Zootehnie

Odată plecaţi peste hotare, puţini moldoveni se întorc acasă, iar dacă se întorc îşi folosesc banii agonisiţi pentru a cumpăra maşini scumpe sau pentru a construi case cu care să se fălească. Roman Popa, un tânăr din raionul Teleneşti, este mai degrabă o abatere de la regulă şi un exemplu numai bun de urmat pentru mulţi concetăţeni. Acesta, după doi ani petrecuţi în Portugalia, timp în care a montat din greu poduri de fier, revine acasă şi investeşte peste 50 mii de euro într-o fermă de iepuri. 

Reducerea sarcinilor parazitare este o provocare pentru fiecare crescător de animale. Cu mici reparaţii şi măsuri de organizare a păşunatului pe timpul verii putem implementa în fiecare fermă cele mai adecvate măsuri sanitar veterinare.

Proprietarii şi deţinătorii de animale au obligaţia de a respecta măsurile pentru a asigura protecţia şi bunăstarea animalelor şi de a evita apariţia stresului termic asociat perioadei de vară, adesea cu temperaturi caniculare.

Ferme model găseşti doar acolo unde există fermieri progresişti care transpun în practică idei inovatoare, ce pot fi preluate şi de către alţii.

O flotilă de avioanele ușoare și motocicletele puternice de cros sunt principale mijloace utilizate de fermierii de la Anna Creek, Australia, pentru a mâna cirezile de vite, de-a lungul unui teritoriu care măsoară 24.000 de kilometri pătrați, o suprafață comparabilă cu a unei țări precum Israelul.

Creşterea caprelor specializate pentru producţia de lapte se bucură de un interes tot mai crescut în ţara noastră. Alături de rasa Sannen, de o bună popularitate beneficiază şi rasa de capre Alpină Franceză, datorită producţiei foarte bune de lapte şi mai ales a capacităţii de adaptare la condiţiile intensive de creştere şi cele de mediu de la noi din ţară.

În vederea realizării de blănuri de culoare albă, mult mai avantajoase pentru industrie, crescătorii americani au creat rasa de iepuri de casă Neozeelandezul Alb. La formarea acestei rase a concurat şi Uriaşul alb. Forma sa corporală arată evident caractere ale tipului de iepure destinat producţiei de carne.

Raportul dintre carne şi oase este de 5,7:1. Blana este foarte deasă şi deosebit de elastică, calitate ce constituie elementul important care recomandă blana iepurelui Neozeelandezul Alb drept o materie primă excelentă atât pentru producţia de blănuri, cât şi pentru industria de pălării.

Iepurele "super"

În America este crescut aproape în toate fermele producătoare de carne de iepuri. În ultimele decenii ale secolului trecut, ţările europene au intensificat creşterea Neozeelandezului alb, întrucât se dezvoltă foarte repede. O calitate deosebită este aceea că, în condiţiile de întreţinere şi furajare intensivă, suportă bine exploatarea forţată şi, în general, depăşeşte cu mult rezultatele obţinute la celelalte rase, în condiţii de întreţinere similare.

În cazul asigurării unei furajări bine echilibrate, femela fată de 5-9 ori pe an. Mamele cresc până la înţărcare circa 8 pui şi chiar mai mulţi la o fătare. Puii sunt foarte viguroşi şi au un ritm de creştere rapid. Din această cauză, multe exploataţii înţarcă puii la vârsta de 4 săptămâni.

În California, această rasă se bucură de o foarte bună apreciere atât din partea crescătorilor cât şi a consumatorilor, motiv pentru care este desemnat drept "iepure super".

Creşterea intensivă

Trebuie arătat însă că, în cazul exploatărilor intensive, este necesar ca întreţinerea şi furjarea să fie impecabile. Datorită acestui fapt, ţările mari consumatoare de carne de iepure hrănesc iepurii numai cu nutreţuri combinate granulate, unde raportul dintre principii nutritivi este studiat şi pus la punct în funcţie de vârstă, sex, anotimp etc. Din cauza formei sale plăcute, are o popularitate deosebită la marile expoziţii, precum şi în cercurile crescătorilor sportivi.

În ultima vreme, în multe ferme de creştere intensivă, se încrucişează albul Neozeelandez cu una din cele mai precoce rase americane - rasa Californiană. Când femelele metise au devenit adulte, acestea se încrucişează fie cu masculi albi Neozeelandezi, fie cu masculi Californieni, obţinându-se astfel metişi F2 deosebit de precoci şi, totodată, foarte valoroşi.

Precocitate

Ultimele exemplare de iepuri albi Neozeelandezi importate în ţara noastră au dat rezultate remarcabile. Atâta vreme cât animalele au fost crescute conform vechilor metode de creştere şi furajare, rezultatele nu s-au arătat mai bune decât cele obţinute cu Chinchilla sau cu vechile rase existente.

În momentul în care au fost introduse nutreţurile combinate, de bună calitate, s-a constatat că iepurele Neozeelandez manifestă o precocitate mult mai mare decât alte rase, valorificarea furajului făcându-se în condiţii de mare rentabilitate.

Dinamica greutăţii corporale:

Vârsta (în luni):      1     2    3     4     5     6
Greutatea (în kg): 0,6  1,4  2,2  3,2  3,7  4,1

Greutatea normală a rasei Neozeelandez Alb se consideră a fi de 4,0 kg, cu limita minimă de 3,5 kg, iar cea maximă de 5,0 kg.

Fenotipul rasei şi armonia de ansamblu

Prezintă un cap relativ mic, cu frunte şi bot lat, cu profilul uşor berbecat. Prezintă urechi scurte, a căror lungime este de 10-11 cm, pe care le poartă în sus, în formă de V. Urechile, cărnoase, sunt bine acoperite cu păr şi rotunjite la vârf. Gâtul este scurt şi bine ataşat de cap şi trunchi. Trunchiul este potrivit de lung, larg, cu forme rotunjite, bine îmbrăcate în muşchi (mai ales linia superioară a corpului). Membrele sunt relativ scurte, puternice, cu aplomb corect.

Calitatea blănii

Corpul este acoperit cu păr foarte des, a cărui lungime medie este de 3 cm.

Culoarea de acoperire

Culoarea de acoperire este de un alb pur. Ochii sunt de un roşu-palid, iar pupila este de un roşu-intens. Ghearele sunt incolore. Culoarea de bază este identică cu aceea de acoperire.

Defecte uşoare

• Greutatea corporală sub limita normală prevăzută de standard.
• Uşoare abateri de la fenotipul rasei şi a lungimii urechilor sau existenţa unor urechi subţiri, acoperite cu puţin păr.
• Abateri faţă de culoarea albă pură a blănii (nuanţe cenuşii, gălbui etc.).
• Diferenţe privind culoarea ochilor sau a ghearelor faţă de prevederile standardului.

Defecte grave

• Greutatea corporală se situează sub limita minimă sau peste cea maximă admise de standard.
• Corp disproporţionat, deşirat, membre lungi şi subţiri.
• Urechi lungi, de 13 cm (mai mari).
• Existenţa unei prea mici densităţi a părului sau a unei prea mari diferenţe a lungimii lui în raport de prevederile standardului.
• Existenţa unei structuri lânoase a blănii.
• Ochi sau gheare de altă culoare decât cea prevăzută de standard.

Un articol de Marian Bura

Sursa: revista-ferma.ro

 

Sergiu Cristea este student la Facultatea de Medicină Veterinară a Universităţii Agrare din Chişinău. Pentru că marea lui pasiune sunt animalele, de mai bine de trei ani el şi-a făcut acasă o adevărată crescătorie de nutrii.

Timp de trei ani şi jumătate de când se ocupă de creşterea nutriilor, Sergiu Cristea a reuşit să creeze o fermă în care locuiesc circa 50 de animale. A început de la o singură familie de nutrii, constituită din 6 femele şi un mascul.

Avantajul afacerii cu nutrii constă în faptul că aceste mamifere rozătoare nu sunt pretenţioase la mâncare şi rod orice: de la grăunţoase, până la furaje.

Pe lângă faptul că sunt rezistente la boli şi consumă puţin, nutriile sunt utile pentru blana lor preţioasă, dar si carnea delicioasă.

Dacă la început mama băiatului privea aceste animale cu scepticism, acum le-a îndrăgit şi este foarte încântată de ele.

Pentru Sergiu, îndeletnicirea s-a transformat într-o mică afacere. Acum le vinde imediat după ce le înmulţeşte.

Nutriile adulte de reproducţie, masculii şi femelele, inclusiv cele cu pui de alăptare, sunt „cazate" individual. Iar puii, după înţărcare, sunt separaţi în grup.

Sursa: jurnaltv.md

După activitatea intensă din timpul fătărilor, munca în fermă va lua un nou curs, iar priorităţile se vor schimba. Caprele vor produce colostru timp de doar 3-4 zile iar acesta este de foarte mare importanţă în creşterea iezilor.

În următoarele două luni producţia de lapte ar trebui să fie suficientă pentru a creşte doi iezi şi, în acelaşi timp, capra să fie mulsă o dată sau de două ori/zi pentru consumul intern al fermei.

Hrănirea timpurie

Când ugerul caprei este congestionat şi foarte tare, trebuie să lăsăm iedul să sugă cât mai mult lapte timp de câteva zile. Se sugerează ca iedul să fie întreţinut separat şi să fie adus la supt la fiecare 3-4 ore. Dacă este întreţinut împreună cu mama sa, el suge puţin şi des, stimulând astfel producerea laptelui, care deja este prea mult pentru el. În cazul în care iedul nu consumă atât lapte încât ugerul să îşi reducă volumul, capra va trebui mulsă pentru a scădea presiunea în uger, evitând astfel inflamarea lui.

Deseori la primipare, sfârcurile sunt prea mici la începutul suptului. Datorită instinctului matern dezvoltat, caprele vor accepta iedul sau iezii la supt, învăţând repede cum să-i ajute să ajungă la sfârcuri prin poziţia adoptată faţă de ied. Când acest lucru nu se întâmplă, crescătorul trebuie să intervină, să contenţioneze capra şi să ajute iezii să sugă pentru a depresa ugerul de cantitatea de lapte acumulată. În timp, sfârcurile se vor mări în volum şi aceste capre vor putea fi mulse cu uşurinţă.

Cum hrănim iedul?

Suptul este, cu siguranţă, cea mai uşoară metodă, dar nu întotdeauna şi cea mai bună. Unii crescători afirmă că suptul afectează longevitatea producţiei de lapte. Este foarte important să ştim cât lapte produce capra şi cât din acesta suge iedul, pentru ca diferenţa să fie valorificată prin muls.

Un alt dezavantaj al suptului natural este că iedul crescut alături de mama sa va fi mult mai „sălbatic" decât unul crescut la biberon. Din această cauză, stresul la înţărcare va fi maxim, iar diferitele intervenţii efectuate la iezi (vaccinări, tratamente, ecornări, etc.) se vor face cu mare greutate.

De asemenea, unele capre pot înţărca iezii prea devreme. În alte cazuri iezii neglijează suptul şi caprele se autoînţarcă, producţia de lapte pe anul în curs fiind astfel compromisă.

O soluţie pentru a evita aceste neajunsuri este întreţinerea separată a iezilor şi alăptarea artificială. Astfel, caprele vor putea fi mulse complet, iar surplusul de lapte poate fi valorificat pe piaţă.

Hrănirea la găleată sau la biberon?

Mulţi crescători preferă hrănirea la biberon, deoarece o consideră mai naturală. La utilizarea găleţii sau a unui recipient, iedul este forţat să ţină capul aplecat pentru a suge şi din această cauză laptele ajunge în rumen, provocând probleme digestive. De asemenea, găleata neprotejată se poate vărsa sau, în unele cazuri, iezii pot să sară înăuntru, laptele le intră în urechi şi le provoacă iritaţii. Pe de altă parte, însă, găleata este mult mai uşor de manevrat, de umplut, de curăţat şi de sterilizat decât sticlele sau recipienţii dotaţi cu biberoane.

Alăptarea la biberon se poate face utilizând un recipient sau o sticlă. În mod obişnuit, capacitatea lor este de până la 20 litri. Biberoanele sunt ataşate la câte un tub de plastic care face legătura cu baza recipientului. Când iedul suge la biberon, laptele va urca prin acest tub similar consumului de lichid dintr-un pahar, utilizând un pai. Un astfel de hrănitor poate fi confecţionat de crescător dacă dispune de biberoane şi tuburile adiacente, hotărând singur volumul acestuia în funcţie de numărul de iezi alăptaţi în spaţiul respectiv. Un astfel de recipient uşurează mult munca într-o fermă cu efectiv mare de animale.

Pentru câţiva iezi însă se poate utiliza o simplă sticlă dotată cu biberon. O altă variantă ar fi confecţionarea unui stativ, pe care să putem pune mai multe sticle cu biberon. Vom putea hrăni mai mulţi iezi în acelaşi timp, fără a ţine sticla în mână. De obicei se utilizează sticle curate din plastic de 500 ml, în care este comercializată băutura răcoritoare sau berea.

Se cumpără biberoane în număr suficient pentru a avea şi rezerve. Stativul pe care se pun aceste sticle poate fi dotat cu agăţători pentru a-l putea ataşa la gardurile de sârmă.

Laptele poate fi distribuit cald sau rece. Mulţi crescători preferă să hrănească iezii cu lapte cald, pentru a preveni tulburările digestive. Este foarte important ca hrănirea să se facă după un program prestabilit.
Recipientele şi sticlele se vor curăţa foarte bune după fiecare utilizare.

Frecvenţa şi cantitatea de lapte supt

Cei care cresc doar câţiva iezi, au propriile păreri cu privire la metoda de supt, frecvenţa, cantitatea de lapte şi vârsta de înţărcare. Acestea se aleg de către crescători în funcţie de condiţiile de întreţinere şi de materialele pe care le au la dispoziţie.

În primele trei zile, alăptarea cu colostru se face la discreţie, la intervale nu mai mari de 6-8 ore, adică de cel puţin trei - patru ori pe zi. Cantitatea de lapte necesară în următoarele patru zile, până la vârsta de o săptămână, este de 120-240 ml, de trei ori pe zi.

În timpul celei de-a doua săptămâni de viaţă, se va creşte cantitatea administrată la 360 ml, de trei ori pe zi, la un interval de 8 ore. De la această vârstă se va putea calcula aproximativ un litru pentru fiecare ied, de două ori pe zi, până la înţărcare.

După vârsta de două săptămâni, este bine să flămânzim puţin iezii pentru a încuraja consumul fânului şi concentratelor. În acest scop, se va asigura un spaţiu restrâns, unde să aibă acces numai iezii şi unde se vor amplasa jgheaburi pentru fân şi concentrate. Fânul trebuie să fie bogat în frunze iar amestecul de concentrate să fie astfel alcătuit încât să asigure un nivel de 18% proteină brută. Cu cât cantitatea de fân şi concentrate consumată va creşte, se va reduce cantitatea de lapte supt.

Aceste cifre sunt orientative şi pot fi modificate în practică în funcţie de apetitul şi condiţia corporală a iedului. Unii iezi pur şi simplu nu vor să consume atât de mult lapte. Dacă sunt sănătoşi şi nu arată bolnavi, nu avem motive de îngrijorare.

Pe de altă parte, sunt crescători care hrănesc iezii cu lapte atât cât vor ei să consume. Şi acest lucru e obişnuit şi nu este nici o problemă, atâta timp cât nu se produc tulburări digestive în urma supraîncărcării stomacului.

Evaluare

O cale de a evalua succesul conducerii hrănirii iedului este determinarea greutăţii acestuia la vârsta de o lună. Este ideal dacă iedul depune aproximativ 5 kg/lună în primele cinci luni. De exemplu un ied care la fătare a avut 3,5 kg ar trebui ca la vârsta de trei luni să aibă aproximativ 18 kg.

Sursa: revista-ferma.ro

Foarte mulţi crescători de capre au semnalat problemele grave de sănătate apărute, în special, la iezi şi la miei, care s-au soldat cu pierderi importante fie prin stagnarea în creştere, fie prin mortalităţi ridicate. În urma discuţiilor şi prin consultări cu specialiştii în medicină veterinară s-a ajuns la concluzia că este vorba de ectima contagioasă.

La infecţia cu virusul ectimei sunt receptive numai oile şi caprele, iar tineretul este mai sensibil decât adulţii. Cei mai predispuşi sunt mieii sugari începând cu vârsta de 2-3 săptămâni şi tineretul până la 2-3 luni. Sensibilitatea la infecţie este mai mare la animalele din rasele ameliorate şi la cele cu o stare slabă de întreţinere. Celelalte specii de animale fac forme inaparente de boală.

Caractere epidemiologice

Sursele de infecţie sunt reprezentate de animalele bolnave şi vindecate. Virusul este prezent în concentraţie mare în lichidul vezicular şi în crustele care se desprind şi care reprezintă principala sursă de infecţie, dar nu se găseşte în lapte, fecale şi urină.

Ca surse secundare de infecţie menţionăm adăposturile, aşternutul, padocurile, instrumentele de tuns, furajele, apa, vehiculele, păşunile, drumurile etc.

Contaminarea se poate face pe cale directă şi indirectă, iar virusul pătrunde în organism, de obicei, la nivelul microtraumelor existente pe piele, în special buze şi mucoasa bucală. În absenţa unor complicaţii, crustele se detaşează după aproximativ trei săptămâni.

Ectima evoluează enzootico-epizootic, cu difuzibilitate mare în focar. Boala apare în orice anotimp, dar este mai frecventă în sezonul secetos. Hrănirea animalelor, mai ales a tineretului recent înţărcat, cu furaje dure, ţepoase, de calitate slabă, favorizează apariţia şi evoluţia gravă a bolii.

Se pot îmbolnăvi până la 90 la sută dintre animalele din efectiv, însă mortalitatea în ectimă nu depăşeşte 15 la sută. Totuşi, în focarele grave, pierderile pot ajunge la 25-75 la sută. La trecerea prin boală, animalele prezintă o imunitate de cel puţin 2-3 ani.

Prevenirea şi combaterea

Pentru prevenirea introducerii bolii în efectivele indemne, se va evita contactul cu turmele contaminate, iar cele nou achiziţionate vor fi ţinute în carantină profilactică. Pentru imunizarea preventivă a animalelor în vârstă de peste o lună, din zonele cu antecedente de boală în ultimele 12 luni, se recomandă vaccinarea împotriva ectimei contagioase.

În focar, animalele bolnave se izolează, iar în formele evolutive benigne, cu localizări peribucale, este suficientă asigurarea unor condiţii de igienă şi mai ales de alimentaţie adecvate (furaje moi şi de bună calitate etc.) pentru a uşura vindecarea.

În cazul formelor evolutive maligne (mai grave, complicate), peribucale şi bucale, se poate institui un tratament local, ce constă în îndepărtarea crustelor şi aplicarea de albastru de metilen 2%, violet de genţiana sau spray cu teramicină, timp de 3-5 zile.

În localizările podale, după o toaletă mecanică, se recomandă asepsie sau spray-uri cu antibiotice. De asemenea, se pot folosi antibioticele şi sulfamidele sub formă de unguente. Concomitent se vor asigura condiţii optime de igienă.

Ce este ectima contagioasă

Ectima contagioasă (în greceşte "ekhtuma"), denumită popular "zăbală", "bube dulci" etc., este o boală infecto-contagioasă, ce afectează caprele şi oile, manifestată prin erupţii veziculo-pustuloase crustoase cu localizări predominant bucale, podale, genitale, mamare şi oculare.

Boala este răspândită în toată lumea şi determină pierderi însemnate turmelor contaminate, prin procentul ridicat de mortalitate la tineret şi prin frecvenţa complicaţiilor care prelungesc şi agravează evoluţia.

Agentul cauzal este "virusul Orf", încadrat taxonomic în genul Parapoxvirus, subfamilia Chordopoxvirinae, familia Poxviridae. Virusul ectimei contagioase nu este unic, cunoscându-se 6 tipuri diferite antigenic. Aceasta explică apariţia bolii în turmele imunizate activ, ca urmare a intervenţiei unui nou tip de virus.

Totodată, imunitatea faţă de ectimă este umorală şi celulară, ceea ce face ca protecţia de origine colostrală pentru iezi să fie uneori insuficientă.

Rezistenţa virusului în condiţiile mediului extern este foarte mare. Astfel, în crustele descuamate din interiorul adăposturilor poate rămâne virulent de la un an la altul (chiar 23 ani), dar pe păşuni sub acţiunea directă a razelor soarelui este distrus în câteva luni.

În mediu umed, la temperaturi de 58-60°C este distrus în 30 minute, iar la 64°C, în 5 minute. Dezinfectantele uzuale îl distrug cu uşurinţă; glicerina îl conservă.

Sursa: revista-ferma.ro