Leucoza enzootică bovină este o boală virală a bovinelor adulte caracterizată prin neoplazia limfocitelor și a limfonodulilor. Cunoscută de aproape 130 de ani, boala are o răspândire mondială cu tendința de extindere.

Cele mai numeroase cazuri de leucoză bovină sunt înregistrate în țările baltice: Danemarca, Suedia, Finlanda, Rusia, Polonia, etc. Prezența leucozei este pusă pe seama importului de taurine din țări cunoscute ca „leagăne ale leucozei bovine”, iar în interiorul țărilor prin transportul de animale bolnave.

În România, leucoza enzootică bovină a fost diagnosticată pentru prima dată în 1954, la un taur de rasa Roșie daneză, ulterior cuprinzând toate regiunile țării, cu o mai mare răspândire după 1990 odată cu desființarea fermelor de stat.

Supravegherea dificilă a micilor exploatații și a mișcării animalelor bolnave au dus la o creștere alarmantă a numărului de cazuri între anii 2001-2003.

În același timp, constituie un risc potențial de infecție pentru om fiind cunoscută capacitatea virusului leucozei enzootice bovine de a activa oncogene celulare implicate în cancerogeneză.

Importanța economică este dată de evoluția cronică și incurabilă a bolii cu scăderea în greutate, scăderea producției de lapte, afectarea dezvoltării normale a bovinelor.

Eliminarea exemplarelor cu valoare zootehnică ridicată de la procesul de selecție și reproducție este un alt efect major pe
plan economic. Cheltuielile cu măsurile de supraveghere serologică, asanare prin extracție a focarelor, dezinfecție, sunt de asemenea majore.

În cazul fermierilor pierderile sunt date de măsurile de carantină cu imposibilitatea comercializării laptelui și a subproduselor lactate de la animalele bolnave și dirijarea spre abator a animalelor diagnosticate pozitiv cu plata unor despăgubiri. De asemenea, se recomandă și sacrificarea vițeilor proveniți de la mamele testate pozitiv.

Leucoza enzootică bovină (LEB) este o boală infectocontagioasă produsă de un retrovirus, care afectează în mod natural bovinele şi bubalinele.

Evoluează predominant cronic şi se caracterizează prin proliferarea malignă a limfocitelor în organele limfohematopoetice, metas­tazarea lor şi apariţia unor tumori limfo­sarcomatoase în ţesuturi şi organe.

Limfosarcomul la bovine poate apărea spontan (denumit „sporadic”) sau poate rezulta din infecția cu virusul leucemiei bovine (LEB); aceasta din urmă este adesea denumită leucoză
enzootică bovină.

Limfosarcomul sporadic la bovine nu are legătură cu infecția cu LEB. În ciuda lipsei de asociere, animalele cu limfosarcom sporadic pot fi, de asemenea, infectate concomitent
cu acest virus.

Limfosarcomul sporadic este manifestat în trei forme principale:

• Limfosarcomul juvenil apare cel mai adesea la animalele tinere < 6 luni.
• Limfosarcomul timic afectează bovinele în vârstă de 6-24 de luni.
• Limfosarcomul cutanat este cel mai frecvent la bovinele de 1-3 ani.

Ganglionii limfatici: Leziuni macroscopice – măriți în volum, ating dimensiuni de 25-35 cm diametru. Sunt mobili, cu capsula tensionată și consistență moale. Pe secțiune au aspect slăninos, cenușiu gălbui, cu zone hemoragice, uneori cu desen marmorat din cauza focarelor de necroză.

În fazele mai avansate se produce atrofia țesutului limfoid al foliculilor și dezagregare necrotică a celulelor.

Etiologia, transmiterea și epidemiologia leucozei bovine

Animalele infectate rămân surse de infecție perioade lungi de timp, poate chiar toată viața, virusul persistând la nivelul cromozomilor gazdei independent de prezența simultană a anticorpilor antivirali.

Sunt receptive în mod natural la leucoza enzootică doar bovinele, la ovine și caprine virusul producând limfosarcoame. Virusul nu este prezent în salivă, dar apare intermitent în urina animalelor infectate.

Sursele secundare sunt constituite de elementele mediului contaminate, cum sunt furajele, apa, aşternutul, instrumentarul, atât cel medical, cât şi cel utilizat la însămânțările artificiale.

Modul de contaminare poate fi contactul direct, prin consum de lapte, prin montă naturală, sau indirect, prin intermediul furajelor, apei, instrumentarului și insectelor hematofage.

Se transmite de asemenea transplacentar la descendenți. Bovinele infectate sau bolnave elimină virusul în principal
prin sânge (1/100 dintr-o picătură de sânge este suficientă pentru a transmite LEB).

Calea orizontală: Această cale de transmitere reprezintă una din principalele modalități de contaminare în interiorul aceluiași efectiv și între efectivele care sunt exploatate în același Limfosarcom cutanatperimetru.

Sângele este principala modalitate de difuzie orizontală a bolii. Elementele infec­tate sunt reprezentate de limfocite, singurele celule în care se realizează replicarea vi­rusului.

Încă din anul 1942, în urma ex­perimentelor efectuate, s-a constatat că 0,004 ml sânge infectat (echivalentul
a 2500 limfocite) sunt suficienți ca un animal receptiv să producă boala.

Mijloacele prin care se realizează difuzarea leucozei bovine de la un animal bolnav la unul sănătos sunt:

• Acul de seringă, în condițiile folosirii lui de la un animal la altul, fără sterilizarea prealabilă;
• Manipularea de instrumentar veterinar contaminat cu sânge infectat, în urma efectuării operațiunilor în serie;
• Examenul transrectal folosit în cazul însămânțărilor artificiale, diagnosticul de gestație, sau examenul ginecologic, în special când acesta este executat brutal, de același operator și cu aceleași mănuși sau când acest examen se prelungește, lezând astfel mucoasa rectală;
• Parturițiile distocice, cu stări puerperperale dificile, fără a fi urmate de spălare și dezinfecția boxelor de fătare după fiecare animal;
• Intervențiile podotehnice cu instrumentar nedezinfectat;
• Tăieri de necesitate pe linia grajdului;
• Hemoterapie.

Coabitarea – în acest sens, numeroși cercetători susțin că după apariția primului caz de îmbolnăvire, următoarele animale îmbolnăvite au fost cele din vecinătatea acestuia, mai ales când
animalele își mențin locul neschimbat.

După intercalarea de animale bolnave cu animale sănătoase,
mai multe animale din cele din urmă s-au îmbolnăvit, aproximativ după 2 ani și jumătate. Virusul este prezent în secreții și excreții numai în caz de hemoragii, limforagii urmate de leucodiapedeză.

Gradul de extindere al leucozei enzootice bovine este direct proporțional cu densitatea populației și regrupările de animale, fapt observat cu precădere în anotimpurile reci, când incidența bolii crește.

Un alt factor ce contribuie la dinamica bolii îl reprezintă perioada de călduri, când contactul dintre animale este mai frecvent. Colostrul și laptele reprezintă un material virulent important,
putând conține limfocite ce poartă provirusul ADN, care face posibilă transmiterea infecției vertical prin ingestie.

Pentru realizarea infecției pe această cale, este obligatorie existența unor perturbări în cadrul sistemelor defensive ce protejează vițelul împotriva infecției cum ar fi:

• Procesele inflamatorii de la nivelul mamelei favorizează trecerea limfocitelor infectate în colostru și lapte, în cantități mari.
• Leziunile la nivelul mucoasei intestinale favorizează absorbția limfocitelor infectate în timpul alăptării.

Monta naturală și artificială – LEB s-a manifestat pentru prima dată într-o fermă sigur indemnă după ce au fost folosiți la montă tauri clinic sănătoși dar proveniți dintr-o fermă
contaminată.

Materialul seminal contaminat cu sânge care conține celule infectate poate servi drept sursă de virus, dar însămânțările artificiale cu material seminal lipsit de astfel de celule nu sunt incriminate în transmitere, nici chiar dacă sperma provine de la animale seropozitive.

Calea verticală – infecția intrauterină pe cale transplacentară – această cale de transmitere a fost considerată ca posibilă de foarte mulți cercetători. Au fost constatate chiar și
limfosarcoame leucotice la fetușii avortați și la nou-născuți, demonstrând existența pericolului expunerii intrauterine a fetusului la acțiunea BLV.

Au fost realizate două experimente unul de Straub O.C. (1994) și altul de Rossemberger. În primul experiment s-au extras prin cezariană, cu două săptămâni înainte de fătare, 6 viței care apoi au fost hrăniți cu lapte și furaje contaminate.

În al doilea experiment s-au izolat vițeii, rezultați din mame leucemice, imediat după naștere și au fost hrăniți cu lapte și furaje necontaminate.

S-a constatat că, în ambele cazuri, vițeii au dezvoltat
forme de boală, primii la 21-36 luni post partum leucoză limfoidă, cei din al doilea experiment după 3 luni au devenit seropozitivi.

Infecția precoce a embrionilor este imfirmată prin transferul
de embrioni de 6-7 zile proveniți de la vaci infectate la juninci indemne, care au dat cu regularitate viței sero-negativi.

Patogenia leucozei bovine

Perioada de incubație, până la apariția primelor semne clinice este foarte lungă, de la câteva luni la 4-5 ani, apariția cazurilor în efectivele indemne fiind observată după 4-5 ani de la
introducerea de animale bolnave, sau a virusului, pe alte căi.

Numeroase animale rămân în stadiul preclinic de evoluție a bolii chiar ani de zile, uneori pe întreaga durată a vieții economice.
Majoritatea infecțiilor cu virus LEB sunt asimptomatice și sunt depistate doar prin teste serologice.

Dintre animalele infectate, 30% prezintă limfocitoză persistentă, fără ca aceasta să fie asociată cu semne clinice. Simptomele apar de regulă între vârstele de 4 și 8 ani.

În leucoza enzootică bovină nu există vindecare. Clinic, la animalele adulte, leucoza enzootică bovină evoluează cronic, rareori subacut, iar la viței, acut.

Manifestările clinice sunt foarte variate, nespecifice și mereu sfârșitul este letal. Remiterile sunt doar temporare, iar apariția
modificărilor clinice anunță intrarea bolii în faza finală.

Limfonodulii de la nivelul carcasei pot prezenta modificări tumorale, întâlnindu-se leziuni difuze, de tip infiltrativ sau nodular. În dezvoltarea procesului infecțios, se pot distinge 3-4 stadii:

Stadiul I – purtător de virus asimptomatic, ce durează circa 3-6 luni și în care se observă leucocitoza, limfocitoza, eozinofilie, monocitoza pasageră.

Se caracterizează prin modificări ale elementelor sangvine din seria albă fără niciun semn clinic.

Se constată o leucocitoză, mai mult de 18.000 leucocite/mm3, cu creșterea limfocitelor la mai mult de 74% pe durată lungă sau cu remisiuni pasagere, în care atipiile celulare sunt o
Hipertrofia limfonodurilor este o caracteristică foarte importantă.

Atipiile interesează atât componenta nucleară, cât și pe cea
citoplasmatică și se caracterizează prin apariția în sângele periferic a prolimfoblaștilor, limfoblaștilor și a celulelor Rieder (de iritație medulară).

După 3-6 săptămâni apar anticorpii precipitanți, animalele fiind considerate bolnave.

Stadiul II – limfadenopatie persistentă ce durează 1 – 2 ani și se observă hipertrofia uni sau bilaterală a limfonodurilor palpabile, prezența de limfonoduli hematici și seroconversie.

Acest stadiu este dominat de limfadenopatie persistentă ce corespunde hipertrofiilor celulare, adenopatiilor sau macroadenopatiilor, rezultate în urma proliferării în exces a limfocitelor afectate de procesul malign.

Inițial, boala are evoluție insidioasă, fără modificări vizibile pentru că sunt afectați, mai întâi, limfonodulii profunzi (portali). Animalul bolnav este apatic, anemic, anorexic, semne ce se accentuează progresiv.

Semne specifice apar când procesul tumoral se dezvoltă în
mod semnificativ în organele și zonele ce permit abordarea clinică, mai ales hiperplazia limfonodulilor prescapulari, precrurali, poplitei, retromamari, subaxilari, cervicali, iliaci.

De regulă, limfonodulii sunt afectați simetric și sunt foarte duri în reticulosarcom și de consistență mai scăzută în limfosarcom. De asemenea, aceștia sunt mobili, nedureroși și izolați în țesuturile limitrofe.

Dacă localizarea este în plexul limfatic retrobulbar, animalul prezintă exoftalmie și uneori, strabism convergent, conjunctivită, cheratită, cataractă.

Stadiul III – leucemie limfoidă ce durează 3-6 luni și se observă alterarea tabloului sangvin, dominant pe seria limfoidă.

Se caracterizează prin modificări cantitative și de calitate ale leucocitelor și limfocitelor. Gradul diferit de exprimare a modificărilor sangvine, mai ales a seriei limfoide, dar cu caracter de excepție și la monocite și la mielocite, a condus la elaborarea unor clasificări după care se pot distinge leucozele leucemice de cele aleucemice.

La 70% din cazurile cu leucemie sunt prezenți anticorpii precipitanți. Lipsa acestora la unele cazuri este pusă pe seama
alterării sistemului imun sau a evoluției procesului malign spre stadiul IV.

Tabloul clinic asociază sesizarea de către proprietar a unei stări de anormalitate, datorită fluctuațiilor în producția de lapte de la o zi la alta, valorificarea incompletă a furajelor, starea de
oboseală, febra pasageră, slăbire, sensibilitatea la infecții bacteriene, virale, micotice, lipsa de răspuns la tratamentele aplicate, enterite cronice, afecțiuni obstetricale trenante ce pot fi urmate de moarte.

Stadiul IV – limfosarcom generalizat ce durează 2-3 luni și se caracterizează prin tumori sarcomatoase generalizate în țesuturi și organe.

Se caracterizează prin leziuni tumorale și în alte organe, ce sunt rezultatul proliferării limfoide (limfosarcom) și foarte rar, al proliferării reticulare (reticulosarcom).

În funcție de localizarea infiltrațiilor cu celule modificate neoplazic, apar diferite tulburări – de deglutiție, meteorism, circulatorii, excretorii renale (he-maturie), la nivelul
sistemului nervos (paralizii parțiale sau totale) etc.

Diagnosticul leucozei bovine

• Testare serologică.
• Examinarea citologică sau histologică a probelor de biopsie.

Limfosarcomul este adesea inclus pe lista de diagnostic diferențial pentru multe boli din cauza gamei largi de constatări clinice.

Infecția virală este diagnosticată prin serologie sau virusologie,
limfocitoza persistentă este identificată prin hematologie, iar tumorile neoplazice sunt identificate prin examenul histologic al biopsiilor.

Testarea serologică sau virologică pozitivă pentru BLV confirmă infecția virală, dar nu prezența limfosarcomului.

Testarea serologică prin ELISA este cea mai comună și mai fiabilă modalitate de a diagnostica infecția cu BLV. Serologia este nesigură la vițeii care au ingerat colostru de la vaci pozitive pentru BLV din cauza dobândirii pasive a anticorpilor materni care, de obicei, scad cu vârsta de 4-6 luni.

PCR este un test sensibil și specific pentru diagnosticul infecției cu BLV în limfocitele din sângele periferic. Acest test poate identifica ADN-ul proviral al BLV în limfocitele animalelor infectate și poate diferenția vițeii pozitivi de cei negativi în prezența anticorpilor materni.

Diagnosticul de limfosarcom trebuie pus prin citologie sau histopatologie.

Diagnosticul citologic este uneori dificil din cauza frecvenței contaminării cu sânge a aspiratelor.

Tratamentul și controlul leucozei bovine

• Niciun tratament viabil;
• Limitați transferul limfocitelor infectate de la o vacă la alta.

Nu există tratament pentru infecția virală sau pentru limfosarcom la bovine, deși corticosteroizii parenterali pot scădea temporar severitatea semnelor clinice.

Au fost elaborate programe de eradicare; cu toate acestea, succesul a fost variabil, în primul rând din cauza cheltuielilor și a prevalenței mari a infecției în rândul bovinelor din SUA în raport cu costul economic al bolii.

Cel mai frecvent recomandat protocol de eradicare este următorul:

• identificarea animalelor infectate folosind un test serologic;
• sacrificarea imediată a animalelor seropozitive;
• retestarea efectivului în 30-60 de zile;
• utilizarea testului PCR pentru a testa vițeii tineri și ca test complementar pentru a clarifica rezultatele testelor în efectivele cu o prevalență scăzută a infecției;
• repetarea testării și sacrificarea până când întregul efectiv este negativ.

Testarea se repetă apoi la fiecare 6 luni. Turma este declarată liberă când nu au existat teste pozitive timp de 2 ani. Adăugările la efectiv ar trebui să aibă două teste negative cu 30 și 60 de zile înainte de sosire.

Când programele de testare și eliminare sunt insuportabile din punct de vedere economic, programele de testare și segregare au fost recomandate, dar sunt rareori implementate.

Aceste programe necesită rularea a două operațiuni complet separate și necesită resurse suplimentare, inclusiv bani, timp și forță de muncă disponibilă.

Prevenirea leucozei bovine

Eliminarea expunerii la sânge de la animalele infectate este piatra de temelie a protocoalelor de prevenire a leucozei bovine.

La viței, hrănirea cu colostru de la vaci seronegative este adesea recomandată. Cu toate acestea, majoritatea dovezilor epidemiologice sugerează că efectul protector al anticorpilor colostral depășește riscul de infecții, în special în efectivele cu prevalență ridicată.

De asemenea, poate fi luată în considerare înlocuirea hrănirii cu
lapte integral cu înlocuitori de lapte de înaltă calitate. Laptele cu sânge nu ar trebui să fie hrănit niciodată vițeilor.

Trebuie folosită cauterizarea sau alte metode fără sânge de decornare. Echipamentul folosit pentru castrare, tatuare sau implantare trebuie curățat și dezinfectat corespunzător între animale.

Transmiterea poate fi redusă la bovinele adulte prin schimbarea mânecilor rectale între vaci. Însămânțarea artificială sau transferul de embrioni (folosind receptori negativi) pot limita
transmiterea.

În efectivele de carne de vită, utilizarea unui taur negativ poate limita transmiterea; totuși, serviciul natural este o metodă neobișnuită de transmitere virală, cu excepția cazului în care
reproducerea este traumatică sau taurul are veziculită sau altă boală a reproducerii care poate duce la contaminarea spermei cu sânge sau limfocite infectate.

Recomandările suplimentare includ:

• dezinfectarea echipamentelor care au intrat în contact cu sângele sau cu țesuturile corpului;
• utilizarea acelor de unică folosință pentru recoltarea sângelui și injecții intramusculare (este de preferat să folosiți ace de unică folosință pentru vaccinare; cu toate acestea, riscul de transmitere a virusului LEB prin vaccinare subcutanată este scăzut);
• curățarea instalațiilor de manipulare între animale atunci când sunt contaminate cu sânge;
• curățarea țarcurilor de maternitate și fătare după fiecare animal pentru a preveni contactul lichidelor contaminate cu următorul animal;
• controlul muștelor pentru a ajuta la minimizarea potențialului de transmitere asociată cu tabanide, deși această cale de infecție este considerată minoră;
• screening-ul cu atenție a donatorilor de sânge; transfuziile și vaccinurile care conțin sânge, cum ar fi cele utilizate pentru babesioză și anaplasmoză, sunt modalități deosebit de importante de transmitere a bolii.