Prolificitatea oilor condiţionează sever eficienţa fermelor de ovine

Producţia de carne la ovine depinde într-o mare măsură de caracterele de producţie (viteza de creştere, masa corporală la vârsta tipică, cantitatea şi calitatea carcasei), precum şi de caracterele de reproducţie a animalelor (prolificitatea, desezonizarea căldurilor).

Desezonizarea căldurilor are un control ereditar redus (h2 = 0,2-0,25), iar comportamentul lui în încrucişări nu este încă suficient explorat, astfel că selecţia rămâne singura cale de ameliorare, cu toate că rezultatele obţinute sunt lente.

Prolificitatea (exprimată prin număr de miei fătaţi pe oaie sau la 100 oi fătate) se pare că este cel mai uşor de ameliorat prin selecţie, cu condiţia asigurării unei alimentaţii la nivelul cerinţelor pentru exteriorizarea potenţialului ereditar al acestei însuşiri.

Pe bună dreptate, prolificitatea este considerată în perioada actuală caracterul de reproducţie cu cele mai mari rezerve de creştere a eficienţei reproducţiei.

Factori care influenţează prolificitatea

Prolificitatea este dependentă de mai mulţi factori genetici (rasa, populaţia şi individul) şi de mediu (alimentaţia, tratamentele hormonale, vârsta oilor, greutatea oilor, sezonul de montă), care pot fi controlaţi de specialiştii în creşterea ovinelor.

• Rasa are o influenţă majoră, întrucât există rase puternic specializate în direcţia prolificităţii ca: Bluefaced Leicester 180-200%, Friză 200-225 %, Oaia britanică de lapte 220-300%, Romanov 250-300%, Finish Landrace 300%, Booroolla 250-300%.

Rasele specializate din alte ţări realizează o prolificitate de peste două ori mai mare, comparativ cu rasele de ovine indigene.

Din analiza unui mare număr de lucrări de genetică a reproducţiei rezultă că numai prolificitatea are o heritabilitate suficient de ridicată (h2 = 0,25-0,35), care să răspundă eficient la selecţie.

• Populaţia şi individul. În cadrul fiecărei rase sunt populaţii şi în cadrul lor indivizi cu o prolificitate mult mai mare. Pe variabilitatea individuală se bazează selecţia pentru a putea realiza populaţii cu prolificitate ridicată.
• Alimentaţia. Furajele bogate în aminoacizi esenţiali pentru oaie, în energie, vitamine şi săruri minerale şi cu un conţinut moderat în fitoestrogeni determină maturarea simultană a 2-5 foliculi ovarieni.

Pentru a obţine o prolificitate ridicată, este nevoie ca nivelul alimentaţiei stimulative să fie menţinut atât în perioada campaniei de montă, cât şi în prima lună de gestaţie, pentru a evita pierderile embrionare.

În sezonul de toamnă, în perioada de pregătire pentru montă şi la montă, precum şi în prima lună de gestaţie, se recomandă păşunatul pe mirişti înverzite (trifoi, lucernă, păşuni cultivate în amestec de leguminoase şi graminee, mazăre, ovăz, grâu, orz) sau pe fâneţe otăvite în alternanţă cu păşuni bogate în hidraţi de carbon (mirişti de porumb). Prin aceste măsuri se poate realiza o prolificitate cel puţin la limita superioară a rasei.

• Tratamentele hormonale constituie o metodă eficientă, la îndemâna crescătorilor de ovine.

În cele mai multe cazuri, tratamentele hormonale pentru sincronizarea căldurilor vizează şi creşterea prolificităţii, astfel că doza de PMSG va creşte, în acest caz, cu circa 20-30% (faţă de 500 U.I. PMSG, se inoculează 600-700 UI PMSG).

În perioada actuală, în Franţa, majoritatea efectivelor de ovine exploatate pentru lapte şi carne se supun unor tratamente hormonale, care vizează sincronizarea căldurilor şi creşterea prolificităţii.

• Vârsta oilor influenţează semnificativ prolificitatea, fiind mai mică la mioare, apoi creşte până la vârsta de 5-6 ani, când este maximă, după care descreşte odată cu înaintarea în vârstă. La tineretul femel care este în creştere, o mare parte a substanţelor nutritive încă mai sunt dirijate spre dezvoltarea organismului, iar la oile în vârstă eficienţa digestiei şi a metabolismului scade în paralel cu creşterea incidenţei unor afecţiuni ginecologice.
• Greutatea oilor manifestă o influenţă moderată asupra prolificităţii, în sensul că oile mai grele realizează un număr semnificativ mai mare de fătări multiple comparativ cu oile cu greutate mai mică.
• Sezonul de montă are o influenţă indirectă asupra prolificităţii prin nivelul de furajare, durata zilei lumină şi intensitatea luminii.

Frecvent, prolificitatea cea mai ridicată se realizează – la rasele de ovine din ţara noastră – în sezonul de toamnă, când oile beneficiază de o furajare abundentă, de luminozitate moderată (1:1). După montele efectuate în prima parte a sezonului de montă se obţin cele mai multe fătări multiple la rasele de ovine autohtone.

Poate fi extinsă perioada de reproducţie la ovine?

O caracteristică a reproducerii majorităţii raselor de ovine este sezonicitatea lor, adică faptul că femelele acestei specii manifestă estrus cu frecvenţă ridicată numai în perioada de toamnă (august-decembrie).

Este o realitate că oaia a rămas mai dependentă de condiţiile naturale de mediu în mijlocul cărora îşi duce existenţa comparativ cu alte specii de fermă.

Absenţa ciclului sexual (anestrul sezonier) în timpul unor lungi perioade din an (8-9 luni), mai ales la rasele de ovine rustice, limitează reproducerea lor şi face imposibilă producerea mieilor indiferent de anotimp, cu efecte negative pe piaţa cărnii de miel şi a laptelui de oaie.

Este anormal pentru epoca noastră ca oile autohtone, în special oile de rasă Ţurcană, să se împerecheze numai în câteva săptămâni în perioada de toamnă, adică să se reproducă sezonier.
Mai devreme sau mai târziu va trebui să găsim o soluţie pentru a face ca oaia să se reproducă aproape tot timpul anului, adică să devină poliestreică anuală, aşa cum este vaca, fără vreun pericol pentru ea sau progeniturile ei.

Sursa: Revista-ferma.ro