Zootehnie

Recent fermierii din sud-vestul Angliei au creat prin încrucişarea unor rase locale de oi cu unele exotice, o nouă rasă de oi numită Exlana. Aceaste oi Exlana, îşi leapădă singură lâna în perioada primăverii, astfel fermierii fiind scutiţi de această muncă.

Operaţia de tundere a oilor se efectuază în fiecare an, şi este o operaţie destul de laborioasă şi costisitoare. În ultimii ani preţul lânii a scăzut considerabil ceea ce a făcut ca ocupaţia de creştere a oilor pentru lână să nu mai fie rentabilă.

Câteva calcule ne spun că prin creşterea oilor din rasa Exlana, se face o economie de aproximativ 9 euro pentru fiecare animal, pe an, astfel pentru fermierii care au în posesie sute de oi se poate vorbi de mii de euro economisiţi.

Oile Exlanda produc cca 500g de lână, cantitate foarte mică comparativ cu 9kg de lână cât produce o oaie crescută pentru lână. În plus aceste oi sunt şi mai reziste la paraziţii interni şi necesită mai puţine medicamente.

Sursa: agro-stiri.ro

Sectorul olandez al laptelui

Olanda este o ţară mică şi foarte populată din care mai mult de 50% din pământ este folosit pentru agricultură. În jur de jumătate din acest procent este folosit pentru fermele de lapte, cultivat de 24.000 de fermieri. Majoritatea acestor ferme sunt afaceri de familie cu un număr de aproximativ 55 de vaci de lapte producătoare şi o producţie medie anuală de 7500 de lapte pe cap de vacă. În medie, un hectar este ocupat de 1,5 vaci. Toate aceste aspecte fac managementul vacilor de lapte să fie o afacere intensivă.

Peste 95% din producţia naţională de lapte este colectată de corporaţii (85%) şi de societăţi private ale industriei laptelui (15%). În jur de 70% din lapte este exportat către ţări din interiorul şi din afara Europei. Mărcile comerciale eficiente i-au adus o faimă internaţională industriei olandeze ale fermelor de lapte. Aceste mărci eficiente stau mărturie pentru producţii care au o calitate indiscutabilă şi pentru practici corecte de desfăşurare a activităţii fermelor.

Pentru o ţară ca Olanda, acţiunea prin care consumatorii pun la îndoială existenţa unui sector mare de lapte într-un spaţiu atât de limitat, ar putea să aibă efecte fantastice. Este, de aceea, de cea mai mare importanţă ca imaginea pozitivă a industriei fermelor de lapte să fie menţinută. Doar acest lucru va asigura în viitor licenţa de a produce şi cea de a vinde.

Începând de la mijlocul anilor '90, ca supliment la calitatea tehnică a laptelui (care este deja un proces controlat), interesul pentru calitatea crescătoriilor de animale şi pentru managementul fermelor a crescut, aşa zisa licenţă de a produce. Circumstanţele în care laptele este produs trebuie să fie transparente şi indiscutabile, atât pentru consumatori cât şi pentru organizaţiile de comerţ cu amănuntul. Acest lucru include puncte ca sănătatea şi bunăstarea animalelor, folosirea responsabilă a medicamentelor, o igienă de calitate a fermei în lanţuri controlate (GMP, GVP, etc.).

Asigurarea calităţii programelor pentru fermele de lapte

Pentru a întâmpina necesităţile controlului de calitate a nivelului de management a fermei, industria olandeză a fermelor de lapte şi fermierii au stabilit voluntar un program de asigurare a calităţii pentru fermele de lapte, care atestă managementul fermelor. Acest program este numit Keten Kwaliteit Melk (KKM) şi a început în 1997 ca un sistem organizat privat.

Totuşi, în 2000, au fost întâmpinate obiecţii din partea Autorităţii Olandeze a Concurenţei, cu privire la penalităţile date de industria laptelui fermierilor care nu au s-au supus cererilor programului. Ca rezultat, programul KKM este prevăzut cu o directivă olandeză, care obligă orice fermier să lucreze după standardele KKM. Această directivă se află sub autoritatea Asociaţiei Olandeze a Fermelor de Lapte (Productschap Zuivel). Avantajul bazei legale este acela că marea majoritate a cantităţii de lapte va fi colectată de la ferme care au un certificat KKM, care indică practici de calitate legate de ferme, cu privire la siguranţa hranei şi la calitatea laptelui.

În prezent, doar câteva ferme nu au primit certificatul propriu KKM (mai puţin de 25). Directiva Asociaţiei Olandeze a Fermelor de Lapte obligă industriaşii din domeniul laptelui ca, în ceea ce priveşte colectarea laptelui de la fermele de lapte fără un certificat KKM, sunt luate măsuri de precauţie pentru a preveni riscuri potenţiale. În acest fel, pot fi date garanţii comercianţilor cu amănuntul şi consumatorilor, şi anume că tot laptele este produs şi prelucrat într-un mod responsabil. Uneori, fermele opresc colectarea laptelui după ce o anume perioadă de producere a laptelui fără certificare.

Fundaţia pentru asigurarea calităţii la Fermele de Lapte

Programul KKM este desfăşurat de Fundaţia pentru Asigurarea Calităţii a Fermelor de Lapte (Fundaţia KKM). Această fundaţie este o organizaţie independentă care are în consiliul de directori şi membri ai Asociaţiei Olandeze a Laptelui (NZO, care reprezintă industria laptelui) şi uniunea fermierilor (LTO, care reprezintă fermierii din domeniul laptelui).

Fundaţia este alcătuită din 31 de angajaţi: 21 de revizori contabili (inclusiv 2 supraveghetori), 5 persoane care sunt responsabile pentru certificare şi 5 administratori (tactica, calitatea şi supravegherea). Munca fundaţiei începe la traducerea directivei într-un manual practic pentru fermier. Ulterior, un protocol pentru auditori prevede, în modalitatea în care diferitele probleme din manual au nevoie să fie verificate în timpul unei vizite la ferme, şi cum lipsurile trebuie să fie notate pe forme standard. În mod similar, un protocol pentru departamentul responsabil pentru certificare, oferă instrucţiuni despre cum aceste forme au nevoie să fie evaluate într-o manieră cantitativă şi obiectivă. Prin păstrarea strict separat a sarcinilor de audit şi de certificare, obiectivitatea auditorilor poate să fie garantată.

Programul KKM

Programul KKM a devenit operaţional în 1997. Programul este format din 5 module: Folosirea medicamentelor; Sănătatea şi bunăstarea animalelor; Acoperirea necesităţilor de hrană şi de apă; Producţia de lapte şi depozitarea; Curăţarea şi clătirea instalaţiilor de lapte.

Modulele sunt integrate într-un manual pentru fermier. Fiecare modul descrie precauţiile pe care un fermier ar trebui să le aplice la ferma lui, pentru a corespunde cu cererile KKM. Măsurile de precauţie sunt comunicate în cea mai mare parte în forma măsurilor care descriu rezultatul care a fost intenţionat, în locul adoptării unor măsuri tehnice, care să prevadă cum ar trebui să lucreze un fermier. Un exemplu poate să fie dat cu privire la administrarea folosirii de medicamente atunci când vacile sunt tratate. O descriere a acestor măsuri poate să fie: la fermă, un sistem ordonat, curat şi complet de administrare a medicamentelor, este prezent tot timpul, incluzând cel puţin: data tratamentului, identificarea vacii, numele medicamentului, cantitatea administrată şi perioada de retragere. KKM nu cere date despre cum este făcută administrarea. Acesta poate să fie sub forma unui caiet, a unui calendar sau a unui sistem computerizat.

Pe deasupra, programul are ca scop cel de a interacţiona pe cât de mult posibil cu programele de calitate existente, care au legătură cu lanţul fermelor de lapte. În acest mod, asigurarea calităţii va fi mult mai eficientă, dar care va rezulta, de asemenea, într-un schimb de responsabilităţi pentru industrii şi organizaţii unde măsurile de siguranţă sunt de cea mai mare eficienţă, care reduc numărul criteriului de încuviinţări pentru fermier. Acest lucru crează un lanţ puternic de calitate în sectorul fermelor de lapte. De exemplu, KKM cere ca fermierul să urmărească ca hrănirea animalelor să fie făcută cu Produsele Fabricate de Calitate (GMP) ale industriei atestate. Mai mult, veterinarul care îndeplineşte cele 4 inspecţii ale sănătăţii animalelor pe an, ar trebui să fie certificate în concordanţă cu standardele olandeze.

În timpul unui audit, managementul fermei este verificat dacă se supune cu măsurile de precauţie descrise în modulele manualului de la KKM. Remarcile (lipsurile) sunt notate pe formulare. În medie, un fermier de lapte este auditat la fiecare 2 ani. În timpul acestei perioade, este posibilă organizarea unui audit adiţional (5-10%). De aceea, fermierii ar trebui să lucreze totdeauna conform programului de calitate al KKM.

În timpul unui audit, sunt verificate diferite puncte, cum ar fi:

• Administrarea ( recepţionarea de medicamente şi furaje, înregistrarea bolilor şi a folosirii medicamentelor, rapoartele de întreţinere, etc.)
• Igiena fermei (hambarului, grajdului, sălii de mulgere)
• Depozitarea hranei
• Adăpostirea animalelor

După ce a fost realizat auditul, auditorul trimite o copie a formularului care conţine comentariile către birou. Certificarea (atestarea) funcţionează cu un sistem cantitativ. Un angajat al departamentului de certificare evaluează fiecare deficienţă posibilă notată de auditor. Pentru deficienţele apărute, sunt numite valorile. Nivelul valorii este bazat pe riscul pentru producţia de lapte şi/sau pentru sănătatea animalelor. Atunci când totalul valorilor depăşesc o limită prestabilită, fermierul va fi informat şi un al doilea audit va fi organizat într-o perioadă de 2 luni. În medie, în cazul a 7% din ferme, un audit ulterior este necesar. Atunci când auditul ulterior are ca rezultat depăşirea limitei prestabilite, cetificatul KKM va fi retras.

Sursa: gazetadeagricultura.info

Numele rasei provine de la denumirea statului California, unde a fost creată. La baza producerii acestei rase a stat ideia obţinerii unui iepure de mare valoare comercială, rustic, precoce şi cu producţie mare de carne.

În vederea realizării acestui obiectiv, încă din anul 1923 au început încrucişările experimentale între două rase mici: Himalaia şi Chinchilla mic.

În urma acestei încrucişări a rezultat un număr de produşi. Dintre toţi a fost ales un iepuroi ce întruchipa cel mai bine o parte din caracterele scontate ale viitoarei rase şi care a fost împerecheat cu femelele din rasa Neozeelandeză alb, cu scopul de a imprima produşilor dimensiuni corporale mai mari şi a spori gradul de precocitate.

Printr-o selecţie riguroasă a produşilor rezultaţi din această încrucişare s-a reuşit să se obţină un nucleu de iepuri asemănători ca aspect cu rasa Himalaia, însă de dimensiuni mai mari, cu o mare producţie de carne, precoci şi rustici. Pe parcursul a cinci ani, caracterele respective au fost consolidate şi se transmiteau ereditar şi în mod constant descendenţilor.

În anul 1928, rasa a fost recunoscută oficial. În acelaşi an au fost prezentate câteva exemplare la expoziţia din South Gate (California). După 11 ani, în 1939, rasa a fost standardizată. Astăzi este una dintre cele mai populare rase, de mare valoare zootehnică şi comercială. Datorită multiplelor ei calităţi, rasa s-a răspândit în multe ţări din lume, inclusiv la noi, şi câştigă din ce în ce mai mult teren, fiind una dintre rasele de iepuri de casă cele mai frecvent utilizate în producerea de hibrizi pentru carne.

Dinamica greutăţilor corporale:

Vârsta (în luni):      1     2     3    4     5     6     7
---------------------------------------------------------------------------------
Greutatea (în kg): 0,5  1,0  1,7  2,3  2,8  3,4  4,0

Aspect, armonie, defecte

Greutatea medie normală a rasei Californiene se consideră a fi de 4,0 kg, cea minimă de 3,5 kg, iar cea maximă de 5,0 kg.

• Fenotipul rasei şi armonia de ansamblu

Capul este de mărime potrivită. Urechile le poartă în sus, în formă de V şi au o lungime de 11-11,5 cm. Gâtul este scurt şi bine ataşat de cap şi trunchi.

Trunchiul este relativ lung, proporţionat, uniform de larg (pe toată lungimea lui), bine îmbrăcat în muşchi (mai ales la nivelul trenului posterior). Membrele sunt aproximativ scurte, puternice şi cu aplomb general corect.

• Calitatea blănii

Corpul este acoperit cu păr foarte des şi uniform distribuit pe suprafaţa sa. Lungimea părului este de circa 3 cm.

• Culoarea de acoperire şi desen

Culoarea de acoperire este albă pură, fără ton gălbui sau gri, cu excepţia extremităţilor care sunt negre.

Desenul negru trebuie să cuprindă botul (masca trebuie să aibă forma ovală, să fie fără colţuri, să cuprindă porţiunea delimitată între vârful botului, oasele nazale până la nivelul ochilor, iar lateral se poate întinde pe maxilar şi chiar mandibulă), urechile, coada şi membrele anterioare (de la genunchi în jos).

Ochii sunt de culoare roşietică, iar pupila de un roşu-intens. Ghearele au culoarea cornului închis. Culoarea de bază este albă pură.

• Defecte uşoare

Greutatea corporală sub limita normală prevăzută de standard. Uşoare abateri de la fenotipul rasei şi lungimii urechilor. Densitatea mică a părului, diferenţe în plus sau în minus privind lungimea părului faţă de prevederile standardului.

Mască deformată sau chenăruită. Culoarea desenului depăşeşte articulaţia jaretului sau genunchiului. Existenţa unor fire sau pete colorate la nivelul culorii de acoperire. Diferenţe privind culoarea ochilor sau ghearelor faţă de prevederile standardului.

• Defecte grave

Greutatea corporală se situează sub limita minimă sau peste cea maximă admise de standard. Corp disproporţionat, îngust, deşirat, musculatură slab dezvoltată. Urechi mai lungi de 13,5 cm. Existenţa unei prea mici densităţi a părului sau a unei prea mari diferenţe a lungimii lui faţă de prevederile standardului.

Ochi sau gheare de alte culori decât cele prevăzute de standard. Mască ce depăşeşte nivelul ochilor, colţuroasă, chenăruită. Înspicări sau pete albe în interiorul desenului negru sau pete negre pe suprafaţa culorii de acoperire.

Sursa: revista-ferma.ro

În programarea reproducerii într-o crescătorie de iepuri de casă, este necesar să posedăm câteva cunoştinţe elementare privind particularităţile reproducerii acestei specii. În acest context, trebuie să ştim că:

• iepuroaicele manifestă călduri tot timpul anului;

• în ovarele iepuroaicelor, există permanent foliculi pe cale de maturare, ovulaţia fiind provocată de actul montei;

• femelele în călduri sunt neliniştite, se agită în cuşcă, răscolesc aşternutul, îşi smulg părul de pe abdomen, fac cuib, stau întinse, au organele genitale externe de culoare roşu-aprins, introduse în cuşca masculului, acceptă monta;

• la tineretul femel, prima montă se realizează prin tatonare, după atingerea a 70-75% din greutatea de adult a rasei şi a vârstei optime;

• la femelele multipare (care au fătat de mai multe ori), pentru programarea la montă, trebuie să se aibă în vedere: numărul de pui fătaţi şi înţărcaţi, starea de întreţinere şi vârsta;

• într-o crescătorie de iepuri, raportul între sexe este de un mascul la 9 femele;

• în vederea montei, femela se introduce în cuşca masculului (niciodată invers);

• după două monte consecutive (la interval de 10 minute între ele), iepuroaica se readuce în cuşca ei;

• masculii pot fi folosiţi la montă două zile consecutive, după care li se asigură o zi de pauză;

• diagnosticul gestaţiei, se poate face prin împerecheri de control la 5-6 zile de la montă, sau prin palparea abdomenului la 10-15 zile după împerechere;

• după o gestaţie de 30-31 zile, femelele fată între 1-12 pui, cu o greutate medie cuprinsă între 50-70 g;

• la 24 ore după fătare se face controlul cuibului, ocazie cu care se numără puii, se observă viabilitatea lor şi se elimină resturile placentare şi puii morţi;

• în funcţie de sistemul de creştere practicat, puii de iepure de casă se înţarcă la vârste cuprinse între 28-60 de zile.

Ritmul de reproducere

Pentru stabilirea ritmului de reproducere a iepurilor de casă într-o crescătorie, trebuie să ţinem cont de condiţiile de creştere asigurate (hrănire şi adăpostire) în cadrul acesteia.

Productivitatea iepuroaicelor dintr-o fermă, estimată prin numărul de pui înţărcaţi pe cuşcă şi pe an, depinde de intervalul între două fătări succesive, de numărul de pui la fătare şi de procentul de supravieţuire a puilor până la înţărcare.

După intervalul de timp între două fătări succesive, ritmul de reproducere poate fi:

• Ritmul de reproducere extensiv, este caracteristic crescătorilor care dispun de condiţii de hrănire şi adăpare precare şi se bazează pe realizarea a două fătări pe an, în urma cărora se obţin 12-18 pui înţărcaţi pe femelă. Un ciclu de reproducere este alcătuit din 30 zile de gestaţie şi 60 zile de alăptare. Cele două cicluri de reproducere însumează 180 zile pe an şi se derulează între 1 martie-15 septembrie.

• Ritmul de reproducere semiintensiv constă în realizarea a 3 fătări pe an, în urma cărora se înţarcă 26-28 pui/femelă. Intervalul între două fătări succesive este de 75 zile (30 zile de gestaţie şi 45 zile de alăptare). Cele trei cicluri de reproducere însumează 325 zile.

• Ritmul de reproducere intensiv se bazează pe realizarea a 4 fătări pe an şi obţinerea a 30-35 pui înţărcaţi/femelă. Durata unui ciclu de reproducţie este de 75 zile, iar femela este în activitate 300 zile/an.

• Ritmul de reproducţie foarte intensiv constă în obţinerea a 6 fătări/an/femelă şi a 36-48 pui înţărcaţi/an/femelă. Fătările au loc la interval de 60 de zile (30 zile de gestaţie şi 30 zile de alăptare), iar femela este în activitate 360 zile/an.

În funcţie de ritmul de reproducere ales se întocmeşte în fermă un plan de montă şi fătări (tab. 2).

Sursa: revista-ferma.ro

De ce sa tăiem colţii purceilor după fătare?

Purceii muşcă sfârcurile scroafei şi se luptă între ei pentru a dobândi şi păstra sfârcul pe durata suptului. Durerea cauzată de muşcătura purcelului deranjează scroafa, determinând-o să se ridice în mod repetat şi în felul acesta purceii nu mai au acces la sfârcuri pentru a se hrăni.

Rănile provocate pe ugerul scroafei sunt în acelaşi timp o „poartă" de pătrundere a germenilor patogeni ce determină apariţia infecţiilor la nivelul acestei regiuni. În timpul luptelor ce se desfăşoară între purcei pentru dobândirea şi păstrarea unui loc la supt, aceştia se pot răni destul de grav unii pe alţii. Simpla tăiere a colţilor purceilor cât mai repede după fătare previne apariţia acestor probleme.

Când tăiem colţii purceilor?

Colţii purceilor trebuie tăiaţi cât mai curând după fătarea acestora. Colţii pot fi tăiaţi încă din primele 15 minute după fătare. Pentru aceasta însă purceii trebuie separaţi de scroafă, aceasta făcându-se însă pentru o perioada de timp cât mai scurtă.

În vederea acestei operaţiuni de tăiere a colţilor veţi avea nevoie de un cleşte special destinat. De asemenea, este nevoie de încă o persoană care să vă ajute să separaţi purceii de scroafă. Pe toată durata desfăşurării acestei operaţiuni, purceii vor fi ţinuţi într-un coş sau ladă cu aşternut.

Cum se taie colţii purceilor?

• Dacă scroafa nu este contenţionată, atunci separaţi purceii de scroafă şi aşezaţi-i în altă boxă. Nu uitaţi că scroafa, la auzul guiţatului purceilor, poate deveni agresivă.

• Cu ajutorul unui panou de contenţie, restrângeţi spaţiul de mişcare al purceilor, înghesuindu-i într-un colţ al boxei sau aşezaţi-i într-un coş sau ladă cu aşternut.
• Apucaţi purcelul de cap şi presând cu degetele în dreptul comisurilor, obligaţi purcelul să deschidă gura.

• Tăiaţi cu cleştele fiecare colţ, asigurându-vă că limba nu este atinsă în timpul operaţiunii. Capul purcelului va fi ţinut uşor înclinat, în aşa fel încât fragmentele de colţi secţionate să cadă pe jos. Asiguraţi-vă că acestea nu rămân în gura purcelului, pentru că ar putea cauza rănirea mucoasei bucale sau chiar perforarea intestinelor.

• Colţii vor fi tăiaţi cât mai de la bază, în aşa fel încât să nu rămână porţiuni care ar putea în continuare să rănească ugerul scroafei. Faceţi asta însă cu grijă, să nu răniţi gingia.

• Dezinfectaţi cleştele înainte de a trece la tăierea colţilor unui alt purcel. Pe toată durata operaţiunii, purceii vor fi ţinuţi la căldură. La încheierea operaţiunii, pe întreg cuibul de purcei, aşezaţi imediat purceii înapoi lângă scroafă.

Sursa: revista-ferma.ro

Pentru a obţine o cantitate cât mai mare de lapte de la caprele pe care le creştem, este bine să cunoaştem şi să reducem la minim factorii care o pot influenţa negativ. 

Producţia de carne la ovine depinde într-o mare măsură de caracterele de producţie (viteza de creştere, masa corporală la vârsta tipică, cantitatea şi calitatea carcasei), precum şi de caracterele de reproducţie a animalelor (prolificitatea, desezonizarea căldurilor).

Ei bine, fătările au început de ceva timp, iar oierii speră să realizeze un procent de supraviețuire a mieilor cât mai ridicat până la momentul înțărcării.

Calul andaluz a fost apreciat încă din Evul Mediu. A fost cunoscut oficial sub numele de cal pur spaniol.

Foarte multe afecţiuni cardiovasculare, gastrointestinale, nevrotice, etc. sunt vindecabile prin laptele provenit de la iepele din rasa Haflinger.