Zootehnie

Ferme model găseşti doar acolo unde există fermieri progresişti care transpun în practică idei inovatoare, ce pot fi preluate şi de către alţii.

O flotilă de avioanele ușoare și motocicletele puternice de cros sunt principale mijloace utilizate de fermierii de la Anna Creek, Australia, pentru a mâna cirezile de vite, de-a lungul unui teritoriu care măsoară 24.000 de kilometri pătrați, o suprafață comparabilă cu a unei țări precum Israelul.

Creşterea caprelor specializate pentru producţia de lapte se bucură de un interes tot mai crescut în ţara noastră. Alături de rasa Sannen, de o bună popularitate beneficiază şi rasa de capre Alpină Franceză, datorită producţiei foarte bune de lapte şi mai ales a capacităţii de adaptare la condiţiile intensive de creştere şi cele de mediu de la noi din ţară.

În vederea realizării de blănuri de culoare albă, mult mai avantajoase pentru industrie, crescătorii americani au creat rasa de iepuri de casă Neozeelandezul Alb. La formarea acestei rase a concurat şi Uriaşul alb. Forma sa corporală arată evident caractere ale tipului de iepure destinat producţiei de carne.

Raportul dintre carne şi oase este de 5,7:1. Blana este foarte deasă şi deosebit de elastică, calitate ce constituie elementul important care recomandă blana iepurelui Neozeelandezul Alb drept o materie primă excelentă atât pentru producţia de blănuri, cât şi pentru industria de pălării.

Iepurele "super"

În America este crescut aproape în toate fermele producătoare de carne de iepuri. În ultimele decenii ale secolului trecut, ţările europene au intensificat creşterea Neozeelandezului alb, întrucât se dezvoltă foarte repede. O calitate deosebită este aceea că, în condiţiile de întreţinere şi furajare intensivă, suportă bine exploatarea forţată şi, în general, depăşeşte cu mult rezultatele obţinute la celelalte rase, în condiţii de întreţinere similare.

În cazul asigurării unei furajări bine echilibrate, femela fată de 5-9 ori pe an. Mamele cresc până la înţărcare circa 8 pui şi chiar mai mulţi la o fătare. Puii sunt foarte viguroşi şi au un ritm de creştere rapid. Din această cauză, multe exploataţii înţarcă puii la vârsta de 4 săptămâni.

În California, această rasă se bucură de o foarte bună apreciere atât din partea crescătorilor cât şi a consumatorilor, motiv pentru care este desemnat drept "iepure super".

Creşterea intensivă

Trebuie arătat însă că, în cazul exploatărilor intensive, este necesar ca întreţinerea şi furjarea să fie impecabile. Datorită acestui fapt, ţările mari consumatoare de carne de iepure hrănesc iepurii numai cu nutreţuri combinate granulate, unde raportul dintre principii nutritivi este studiat şi pus la punct în funcţie de vârstă, sex, anotimp etc. Din cauza formei sale plăcute, are o popularitate deosebită la marile expoziţii, precum şi în cercurile crescătorilor sportivi.

În ultima vreme, în multe ferme de creştere intensivă, se încrucişează albul Neozeelandez cu una din cele mai precoce rase americane - rasa Californiană. Când femelele metise au devenit adulte, acestea se încrucişează fie cu masculi albi Neozeelandezi, fie cu masculi Californieni, obţinându-se astfel metişi F2 deosebit de precoci şi, totodată, foarte valoroşi.

Precocitate

Ultimele exemplare de iepuri albi Neozeelandezi importate în ţara noastră au dat rezultate remarcabile. Atâta vreme cât animalele au fost crescute conform vechilor metode de creştere şi furajare, rezultatele nu s-au arătat mai bune decât cele obţinute cu Chinchilla sau cu vechile rase existente.

În momentul în care au fost introduse nutreţurile combinate, de bună calitate, s-a constatat că iepurele Neozeelandez manifestă o precocitate mult mai mare decât alte rase, valorificarea furajului făcându-se în condiţii de mare rentabilitate.

Dinamica greutăţii corporale:

Vârsta (în luni):      1     2    3     4     5     6
Greutatea (în kg): 0,6  1,4  2,2  3,2  3,7  4,1

Greutatea normală a rasei Neozeelandez Alb se consideră a fi de 4,0 kg, cu limita minimă de 3,5 kg, iar cea maximă de 5,0 kg.

Fenotipul rasei şi armonia de ansamblu

Prezintă un cap relativ mic, cu frunte şi bot lat, cu profilul uşor berbecat. Prezintă urechi scurte, a căror lungime este de 10-11 cm, pe care le poartă în sus, în formă de V. Urechile, cărnoase, sunt bine acoperite cu păr şi rotunjite la vârf. Gâtul este scurt şi bine ataşat de cap şi trunchi. Trunchiul este potrivit de lung, larg, cu forme rotunjite, bine îmbrăcate în muşchi (mai ales linia superioară a corpului). Membrele sunt relativ scurte, puternice, cu aplomb corect.

Calitatea blănii

Corpul este acoperit cu păr foarte des, a cărui lungime medie este de 3 cm.

Culoarea de acoperire

Culoarea de acoperire este de un alb pur. Ochii sunt de un roşu-palid, iar pupila este de un roşu-intens. Ghearele sunt incolore. Culoarea de bază este identică cu aceea de acoperire.

Defecte uşoare

• Greutatea corporală sub limita normală prevăzută de standard.
• Uşoare abateri de la fenotipul rasei şi a lungimii urechilor sau existenţa unor urechi subţiri, acoperite cu puţin păr.
• Abateri faţă de culoarea albă pură a blănii (nuanţe cenuşii, gălbui etc.).
• Diferenţe privind culoarea ochilor sau a ghearelor faţă de prevederile standardului.

Defecte grave

• Greutatea corporală se situează sub limita minimă sau peste cea maximă admise de standard.
• Corp disproporţionat, deşirat, membre lungi şi subţiri.
• Urechi lungi, de 13 cm (mai mari).
• Existenţa unei prea mici densităţi a părului sau a unei prea mari diferenţe a lungimii lui în raport de prevederile standardului.
• Existenţa unei structuri lânoase a blănii.
• Ochi sau gheare de altă culoare decât cea prevăzută de standard.

Un articol de Marian Bura

Sursa: revista-ferma.ro

Sergiu Cristea este student la Facultatea de Medicină Veterinară a Universităţii Agrare din Chişinău. Pentru că marea lui pasiune sunt animalele, de mai bine de trei ani el şi-a făcut acasă o adevărată crescătorie de nutrii.

Timp de trei ani şi jumătate de când se ocupă de creşterea nutriilor, Sergiu Cristea a reuşit să creeze o fermă în care locuiesc circa 50 de animale. A început de la o singură familie de nutrii, constituită din 6 femele şi un mascul.

Avantajul afacerii cu nutrii constă în faptul că aceste mamifere rozătoare nu sunt pretenţioase la mâncare şi rod orice: de la grăunţoase, până la furaje.

Pe lângă faptul că sunt rezistente la boli şi consumă puţin, nutriile sunt utile pentru blana lor preţioasă, dar si carnea delicioasă.

Dacă la început mama băiatului privea aceste animale cu scepticism, acum le-a îndrăgit şi este foarte încântată de ele.

Pentru Sergiu, îndeletnicirea s-a transformat într-o mică afacere. Acum le vinde imediat după ce le înmulţeşte.

Nutriile adulte de reproducţie, masculii şi femelele, inclusiv cele cu pui de alăptare, sunt „cazate" individual. Iar puii, după înţărcare, sunt separaţi în grup.

Sursa: jurnaltv.md

După activitatea intensă din timpul fătărilor, munca în fermă va lua un nou curs, iar priorităţile se vor schimba. Caprele vor produce colostru timp de doar 3-4 zile iar acesta este de foarte mare importanţă în creşterea iezilor.

În următoarele două luni producţia de lapte ar trebui să fie suficientă pentru a creşte doi iezi şi, în acelaşi timp, capra să fie mulsă o dată sau de două ori/zi pentru consumul intern al fermei.

Hrănirea timpurie

Când ugerul caprei este congestionat şi foarte tare, trebuie să lăsăm iedul să sugă cât mai mult lapte timp de câteva zile. Se sugerează ca iedul să fie întreţinut separat şi să fie adus la supt la fiecare 3-4 ore. Dacă este întreţinut împreună cu mama sa, el suge puţin şi des, stimulând astfel producerea laptelui, care deja este prea mult pentru el. În cazul în care iedul nu consumă atât lapte încât ugerul să îşi reducă volumul, capra va trebui mulsă pentru a scădea presiunea în uger, evitând astfel inflamarea lui.

Deseori la primipare, sfârcurile sunt prea mici la începutul suptului. Datorită instinctului matern dezvoltat, caprele vor accepta iedul sau iezii la supt, învăţând repede cum să-i ajute să ajungă la sfârcuri prin poziţia adoptată faţă de ied. Când acest lucru nu se întâmplă, crescătorul trebuie să intervină, să contenţioneze capra şi să ajute iezii să sugă pentru a depresa ugerul de cantitatea de lapte acumulată. În timp, sfârcurile se vor mări în volum şi aceste capre vor putea fi mulse cu uşurinţă.

Cum hrănim iedul?

Suptul este, cu siguranţă, cea mai uşoară metodă, dar nu întotdeauna şi cea mai bună. Unii crescători afirmă că suptul afectează longevitatea producţiei de lapte. Este foarte important să ştim cât lapte produce capra şi cât din acesta suge iedul, pentru ca diferenţa să fie valorificată prin muls.

Un alt dezavantaj al suptului natural este că iedul crescut alături de mama sa va fi mult mai „sălbatic" decât unul crescut la biberon. Din această cauză, stresul la înţărcare va fi maxim, iar diferitele intervenţii efectuate la iezi (vaccinări, tratamente, ecornări, etc.) se vor face cu mare greutate.

De asemenea, unele capre pot înţărca iezii prea devreme. În alte cazuri iezii neglijează suptul şi caprele se autoînţarcă, producţia de lapte pe anul în curs fiind astfel compromisă.

O soluţie pentru a evita aceste neajunsuri este întreţinerea separată a iezilor şi alăptarea artificială. Astfel, caprele vor putea fi mulse complet, iar surplusul de lapte poate fi valorificat pe piaţă.

Hrănirea la găleată sau la biberon?

Mulţi crescători preferă hrănirea la biberon, deoarece o consideră mai naturală. La utilizarea găleţii sau a unui recipient, iedul este forţat să ţină capul aplecat pentru a suge şi din această cauză laptele ajunge în rumen, provocând probleme digestive. De asemenea, găleata neprotejată se poate vărsa sau, în unele cazuri, iezii pot să sară înăuntru, laptele le intră în urechi şi le provoacă iritaţii. Pe de altă parte, însă, găleata este mult mai uşor de manevrat, de umplut, de curăţat şi de sterilizat decât sticlele sau recipienţii dotaţi cu biberoane.

Alăptarea la biberon se poate face utilizând un recipient sau o sticlă. În mod obişnuit, capacitatea lor este de până la 20 litri. Biberoanele sunt ataşate la câte un tub de plastic care face legătura cu baza recipientului. Când iedul suge la biberon, laptele va urca prin acest tub similar consumului de lichid dintr-un pahar, utilizând un pai. Un astfel de hrănitor poate fi confecţionat de crescător dacă dispune de biberoane şi tuburile adiacente, hotărând singur volumul acestuia în funcţie de numărul de iezi alăptaţi în spaţiul respectiv. Un astfel de recipient uşurează mult munca într-o fermă cu efectiv mare de animale.

Pentru câţiva iezi însă se poate utiliza o simplă sticlă dotată cu biberon. O altă variantă ar fi confecţionarea unui stativ, pe care să putem pune mai multe sticle cu biberon. Vom putea hrăni mai mulţi iezi în acelaşi timp, fără a ţine sticla în mână. De obicei se utilizează sticle curate din plastic de 500 ml, în care este comercializată băutura răcoritoare sau berea.

Se cumpără biberoane în număr suficient pentru a avea şi rezerve. Stativul pe care se pun aceste sticle poate fi dotat cu agăţători pentru a-l putea ataşa la gardurile de sârmă.

Laptele poate fi distribuit cald sau rece. Mulţi crescători preferă să hrănească iezii cu lapte cald, pentru a preveni tulburările digestive. Este foarte important ca hrănirea să se facă după un program prestabilit.
Recipientele şi sticlele se vor curăţa foarte bune după fiecare utilizare.

Frecvenţa şi cantitatea de lapte supt

Cei care cresc doar câţiva iezi, au propriile păreri cu privire la metoda de supt, frecvenţa, cantitatea de lapte şi vârsta de înţărcare. Acestea se aleg de către crescători în funcţie de condiţiile de întreţinere şi de materialele pe care le au la dispoziţie.

În primele trei zile, alăptarea cu colostru se face la discreţie, la intervale nu mai mari de 6-8 ore, adică de cel puţin trei - patru ori pe zi. Cantitatea de lapte necesară în următoarele patru zile, până la vârsta de o săptămână, este de 120-240 ml, de trei ori pe zi.

În timpul celei de-a doua săptămâni de viaţă, se va creşte cantitatea administrată la 360 ml, de trei ori pe zi, la un interval de 8 ore. De la această vârstă se va putea calcula aproximativ un litru pentru fiecare ied, de două ori pe zi, până la înţărcare.

După vârsta de două săptămâni, este bine să flămânzim puţin iezii pentru a încuraja consumul fânului şi concentratelor. În acest scop, se va asigura un spaţiu restrâns, unde să aibă acces numai iezii şi unde se vor amplasa jgheaburi pentru fân şi concentrate. Fânul trebuie să fie bogat în frunze iar amestecul de concentrate să fie astfel alcătuit încât să asigure un nivel de 18% proteină brută. Cu cât cantitatea de fân şi concentrate consumată va creşte, se va reduce cantitatea de lapte supt.

Aceste cifre sunt orientative şi pot fi modificate în practică în funcţie de apetitul şi condiţia corporală a iedului. Unii iezi pur şi simplu nu vor să consume atât de mult lapte. Dacă sunt sănătoşi şi nu arată bolnavi, nu avem motive de îngrijorare.

Pe de altă parte, sunt crescători care hrănesc iezii cu lapte atât cât vor ei să consume. Şi acest lucru e obişnuit şi nu este nici o problemă, atâta timp cât nu se produc tulburări digestive în urma supraîncărcării stomacului.

Evaluare

O cale de a evalua succesul conducerii hrănirii iedului este determinarea greutăţii acestuia la vârsta de o lună. Este ideal dacă iedul depune aproximativ 5 kg/lună în primele cinci luni. De exemplu un ied care la fătare a avut 3,5 kg ar trebui ca la vârsta de trei luni să aibă aproximativ 18 kg.

Sursa: revista-ferma.ro

Foarte mulţi crescători de capre au semnalat problemele grave de sănătate apărute, în special, la iezi şi la miei, care s-au soldat cu pierderi importante fie prin stagnarea în creştere, fie prin mortalităţi ridicate. În urma discuţiilor şi prin consultări cu specialiştii în medicină veterinară s-a ajuns la concluzia că este vorba de ectima contagioasă.

La infecţia cu virusul ectimei sunt receptive numai oile şi caprele, iar tineretul este mai sensibil decât adulţii. Cei mai predispuşi sunt mieii sugari începând cu vârsta de 2-3 săptămâni şi tineretul până la 2-3 luni. Sensibilitatea la infecţie este mai mare la animalele din rasele ameliorate şi la cele cu o stare slabă de întreţinere. Celelalte specii de animale fac forme inaparente de boală.

Caractere epidemiologice

Sursele de infecţie sunt reprezentate de animalele bolnave şi vindecate. Virusul este prezent în concentraţie mare în lichidul vezicular şi în crustele care se desprind şi care reprezintă principala sursă de infecţie, dar nu se găseşte în lapte, fecale şi urină.

Ca surse secundare de infecţie menţionăm adăposturile, aşternutul, padocurile, instrumentele de tuns, furajele, apa, vehiculele, păşunile, drumurile etc.

Contaminarea se poate face pe cale directă şi indirectă, iar virusul pătrunde în organism, de obicei, la nivelul microtraumelor existente pe piele, în special buze şi mucoasa bucală. În absenţa unor complicaţii, crustele se detaşează după aproximativ trei săptămâni.

Ectima evoluează enzootico-epizootic, cu difuzibilitate mare în focar. Boala apare în orice anotimp, dar este mai frecventă în sezonul secetos. Hrănirea animalelor, mai ales a tineretului recent înţărcat, cu furaje dure, ţepoase, de calitate slabă, favorizează apariţia şi evoluţia gravă a bolii.

Se pot îmbolnăvi până la 90 la sută dintre animalele din efectiv, însă mortalitatea în ectimă nu depăşeşte 15 la sută. Totuşi, în focarele grave, pierderile pot ajunge la 25-75 la sută. La trecerea prin boală, animalele prezintă o imunitate de cel puţin 2-3 ani.

Prevenirea şi combaterea

Pentru prevenirea introducerii bolii în efectivele indemne, se va evita contactul cu turmele contaminate, iar cele nou achiziţionate vor fi ţinute în carantină profilactică. Pentru imunizarea preventivă a animalelor în vârstă de peste o lună, din zonele cu antecedente de boală în ultimele 12 luni, se recomandă vaccinarea împotriva ectimei contagioase.

În focar, animalele bolnave se izolează, iar în formele evolutive benigne, cu localizări peribucale, este suficientă asigurarea unor condiţii de igienă şi mai ales de alimentaţie adecvate (furaje moi şi de bună calitate etc.) pentru a uşura vindecarea.

În cazul formelor evolutive maligne (mai grave, complicate), peribucale şi bucale, se poate institui un tratament local, ce constă în îndepărtarea crustelor şi aplicarea de albastru de metilen 2%, violet de genţiana sau spray cu teramicină, timp de 3-5 zile.

În localizările podale, după o toaletă mecanică, se recomandă asepsie sau spray-uri cu antibiotice. De asemenea, se pot folosi antibioticele şi sulfamidele sub formă de unguente. Concomitent se vor asigura condiţii optime de igienă.

Ce este ectima contagioasă

Ectima contagioasă (în greceşte "ekhtuma"), denumită popular "zăbală", "bube dulci" etc., este o boală infecto-contagioasă, ce afectează caprele şi oile, manifestată prin erupţii veziculo-pustuloase crustoase cu localizări predominant bucale, podale, genitale, mamare şi oculare.

Boala este răspândită în toată lumea şi determină pierderi însemnate turmelor contaminate, prin procentul ridicat de mortalitate la tineret şi prin frecvenţa complicaţiilor care prelungesc şi agravează evoluţia.

Agentul cauzal este "virusul Orf", încadrat taxonomic în genul Parapoxvirus, subfamilia Chordopoxvirinae, familia Poxviridae. Virusul ectimei contagioase nu este unic, cunoscându-se 6 tipuri diferite antigenic. Aceasta explică apariţia bolii în turmele imunizate activ, ca urmare a intervenţiei unui nou tip de virus.

Totodată, imunitatea faţă de ectimă este umorală şi celulară, ceea ce face ca protecţia de origine colostrală pentru iezi să fie uneori insuficientă.

Rezistenţa virusului în condiţiile mediului extern este foarte mare. Astfel, în crustele descuamate din interiorul adăposturilor poate rămâne virulent de la un an la altul (chiar 23 ani), dar pe păşuni sub acţiunea directă a razelor soarelui este distrus în câteva luni.

În mediu umed, la temperaturi de 58-60°C este distrus în 30 minute, iar la 64°C, în 5 minute. Dezinfectantele uzuale îl distrug cu uşurinţă; glicerina îl conservă.

Sursa: revista-ferma.ro

Crescătoria propriu-zisă

Crescătoria de nutrii se va construi pe un teren permeabil, uşor înclinat, dar ferit de curenţi şi de zgomote neobişnuite ori ciudate. Este bine ca această crescătorie să o amplasaţi aproape de o sursă de apă.

Suprafaţa de teren se împrejmuieşte cu un gard din plasă de sârmă, înalt de 1,52 m. Adăpostirea se face, de obicei, în cuşti suspendate, la minimum 35-45 cm deasupra solului, sau în compartimente situate la sol. Cuştile suspendate pot fi de diferite mărimi, dimensiunile variind între 100-200 cm lungime, 65-90 cm lăţime şi o înălţime de 40-45 cm. În mod normal, cuştile se confecţionează din plasă de sârmă, groasă, zincată, cu ochiurile de 25/25 cm.

Fiecare cuşcă trebuie să fie prevăzută cu 12 uşiţe de vizitare la unul dintre capete, cu un bazin de scăldat din tablă galvanizată, situat pe lăţimea cuştii. Bazinul trebuie să aibă o lungime de 45-50 la sută din lungimea cuştii şi o adâncime de 20-25 cm. La capătul celălalt al cuştii, se ataşează cuibarul, confecţionat, la rândul lui, din scândură rezistentă, protejată în interior contra roaderii, cu plasă de sârmă. Una dintre dimensiunile orizontale ale cuibarului este egală cu lăţimea cuştii, cealaltă, de circa 50-70 cm, iar înălţimea, de 40-60 cm. Comunicarea cu fiecare cuşcă se face printr-o deschidere pătrată, cu latura de 20-25 cm, iar accesul în cuibar se va face prin rabatarea capacului. Adulţii de reproducţie, inclusiv femelele cu pui în alăptare, vor fi cazaţi individual, iar tineretul înţărcat, provenit din aceeaşi fătare, se va caza în grup.

Reproducţia

În cazul nutriilor, reproducţia se întâlneşte în tot cursul anului. Femelele sunt apte de reproducţie la vârsta de 5-6 luni, iar masculii, la 7-8 luni, atunci când greutatea corporală este de 3,5-4,5 kg. Căldurile durează 36 de ore, acestea repetându-se la intervale de 24-30 de zile. Gestaţia durează, în medie, 132 de zile, cu limite între 127 şi 137 de zile. La o fătare se produc 4-6 pui. După fătare, după 13 zile, apar primele călduri, dar nu se recomandă ca femela să fie dată la montă decât la următorul ciclu de călduri. Durata de exploatare a unei femele de reproducţie este de 68 ani, dar, în condiţii de captivitate, prolificitatea începe să scadă accentuat după doar 34 ani. Raportul poligamic este variabil de la un mascul la o femelă, în cazul creşterii în perechi, până la un mascul la 10-15 femele.

Pentru crescătorii începători, se recomandă raportul de 1 la 5. Împerecherea se face individual (monta la mana) sau în grup (monta în harem). Împerecherea individuală se practică în cazul femelelor adulte, iar cea în harem, în cazul tineretului care intră pentru prima dată la reproducţie. La împerecherea individuală, femela se introduce în cuşca masculului şapte zile la rând, începând cu a 24-a zi de la fătare. Când este în călduri, femela acceptă masculul. Dacă monta nu se realizează în acest interval, încercările se repetă în perioada de 48-54 de zile de la fătare.

Monta în harem

Cât priveşte monta în harem, aceasta se practică prin introducerea unui mascul într-un grup de femele tinere care au atins maturitatea sexuală şi care nu trebuie să depăşească raportul de maximum un mascul la 15 femele. Este foarte important ca animalele care se împerechează să nu fie înrudite. Fătările se produc de obicei în timpul nopţii ori dimineaţa devreme. Puii se vor înţărca la vârsta de 45 de zile, când se transferă, grupaţi pe sexe, în cuşti colective. În grupurile astfel formate, nu se mai introduc alte animale, cu excepţia masculilor în haremurile de femele. De la o femelă se pot obţine, în condiţii normale de creştere, două fătări pe an şi un număr de minimum opt pui crescuţi până la vârsta de reproducţie şi greutatea de sacrificare pentru blană.

Alimentaţia

Alimentaţia nutriei este de tip vegetarian. Nutria consumă în special concentrate, respectiv cereale, masă verde (vara), sfeclă furajeră (iarna), fân, făinurile animale, suplimentele proteice, iar pentru aşternut se vor utiliza paie. Este recomandabil ca hrana să se administreze în amestec umectat de sfeclă şi fân, masa verde tocată şi concentrate mărunţite.

Producţia de blănuri

Cum era de aşteptat, cea mai bună blană provine de la tineret. Sacrificarea nutriilor pentru blană se face la vârsta de 8-9 luni. Pentru o calitate corespunzătoare a blănurilor, sacrificările din sezonul cald sunt precedate de o perioadă de pregătire în care animalele sunt ferite de lumina solară directă şi se măreşte frecvenţa îmbăierilor cu apă proaspătă. Sacrificarea se face ţinând nutria de coadă şi lovind-o în creştet cu un baston de lemn, apoi atârnând-o cu capul în jos pentru sângerare.

Jupuirea se execută în burduf, cu multă atenţie şi fineţe, pentru a preântâmpina tăieturile. Blănurile se vor curăţa cu rumeguş, prima dată pe partea cu piele, apoi pe blană. După degresare, blănurile se îmbracă pe sânuri extensibile, ca şi cele utilizate pentru piei de vânat, pentru uscare. Operaţiunea de uscare se face în camere încălzite la temperatura de 25-30° C, având grijă ca blanurile să nu fie mai aproape de 2 metri de sursa de căldură. În prima fază a uscării, blana stă pe san, cu pielea spre exterior, iar după 12-24 de ore, se întoarce cu blana înafară, până la uscarea completă.

O dată cu blana, de la o nutrie adultă se obţin 2,53 kg de carne în carcasă, iar de la un tineret de 8-9 luni, 1,62 kg. Carnea de nutrie este un aliment valoros, care după culoare se aseamană cu cea de bovine, iar după aromă şi gust, cu cea a vânatului cu pene. Aceasta poate fi utilizată în orice fel de preparate. Carnea de nutrie este considerată o adevarată delicatesă, ea fiind valorificată la preţuri foarte mari.

 Sursa: adapatori.ro

Recent fermierii din sud-vestul Angliei au creat prin încrucişarea unor rase locale de oi cu unele exotice, o nouă rasă de oi numită Exlana. Aceaste oi Exlana, îşi leapădă singură lâna în perioada primăverii, astfel fermierii fiind scutiţi de această muncă.

Operaţia de tundere a oilor se efectuază în fiecare an, şi este o operaţie destul de laborioasă şi costisitoare. În ultimii ani preţul lânii a scăzut considerabil ceea ce a făcut ca ocupaţia de creştere a oilor pentru lână să nu mai fie rentabilă.

Câteva calcule ne spun că prin creşterea oilor din rasa Exlana, se face o economie de aproximativ 9 euro pentru fiecare animal, pe an, astfel pentru fermierii care au în posesie sute de oi se poate vorbi de mii de euro economisiţi.

Oile Exlanda produc cca 500g de lână, cantitate foarte mică comparativ cu 9kg de lână cât produce o oaie crescută pentru lână. În plus aceste oi sunt şi mai reziste la paraziţii interni şi necesită mai puţine medicamente.

Sursa: agro-stiri.ro

Sectorul olandez al laptelui

Olanda este o ţară mică şi foarte populată din care mai mult de 50% din pământ este folosit pentru agricultură. În jur de jumătate din acest procent este folosit pentru fermele de lapte, cultivat de 24.000 de fermieri. Majoritatea acestor ferme sunt afaceri de familie cu un număr de aproximativ 55 de vaci de lapte producătoare şi o producţie medie anuală de 7500 de lapte pe cap de vacă. În medie, un hectar este ocupat de 1,5 vaci. Toate aceste aspecte fac managementul vacilor de lapte să fie o afacere intensivă.

Peste 95% din producţia naţională de lapte este colectată de corporaţii (85%) şi de societăţi private ale industriei laptelui (15%). În jur de 70% din lapte este exportat către ţări din interiorul şi din afara Europei. Mărcile comerciale eficiente i-au adus o faimă internaţională industriei olandeze ale fermelor de lapte. Aceste mărci eficiente stau mărturie pentru producţii care au o calitate indiscutabilă şi pentru practici corecte de desfăşurare a activităţii fermelor.

Pentru o ţară ca Olanda, acţiunea prin care consumatorii pun la îndoială existenţa unui sector mare de lapte într-un spaţiu atât de limitat, ar putea să aibă efecte fantastice. Este, de aceea, de cea mai mare importanţă ca imaginea pozitivă a industriei fermelor de lapte să fie menţinută. Doar acest lucru va asigura în viitor licenţa de a produce şi cea de a vinde.

Începând de la mijlocul anilor '90, ca supliment la calitatea tehnică a laptelui (care este deja un proces controlat), interesul pentru calitatea crescătoriilor de animale şi pentru managementul fermelor a crescut, aşa zisa licenţă de a produce. Circumstanţele în care laptele este produs trebuie să fie transparente şi indiscutabile, atât pentru consumatori cât şi pentru organizaţiile de comerţ cu amănuntul. Acest lucru include puncte ca sănătatea şi bunăstarea animalelor, folosirea responsabilă a medicamentelor, o igienă de calitate a fermei în lanţuri controlate (GMP, GVP, etc.).

Asigurarea calităţii programelor pentru fermele de lapte

Pentru a întâmpina necesităţile controlului de calitate a nivelului de management a fermei, industria olandeză a fermelor de lapte şi fermierii au stabilit voluntar un program de asigurare a calităţii pentru fermele de lapte, care atestă managementul fermelor. Acest program este numit Keten Kwaliteit Melk (KKM) şi a început în 1997 ca un sistem organizat privat.

Totuşi, în 2000, au fost întâmpinate obiecţii din partea Autorităţii Olandeze a Concurenţei, cu privire la penalităţile date de industria laptelui fermierilor care nu au s-au supus cererilor programului. Ca rezultat, programul KKM este prevăzut cu o directivă olandeză, care obligă orice fermier să lucreze după standardele KKM. Această directivă se află sub autoritatea Asociaţiei Olandeze a Fermelor de Lapte (Productschap Zuivel). Avantajul bazei legale este acela că marea majoritate a cantităţii de lapte va fi colectată de la ferme care au un certificat KKM, care indică practici de calitate legate de ferme, cu privire la siguranţa hranei şi la calitatea laptelui.

În prezent, doar câteva ferme nu au primit certificatul propriu KKM (mai puţin de 25). Directiva Asociaţiei Olandeze a Fermelor de Lapte obligă industriaşii din domeniul laptelui ca, în ceea ce priveşte colectarea laptelui de la fermele de lapte fără un certificat KKM, sunt luate măsuri de precauţie pentru a preveni riscuri potenţiale. În acest fel, pot fi date garanţii comercianţilor cu amănuntul şi consumatorilor, şi anume că tot laptele este produs şi prelucrat într-un mod responsabil. Uneori, fermele opresc colectarea laptelui după ce o anume perioadă de producere a laptelui fără certificare.

Fundaţia pentru asigurarea calităţii la Fermele de Lapte

Programul KKM este desfăşurat de Fundaţia pentru Asigurarea Calităţii a Fermelor de Lapte (Fundaţia KKM). Această fundaţie este o organizaţie independentă care are în consiliul de directori şi membri ai Asociaţiei Olandeze a Laptelui (NZO, care reprezintă industria laptelui) şi uniunea fermierilor (LTO, care reprezintă fermierii din domeniul laptelui).

Fundaţia este alcătuită din 31 de angajaţi: 21 de revizori contabili (inclusiv 2 supraveghetori), 5 persoane care sunt responsabile pentru certificare şi 5 administratori (tactica, calitatea şi supravegherea). Munca fundaţiei începe la traducerea directivei într-un manual practic pentru fermier. Ulterior, un protocol pentru auditori prevede, în modalitatea în care diferitele probleme din manual au nevoie să fie verificate în timpul unei vizite la ferme, şi cum lipsurile trebuie să fie notate pe forme standard. În mod similar, un protocol pentru departamentul responsabil pentru certificare, oferă instrucţiuni despre cum aceste forme au nevoie să fie evaluate într-o manieră cantitativă şi obiectivă. Prin păstrarea strict separat a sarcinilor de audit şi de certificare, obiectivitatea auditorilor poate să fie garantată.

Programul KKM

Programul KKM a devenit operaţional în 1997. Programul este format din 5 module: Folosirea medicamentelor; Sănătatea şi bunăstarea animalelor; Acoperirea necesităţilor de hrană şi de apă; Producţia de lapte şi depozitarea; Curăţarea şi clătirea instalaţiilor de lapte.

Modulele sunt integrate într-un manual pentru fermier. Fiecare modul descrie precauţiile pe care un fermier ar trebui să le aplice la ferma lui, pentru a corespunde cu cererile KKM. Măsurile de precauţie sunt comunicate în cea mai mare parte în forma măsurilor care descriu rezultatul care a fost intenţionat, în locul adoptării unor măsuri tehnice, care să prevadă cum ar trebui să lucreze un fermier. Un exemplu poate să fie dat cu privire la administrarea folosirii de medicamente atunci când vacile sunt tratate. O descriere a acestor măsuri poate să fie: la fermă, un sistem ordonat, curat şi complet de administrare a medicamentelor, este prezent tot timpul, incluzând cel puţin: data tratamentului, identificarea vacii, numele medicamentului, cantitatea administrată şi perioada de retragere. KKM nu cere date despre cum este făcută administrarea. Acesta poate să fie sub forma unui caiet, a unui calendar sau a unui sistem computerizat.

Pe deasupra, programul are ca scop cel de a interacţiona pe cât de mult posibil cu programele de calitate existente, care au legătură cu lanţul fermelor de lapte. În acest mod, asigurarea calităţii va fi mult mai eficientă, dar care va rezulta, de asemenea, într-un schimb de responsabilităţi pentru industrii şi organizaţii unde măsurile de siguranţă sunt de cea mai mare eficienţă, care reduc numărul criteriului de încuviinţări pentru fermier. Acest lucru crează un lanţ puternic de calitate în sectorul fermelor de lapte. De exemplu, KKM cere ca fermierul să urmărească ca hrănirea animalelor să fie făcută cu Produsele Fabricate de Calitate (GMP) ale industriei atestate. Mai mult, veterinarul care îndeplineşte cele 4 inspecţii ale sănătăţii animalelor pe an, ar trebui să fie certificate în concordanţă cu standardele olandeze.

În timpul unui audit, managementul fermei este verificat dacă se supune cu măsurile de precauţie descrise în modulele manualului de la KKM. Remarcile (lipsurile) sunt notate pe formulare. În medie, un fermier de lapte este auditat la fiecare 2 ani. În timpul acestei perioade, este posibilă organizarea unui audit adiţional (5-10%). De aceea, fermierii ar trebui să lucreze totdeauna conform programului de calitate al KKM.

În timpul unui audit, sunt verificate diferite puncte, cum ar fi:

• Administrarea ( recepţionarea de medicamente şi furaje, înregistrarea bolilor şi a folosirii medicamentelor, rapoartele de întreţinere, etc.)
• Igiena fermei (hambarului, grajdului, sălii de mulgere)
• Depozitarea hranei
• Adăpostirea animalelor

După ce a fost realizat auditul, auditorul trimite o copie a formularului care conţine comentariile către birou. Certificarea (atestarea) funcţionează cu un sistem cantitativ. Un angajat al departamentului de certificare evaluează fiecare deficienţă posibilă notată de auditor. Pentru deficienţele apărute, sunt numite valorile. Nivelul valorii este bazat pe riscul pentru producţia de lapte şi/sau pentru sănătatea animalelor. Atunci când totalul valorilor depăşesc o limită prestabilită, fermierul va fi informat şi un al doilea audit va fi organizat într-o perioadă de 2 luni. În medie, în cazul a 7% din ferme, un audit ulterior este necesar. Atunci când auditul ulterior are ca rezultat depăşirea limitei prestabilite, cetificatul KKM va fi retras.

Sursa: gazetadeagricultura.info