Pe baza volumului imens de date acumulate în ultimul timp, conceptul de agricultură intensivă presupune, pe lângă stabilirea celor mai eficiente tehnologii de cultură, controlul factorilor de vegetaţie, pe baza analizelor de laborator sau a testelor chimice de teren corelate cu factorii de mediu, pentru stabilirea diagnosticului stării actuale de nutriţie şi de corectare prin măsuri agrochimice, precum şi pentru prognoza recoltei pe baza analizei chimice a plantei.
Sistemul de fertilizare iraţional
Semnele exterioare care apar în habitusul plantei sau pe frunze pot fi cauzate de deficitul sau excesul unuia sau mai multor elemente nutritive. În cultura legumelor, mai ales, dar şi a altor plante, un sistem de fertilizare neraţional, cu doze excesive sau prea reduse, poate determina grave dereglări de nutriţie.
Producătorii agricoli trebuie să ţină cont de tipul de sol, de caracteristicile chimice, fizice şi biologice ale solurilor, precum şi de cerinţele specifice ale plantelor de cultură, de asemenea, de sensibilitatea plantelor faţă de microelemente.
Pentru a afla cum să determini vizual carența de nutrienți la plante, accesează acest link.
Excesul de azot determină următoarele efecte:
- prelungeşte perioada de vegetaţie şi întârzie maturarea mai ales când este aplicat ca îngrăşământ singur fără P şi K;
- duce la creşterea luxuriantă a plantelor;
- reduce rezistenţa la cădere şi secetă;
- plantele devin mai sensibile la boli (mucegaiuri, rugini), la dăunători şi la cădere;
- înrăutăţeşte calităţile gustative ale fructelor, micşorează rezistenţa la păstrare a legumelor şi fructelor;
- se acumulează nitraţi în cantităţi mari în recolte.
Carenţa de azot la plante:
Frunzele au o culoare verde deschis-gălbui, uscându-se de la vârf spre bază, iar pe plantă de la bază spre vârf.
- determină întârzierea diviziunii celulare din vârfurile de creştere a celulelor meristematice, ducând la creşterea slabă a lăstarilor şi a mugurilor embrionari;
- reduce numărul de frunze, activitatea fotosintetică şi conţinutul de glucide şi proteine;
- reduce conţinutul de apă al plantelor, provocând o deplasare a substanţelor azotate din ţesuturile mai bătrâne către cele tinere.
Cele mai frecvente insuficienţe de azot se observă pe solurile podzolice şi pe cele nisipoase, însă deficienţe latente, fără manifestări vizuale, se întâlnesc la majoritatea culturilor.
Excesul de azot
Doze mari şi neuniforme de azot aplicate primăvara devreme provoacă o creştere a presiunii osmotice a soluţiei solului, ceea ce influenţează negativ dezvoltarea sistemului radicular al plantelor.
Pe solurile acide are loc o solubilizare a aluminiului şi manganului din sol în cantităţi toxice pentru culturi.
Carenţa de fosfor
Insuficienţa fosforului în nutriţia plantelor produce următoarele manifestări:
- scade sinteza ARN cu efecte negative asupra formării proteinei;
- dereglează sinteza produşilor ce înmagazinează şi transferă energie;
- sistemul radicular se dezvoltă slab, partea aeriană creşte lent, tulpinile sunt subţiri, seminţele nu se mai formează: întârzie înfloritul şi fructificarea, florile avortează;
- frunzele capătă culoare verde-închis ca urmare a faptului că se acumulează clorofilă puţină, iar uneori locul ei este luat de antociani;
- se obţin producţii scăzute şi de calitate inferioară;
- crapă căpăţânile de varză; plesnesc fructele tomate; devin fragile frunzele de salată.
- aceasta apare mai des pe soluri cu fertilitate naturală scăzută.
Legumele sensibile la carenţa în fosfor sunt: sfecla de zahăr şi cartoful.
Excesul de fosfor
Duce la acumularea acestuia sub formă minerală, mai ales în organe vegetative, şi are loc maturarea plantei înainte de vreme şi obţinerea de recolte slabe. Se dereglează absorbţia Zn2+, Fe2+ în rădăcină şi se declanşează fenomenul de cloroză ferică.
Carenţa de potasiu
Aceasta dereglează activitatea enzimatică şi metabolismul biosintezei hidraţilor de carbon şi a proteinelor, precum şi procesul de fotosinteză. Ca urmare, culoarea frunzelor devine verde-închis şi apoi brună, marginile frunzelor se decolorează la început, iar mai târziu se necrozează şi se brunifică.
Uneori, frunzele marginale se deformează, micşorează rezistenţa plantelor la boli şi se manifestă cu preponderenţă pe solurile cu conţinut ridicat în humus şi săruri solubile de calciu şi magneziu, tasate, slab aerate, pe soluri supuse frecvent uscăciunii şi umidităţii excesive.
Excesul de potasiu
Efectele acestuia duce la scăderea uşoară a conţinutului de clorofilă, ceea ce se manifestă printr-o „paloare” a coloraţiei verzi a frunzelor. Pe frunze bătrâne mai pot apărea arsuri apicale şi marginale. Acst exces determină şi o deficienţă în aprovizionarea cu magneziu şi calciu a plantelor.
Carenţa de sulf
Simptomele acesteia sunt asemănătoare cu carenţa de azot:
- plantele rămân mici, frunzele se decolorează, uneori au marginea limbului foliar de culoare roşie.
- încetinirea creşterii în grosime a tulpinii;
- ţesuturile fibroase au o creştere anormală;
- perturbarea metabolismului azotului si fosforului, ceea ce duce la îmbolnăvirea prematura a plantelor, prin scăderea conţinutului în aminoacizi si în proteine ce influenţează negativ calitatea recoltei.
Cauzele care pot determina carenţa de sulf sunt legate de conţinutul scăzut în materie organică, textură nisipoasă, roca de solidificare (gresii). În general, carenţe apar pe soluri luvice, brune luvice şi turboase.
Carenţa de calciu
Ca urmare a mobilităţii reduse în plantă, aceasta se exteriorizează cel mai adesea pe vârfurile de creştere a tulpinii, pe inflorescenţe şi fructe. Apare mai frecvent în solurile din seră, nu din cauza lipsei calciului, ci a antagonismului ionilor, ca urmare a raportului neechilibrat între K si Ca, Al si Ca.
La tomate şi castraveţi, carenţa de calciu se manifestă printr-o putrezire a fructelor, la ţelină apare necrozarea centrului rădăcinii.
Carenţa de calciu determină o slabă creştere în înălţime a plantelor, plantele afectate se smulg cu uşurinţă.
Carenţa de magneziu
Simptomele acestei carenţe se manifestă diferit, în funcţie de specie, vârsta, factori de mediu. Apare în primul rând la frunzele bătrâne, apoi la cele tinere dacă deficitul persistă şi se manifestă prin îngălbenirea frunzelor de la marginile exterioare ale limbului, care se răsfrânge în sus sub formă de teacă.
La cartof, frunzele se decolorează între nervuri începând de la baza lor, iar marginile rămân verzi; dacă insuficienţa persistă, frunzele se ofilesc şi cad prematur.
La sfecla de zahăr, simptomele apar pe frunzele mature începând de la vârful lor, sub formă unor pete alb-gălbui.
La tomate, carenţa magneziului se manifesta prin cloroza frunzelor între nervuri începând cu cele mature, influenţând calitatea, rezistenta la păstrare şi transport a fructelor.
Carenţa de fier
Aceasta determină:
- încetinirea ritmului de creştere a rădăcinilor, ca urmare a distrugerii hormonului vegetal de creştere, auxina;
- perturbări în sinteza clorofilei, în metabolismul ARN şi structura cloroplastelor.
- Cel mai dăunător efect îl reprezintă cloroza ferică, care se manifestă prin aceea că frunzele din etajele superioare ale plantelor încep să capete o culoare galbenă ca lămâia, până la galben-albicioasă, nervurile principale rămânând verzi.
- Cloroza ferică nu apare numai din cauza insuficienţei ionilor de fier, ci şi ca urmare a blocării lor de către carbonatul de calciu.
- Cloroza ferică este des întâlnit la tomate, soia, fasole, mai ales în primăverile reci şi umede.
- La orez, apare boala „bronzării”, denumire sub care este cunoscută toxicitatea la fier. Aceasta se manifestă prin apariţia unor puncte brune şi dese pe frunze, care apoi cuprind întreg limbul foliar. Boala apare, în general, pe soluri cu textură fină, fiind adesea asociată cu o nutriţie deficitară în potasiu.
Carenţa de mangan
Este asemănătoare cu cea de fier, cu deosebirea că frunzele sunt mult mai mozaicate, îşi încetinesc creşterea, devin galbene-cenuşii si apar pete necrotice ca urmare a acumulării unor compuşi cu azot care devin toxici.
Sistemul radicular se dezvoltă slab, iar plantele se smulg cu uşurinţă. Mai sensibile la carenţa în mangan sunt leguminoasele.
Carenţa apare frecvent pe solurile cu reacţie bazică. Pe solurile acide, excesul de mangan provoacă apariţia de dungi negricioase de-a lungul nervurilor, deformarea nodurilor şi a mugurilor.
Carenţa de zinc
La plantele afectate de carenţa acestui element se observă o încetinire a creşterii în lungime a tulpinii, plantele prezentând fenomenul de nanism, scurtnodare, dispunerea frunzelor în „rozetă” şi aspectul general de „stufos”.
Carenţa în zinc apare pe soluri fertilizate puternic cu îngrăşăminte minerale, îndeosebi cu fosfor.
Carenţa şi toxicitatea borului
Simptomele carenţei de bor sunt următoarele:
- uscarea vârfurilor de creştere;
- dezvoltarea rapida a lăstarilor şi deformarea frunzelor din etajele superioare;
- clorozarea organelor tinere de creştere;
- reducerea înfloritului;
- fructe deformate, incomplet dezvoltate;
- formarea de crăpaturi pe peţiol;
- formarea petelor necrotice pe tulpini şi uneori pe fructe.
La tomate, carenţa de bor se manifestă prin mortificarea celulelor din zona diviziunii rapide, în special la mugurele apical şi zona cambiană şi prin căderea mugurilor florali.
Majoritatea legumelor sunt sensibile la excesul de bor. Apariţia fenomenului de toxicitate este mai mult accidentală, determinată de folosirea locală a unor doze mari de bor.
Toxicitatea de bor se manifestă pe frunzele din etajele inferioare, printr-o bandă galbenă la marginea frunzei, care, cu timpul, se extinde spre bază provocând necroza în pete a parenchimului.
Carenţa de molibden
Duce la acumularea nitraţilor în frunze, cu semne caracteristice de toxicitate (la tomate până la 12% la s.u.). Carenţa provoacă cloroza frunzelor, creşterea este oprită, fructificarea scăzută, nodozităţile sunt mici şi fară capacitate de fixare a azotului moleculelor.
Carenţa apare pe solurile cu reacţie acidă, unde solubilitatea compuşilor molibdenului scade.
Pentru corectarea carențelor, care foarte des se întâlnesc în practia agricolă, se utilizeză fertilizarea foliară cu îngrășăminte complexe cu microelemente, care conțin așa microelemente ca: Mg, Fe, Cu, Co, B, Mo, Zn, unele săruri ale acizilor humici și alte substanțe stimulatoare de creștere.
Principalul factor care astăzi încurajează fermierii să aplice îngrășămintele complexe cu micrelemente, este un conținut scăzut sau un deficit mare de microelemente disponibile pentru plante cauzate de lipsa de producere și aplicare a îngrășămintelor organice.
În ultimii ani, poducătorii agricoli introduc în tehnologiile adoptate de ei, noi hibrizi și soiuri de culturi cu randament ridicat, fiziologia cărora necesită utilizarea unei nutriții minerale complete si echilibrate.
De regulă, stările negative de vegetaţie sunt provocate de interacţiunea mai multor factori. De aici și dificultatea diagnosticării precise şi complete a acestor stări şi necesitatea unei abordări complexe prin analiza chimică a plantei, a solului şi a cartării agrochimice periodice a solurilor.
Bibliografie:
- Gumovschi A. Manualul fermierului pentru culturile de câmp. Partea I. Chişinău, 2021, 284 p.
- Toma S., Gumovschi A., Andrieş S., Babuc V.,ş.a. Aplicarea îngrăşămintelor în agricultura durabilă. Chişinău, Ştiinţa, 2008, 214 p.
- andersonscanada.com.
