă de 7-10 tone de pe un hectar. De regulă, murele se culeg începînd de la mijlocul lunii iulie şi pînă la mijlocul lunii septembrie. Murele, la fel ca şi zmeura şi căpşunele, se coc treptat. Din aceste considerente, ele trebuie strînse, practic, la fiecare două zile. Preţul unui kilogram de mure variază de la 10 la 50 de lei în funcţie de anotimp.

Femeia recunoaşte că afacerea legată de cultivarea murelor este una profitabilă în Moldova, însă susţine că pentru aceasta este nevoie de ceva timp, iar, deocamdată, afacerea nu aduce profitul scontat. Din totalul investiţiilor făcute, pînă în prezent nici măcar jumătate nu au fost recuperate. Raisa presupune că ar mai fi nevoie de trei ani pentru ca afacerea să înceapă a aduce profit.

Raisa GHIMP: Nu consider că jertfesc cu ceva anume sau acord mai puţină atenţie familiei. Eu fac o afacere şi primesc de la aceasta plăcere. Iubesc pămîntul, deoarece de el trebuie să ai grijă la fel cum ai grijă de un copil. Fac ceea ce-mi place. Pentru a culege murele trebuie să te trezeşti la 5 dimineaţa, iar apoi să le repartizezi pe la pieţe. De asemenea, trebuie să te gîndeşti ce să faci cu marfa care nu a fost realizată. Da, într-adevăr, este o muncă grea şi nu toţi bărbaţii ar putea face faţă acestui lucru. Probabil, femeile reuşesc în astfel de afaceri pentru că sînt mai rezistente şi mai perseverente.

Sursa: profit.md

Datorită faptului că fazanul nu a fost domesticit, creşterea lui în captivitate prezintă anumite particularităţi, aşa că sensul de extensiv, semiintensiv şi intensiv este cu totul altul decât cel cunoscut la păsările domestice de fermă.

Comportamentul crescătorului de fazani trebuie să fie unul special faţă de orice specie sălbatică. Să evite stresul de orice fel, care poate avea efecte dăunătoare nebănuite, atunci când comportamentul faţă de această specie este brutal, fără menajamente şi precauţii deosebite.

Pentru crearea unor ferme de creştere a fazanilor trebuie ales un loc liniştit, ferit de vânt, bătut de soare, unde iarba se usucă uşor. Crescătoria de fazani poate fi construită din cărămizi, scânduri sau din pereţi de beton.

Fazanii maturi sau aflaţi în creştere pot fi crescuţi, în perioada neproductivă, în crescătorii comune. De obicei, acestea sunt reprezentate de un şopron sau streaşină, înconjurată din 3 părţi şi având o comunicare directă cu o volieră. Voliera se construieşte din plasă de sârmă, cu înălţimea de 2-2,5 m, marginea de sus trebuind să fie răsfrântă spre interior, pentru a se preveni evadarea păsărilor. Ochiurile plasei pot să aibă dimensiuni de la 2x2 cm pe o înălţime de 1m, iar peste această înălţime se poate folosi o plasă cu ochiurile de 4x4 cm. În acest fel, păsările sunt apărate de animalele de pradă şi alţi dăunători.

Acoperişul volierei poate să fie realizat tot din plasă de sârmă, fixată pe stâlpi din lemn sau metal, dispuşi la o distanţă de 4-6 m unul de celălalt. Baza construcţiei trebuie să fie din beton, cu o adâncime pe perimetru de până la 80 de cm, pentru a nu se permite rozătoarelor sau altor animale de pradă să treacă pe sub plasa de sârmă. Unii crescători de fazani preferă să folosească în locul plasei metalice, ca plasă de acoperire, o plasă din material sintetic, deoarece în cazul creşterii unei rase mai bătăioase, atunci când se încaieră, păsările zboară pe verticală şi se pot răni.

În perioadele cu vreme mai nefavorabilă, mai ales iarna, fazanii se adăpostesc sub streaşină. În aceste voliere comune, fazanii sunt adăpostiţi, de obicei, pe timpul iernii până la începutul sezonului de împerechere. Dacă se realizează construcţii mai uşoare, pentru a se evita pătrunderea frigului, este recomandabil ca pe lângă pereţii volierei, în afara împrejmuirii, să fie aşezate baloturi de paie sau rogojini care protejează de frig şi vânt.

Odată cu apropierea anotimpului de înmulţire, fazanii sunt aşezaţi în voliere mai mici, aşa-numitele cuşti pentru cuibul de ouă. Pentru o familie de fazani este necesară o cuşcă cu suprafaţa de 4-6 m2 (2x2 sau 2x3 m), iar pentru fazanii cu coada mare este necesar ca această suprafaţă să fie ceva mai mare (4x4 până la 5x6 m). O parte din volieră se acoperă cu o folie de plastic sau cu rogojini, care o păzesc de vânturi puternice şi de soare.

Masculii sunt foarte agresivi şi iritabili şi se lovesc cu ciocul prin gardul de sârmă. Iată de ce volierele se acoperă, suplimentar, cu un înveliş opac (din plastic, tablă, PFL, rogojină) la o înălţime de 45-50 cm de la sol. În cazul volierei permanente este preferabil ca aceasta să aibă podele mai calde, din cărămidă sau asfalt, acoperite cu 4-5cm de nisip. Trebuie evitată podeaua din pământ sau lut, deoarece poate o fi o sursă de infestare cu paraziţi, bacterii, mucegaiuri. În plus în timpul iernii sau după ploaie se transformă în noroi, iar păsările capătă o înfăţişare neatrăgătoare.

Atunci când sunt crescute rase de fazani iubitori de căldură şi când există şi condiţii climaterice mai uscate, lângă volieră se ataşează un coteţ de păsări. Pentru fiecare pasăre se alocă 2-3 m2 din suprafaţă. Dacă se ia în considerare natura sălbatică a fazanului, este de dorit ca condiţiile din volieră să se apropie, cât se poate de mult, de cele din mediul natural. Legătura cu lumea vegetală trebuie să fie extinsă la maximum. În fermele mari, terenul este cultivat cu plante, precum lucernă, trifoi, rapiţă, eventual se pot planta şi arbuşti, şi copăcei, care să satisfacă instinctul fazanilor de a se ascunde, pe de o parte, iar pe de alta, mărind valoarea decorativă a volierelor: molizi, gutui sălbatic, pin negru, păducel, stejar, salcâm.

Volierele trebuie, de asemenea, să fie împodobite cu ramuri uscate de copaci, bolovani, trunchiuri de copaci, care să le dea animalelor iluzia mediului lor natural.

În unele crescătorii se fac nişte voliere uşoare şi mobile, care se mută periodic, o dată la 2-3 zile, dintr-un loc în altul. Acestea constau dintr-un cadru realizat din scânduri peste care se întinde o plasă de sârmă. Se dispun la 10-15 m una de alta, în formă de tablă de şah, pe un teren cu o vegetaţie bogată.

În fermele mari pentru creşterea fazanilor, cuştile pentru depunerea ouălor se dispun pe câteva rânduri, cu un coridor de lucru între ele. Sub streaşină se pune un cuibar pentru depunerea ouălor, însă este posibil ca femela să nu-l agreeze şi să-şi facă alt cuib pe pământ sau în arbuşti. Pentru a da posibilitatea păsărilor de a dormi la înălţime de sol, în cuşcă se pun nişte putini de circa 1m înălţime. În cuşcă se mai pun adăpătoare, un jgheab pentru mâncare, o troacă pentru nisip şi alte substanţe minerale, precum şi o lădiţă cu nisip amestecat cu cenuşă, pentru spălare.

În fermele pentru vânătoare, care dispun de terenuri întinse, pe o suprafaţă de 20 m2 se instalează 10 fazani adulţi sau 15 fazani aflaţi în creştere.

Creşterea naturală sau sistemul de creştere extensiv

În acest sistem, ecloziunea se face în mod natural, cu cloşti (găini), cu ouă procurate de la firmele de fazani organizate sau ouă recoltate din terenurile de vânătoare, din cuiburile periclitate. Puii, după ecloziune, se cresc în mod natural, cu ajutorul cloştii adoptive, până la vârsta de 60-90 de zile, când sunt părăsiţi de cloşti.

Sistemul de creştere cu cloşcă captivă înlătură neajunsurile creşterii cu cloşti în libertate. În acest sistem, cloşca este închisă într-o cuşcă (cutie de creştere), având dimensiuni de 70x70 cm pentru găina cloşcă. Cutia de creştere este un miniadăpost, închisă complet pe 3 laturi şi acoperită, latura a 4-a (faţada) este prevăzută cu stinghii, în poziţii verticale, la distanţă, astfel încât să nu permită ieşirea puilor, astfel că joacă rolul unei „crescătoare artificiale", care prin cloşcă asigură căldura necesară puilor în primele zile de viaţă şi în continuare, până ce puii părăsesc cloşca.

Hrana pentru cloşcă se administrează în faţa laturii prevăzute cu gratii, în imediata apropiere a acesteia, aşa fel încât cloşca să ajungă cu uşurinţă să consume hrana.

Cutiile de creştere se pot amplasa pe terenuri cu vegetaţie bogată şi valoroasă (lucernă sau trifoişti cu talie foarte mică, cosite frecvent), care se mută dintr-un loc în altul, la intervale de câteva zile.

În jurul cuştilor se amenajează volierele din plasă, cu ochiuri foarte mici (ceva mai mici de 2x2 cm), care să nu permită puilor să iasă şi să-i ferească, în acelaşi timp, de anumite răpitoare. Terenul de amplasare a cuştilor este bine să fie pe sole cultivate cu plante care atrag insectele (recomandabil lucernă sau trifoişti). Locurile alese pot în pădure, în poieni sau în imediata apropiere a pădurilor, sau în câmp, sub unii arbori care să asigure umbra necesară.

Cu o săptămână înainte de amplasarea cuştilor în câmp, lucerna va fi cosită în fâşii paralele, late de 3-4 m, despărţite una de alta de zone de 15-20 m, astfel încât puii să găsească frunze verzi, crude şi insecte, dar să se şi ascundă în vegetaţia mică (lucernă sau alte plante). Pe măsură ce vegetaţia creşte, aceasta va fi cosită, în timpul nopţii, când puii sunt închişi, astfel asigurând puilor, permanent, hrană naturală (plante verzi, fragede şi insecte) de bună calitate.

Cutiile de creştere se amplasează pe pajişti, în rânduri paralele, la 25-30 m una de alta. Cutiile pot avea pardoseala din plasă de sârmă cu ochiuri foarte mici, iar în zonele cu precipitaţii foarte abundente, pardoseala poate fi construită din carton asfaltat, iar cutia va fi aşezată pe un strat de nisip, uşor mai ridicat (5-7 cm).

Pe o "pajişte de creştere" se grupează, pe cât posibil, pui din serii apropiate de ecloziune (naturală sau cu cloşti).

În primele 2-3 zile de viaţă, puii sunt ţinuţi închişi în cuşti de creştere sau într-o îngrădire de plasă mică, de câţiva mp, până ce învaţă să vină la chemarea cloştii. În aceste 2-3 zile hrana puilor se administrează lângă cloşcă, care va chema puii la mâncare. Din a 4-a zi puii sunt lăsaţi să caute şi ei hrana, fiind chemaţi pentru consumul tainului de hrană de către îngrijitor. Practic, lăsarea puilor liberi în pădure şi sălbăticirea acestora se fac la vârste variind de la 60 la 90 de zile, în situaţia în care fazanii se cresc pentru popularea fondurilor de vânătoare.

Creşterea în captivitate a fazanilor (sistemul semiintensiv)

Se practică în voliere de ouat, împărţite în compartimente cu suprafaţa de 18-20 m2 pentru fiecare familie formată dintr-un mascul şi 6 femele.

De asemenea, pot fi folosite "volierele de grădină", pentru loturi de 25 de fazani la 100 făzăniţe (raport 1:4), cu suprafeţe de 500-700 m2. Ouăle obţinute de la făzăniţe pot fi incubate natural (cu cloşti) şi puii se cresc cu cloşti captive. În cazul în care creşterea se face pentru popularea fondurilor de vânătoare, puii obţinuţi se vor elibera la 60-90 de zile în pădure, odată cu fazanii adulţi, dacă fazaneria îşi lasă puii să se obişnuiască cu acestea. Puii vor fi chemaţi de îngrijitor prin fluierături scurte, permanent cu aceeaşi melodie. Seara, pentru culcare, îngrijitorul va închide puii să fie cât mai egal repartizaţi în fiecare din cutii.

În momentul în care se observă că numărul de insecte pe o anumită parcelă se reduce, cutiile de creştere, cu cloşti şi pui, se mută pe o altă parcelă.

Treptat, pe măsură ce puii devin mai independenţi de cloşti, şi încep să doarmă pe crengile unor copaci sau arbuşti (în interiorul volierei), se reduce numărul de cloşti, cutiile de creştere rămânând însă pe loc (ca locuri de refugiu şi adăpost), iar hrana se administrează ca şi până atunci, în apropierea acestora. După ce se îndepărtează cloştile în totalitate, hrana se depune în apropierea cărărilor spre pădure sau chiar în pădure.

Creşterea intensivă a fazanilor

Se practică folosind sistemul de creştere pe toată durata vieţii economice a fazanilor. În acest sistem, fazanii sunt crescuţi toată viaţa închişi în voliere, hale adăposturi pentru ouat şi pentru iernat. Puii se obţin prin clocit sau prin incubaţie artificială, putând fi crescuţi natural sau artificial.

Puii pot căpăta destinaţii diferite, cei obţinuţi din loturile de elită se cresc până la maturitate pentru împrospătarea efectivului matcă destinat producţiei. Altă categorie de pui pot fi crescuţi pentru producerea de carne sau pentru repopularea fondurilor de vânătoare. Popularea fondurilor de vânătoare se face la vârsta de 90 de zile a puilor.

Producţia de ouă a făzăniţelor sălbatice nu depăşeşte 25-30 de ouă, în timp ce femelele selecţionate pot realiza producţii de 65-80 de ouă/cap/sezon de ouat.

Hrănirea şi exploatarea fazanilor adulţi destinaţi reproducţiei

Pentru lunile de iarnă, fazanii adulţi care formează efectivul matcă cu destinaţie pentru reproducţie în voliere trebuie să aibă un şopron pentru adăpostire şi tufişuri formate din arbuşti în care păsările se pot ascunde.

În mod obişnuit, volierele se amenajează la marginea unei păduri sau chiar în pădure sau lângă o lizieră sau pâlcuri de pomi şi arbuşti, pe un teren uşor înclinat şi bine drenat, bine înierbat cu vegetaţie valoroasă (lucernă, trifoi), cu expoziţie spre sud.

Înainte de popularea volierelor, fazanii se vaccinează antipestos. Volierele sunt împrejmuite cu plasă de sârmă şi acoperite cu acelaşi material. În voliere se amenajează un compartiment de ouat şi un compartiment de iernat. Voliera de iernat este căptuşită în exterior cu pereţi din stuf sau coceni.

Pentru timp de iarnă, fazanii sunt întreţinuţi în aceste voliere de iernat, în grupe mari formate dintr-un număr mare de familii (o familie este formată din 6 făzăniţe şi un fazan). Pentru fiecare 50 de familii (300 de făzăniţe şi 50 de fazani) se asigură o rezervă de masculi, în număr de 10-12 capete.

Sper că această informaţie să constituie o garanţie a succesului dumneavoastră în desfăşurarea acestei afaceri, deoarece un volum mare de investiţii nu asigură întotdeauna obţinerea veniturilor grase.

Sursa: flux.md

Creşterea raţelor de carne este activitate foarte profitabilă în condiţiile în care sunt îndeplinite cele mai importante caracteristici tehnologice privind furajarea şi asigurarea condiţiilor de microclimat.

Creşterea raţelor se face în 2 faze:

Faza 1, durează 2 săptămâni, când densitatea de populare este de 15-20 cap./mp.

Faza 2, durează din săptămâna 3 când densitatea este de 10-12 capete la 3 săptămâni scăzând la 8, 6 şi respectiv 4 capete la sacrificare, la vârsta de 2 luni.

Aşternutul: se pot folosi ca aşternut paie (curate, fără mucegai) sau talaj de lemn, care se aşează într-un strat de 5-10 cm grosime. Periodic aşternutul se completează pentru a preveni formarea unor zone umede (înainte de instalarea aşternutului, adăpostul se va dezinfecta obligatoriu). În perioadele călduroase (cu temperatura de peste 20 grade C) bobocii pot fi scoşi afară, însă atenţie la razele soarelui care pot afecta ochii bobocilor mici.

NICIODATĂ NU FOLOSIŢI CÂRPE SAU HÂRTIE ca aşternut. Menţin umiditatea şi sunt mediul perfect pentru dezvoltarea bacteriilor.

Temperatura: în primele 7 zile se asigură 30-32 grade C, după care se reduce cu câte 2-3 grade C/săptămână până se ajunge la 16-18 grade C. În prima lună de viaţă bobocii sunt mai sensibili la temperaturi scăzute deoarece sistemul de termoreglare nu este încă bine dezvoltat, însă după ce se îmbracă în pene pot suporta temperaturi mai joase. Pentru asigurarea temperaturii necesare se recomandă folosirea becurilor de căldura în infraroşu 150, 250 W.

Lumina: în prima săptămână se asigură lumina 24h/zi, după care se reduce cu câte o jumătate de oră/zi, până la 14 zile, când ajungem la 17h/zi, durata care se menţine până la sacrificare. Dacă însă doriţi să sacrificaţi bobocii mai repede, este recomandat să menţineţi 24h lumina /zi pe toată durata creşterii deoarece lumina stimulează consumul de apă şi furaje.

Adăparea: se asigură permanent apă proaspătă la discreţie. Pentru adăpare se pot utiliza adăpătorile de la pui sau adăpători tip jgheab (se calculează un front de adăpare de 5 cm / boboc). Este recomandat ca adăpătorile să fie amplasate în locuri în care se poate schimba mai uşor aşternutul (sau) chiar pe o suprafaţa betonată, cu gratar sau nisip, deoarece frecvent suprafaţa din jurul adăpătorilor va fi umedă.

Furajarea: pentru furaje se pot folosi hrănitori circulare ca şi cele pentru pui sau hrănitori tip "jgheab" (când se calculează un front de furajare de 2,5 cm/boboc). Se poate folosi de asemenea şi furaj măcinat, însa acesta se lipeşte de ciocul bobocului, caz în care este nevoie de un vas cu apă unde îşi pot spăla ciocul. Această practică atrage după sine umezirea aşternutului, iar furajele rămase în acest vas cu apă pot fermenta, astfel devenind sursa de îmbolnăvire. Pentru evitarea acestor neplăceri, vasul cu apă va fi mereu curăţat şi amplasat într-un loc mai uşor de curăţat.

O alta varianta de administrare a furajelor măcinate este sub formă umedă. Umezirea furajului se face chiar înainte de administrare şi doar cantitatea care urmează a fi consumata în următoarele 2-3 ore. Atenţie! Furajul se alterează uşor, fapt care obligă să fie consumat repede.

De asemenea, în furajarea raţelor se poate folosi şi masa verde proaspătă şi pălită care se administrează de la două săptămâni în completarea raţiei şi nu înlocuind furajele de bază.

Sursa: agroland.ro