Avicultură

De mic copil iubeşte animalele şi păsările, iar anul acesta şi-a văzut realizat un vis mai vechi. Vorbim despre Vasile Gorohovschi, un tânăr din oraşul Ungheni, care în acest mod a iniţiat şi o afacere proprie. El acum creşte prepeliţe.

Moldovenii au prins gustul cărnii şi ouălor de prepeliţă. O dovedeşte exemplul omului de afaceri Vadim Antoni din Grătieşti, care acum patru ani a cumpărat 1.500 de pui de această pasăre de câmpie. Datorită cererii mari de carne şi ouă de prepeliţă, fermierul şi-a recuperat investiţia, în doi ani de activitate.

Îmbrăcat la patru ace, primarul de Mândâc (Drochia), Ion Lupaşcu, adună cu grijă ouăle de prepeliţă. Şi-a deschis crescătoria de mai bine de un an, iar cei aproape 30.000 de lei investiţi şi i-a recuperat în doar câteva luni din profitul obţinut. Se împarte între primărie şi fermă, dar spune că le reuşeşte pe toate şi nu lasă pe nimeni la greu.

În ultimele 2-3 secole, ca urmare a extinderii relaţiilor comerciale, în multe ţări au fost introduse cele mai diferite specii de fazani. Drept rezultat al împerecherii fazanului sălbatic cu alte specii de fazani s-a obţinut aşa numitul fazan de vânătoare, care cunoaşte o largă răspândire. Familia fazanilor este împărţită în 9 rase şi mai multe specii, dintre care cea mai cunoscută este fazanul sălbatic.

A. Fazanii de vânătoare

1. Fazanul comun de vânătoare (Phasianus cochicus colchicus). Are culoare a penajului albăstrui – verzui, cu luciu metalic pe gât şi pe cap, ruginie metalică pe cap şi roşie – brună pe restul capului, cu pete aurii sau negre – albăstrui pe abdomen. Coada are culoarea galben – castanie cu dungi subţiri de culoare neagră, transversale pe axa longitudinală.

Femela are conformaţia mai mică, mai fină şi coada mult mai scurtă decât masculul, cu penajul de un colorit mai şters, brun – gălbui deschis, asemănător cu culoarea frunzelor uscate de toamnă, în care-şi face cuibul.

Greutatea corporală la femelă este 600-900g, iar masculul iar la mascul între 1-1,5 kg. Lungimea corporală la mascul poate ajunge la 80-85cm, din care coada reprezintă 30-35cm. Ciocul la fazan este asemănător cu cel al găinilor, potrivit de lung şi uşor curbat. Faşa este lipsită de penaj, de culoare roşie, care în perioada împerecherii capătă o nuanţă aprinsă. Deasupra urechilor prezintă un smoc de pene orientate cu vârful spre în jos. Trunchiul este potrivit de lung, îngust şi strâmt, cu pieptul bine dezvoltat. Coada este formată din 18 pene, aripile sunt puternice, ier picioarele sunt subţiri şi lungi cu 4 degete, prevăzute cu pinteni.

2. Fazanul negru (Phasianus cochicus varietas tenebrotus) reprezintă o varietate comună de fazan de vânătoare, formată în Anglia în jurul anilor 1940-1950. coloritul general al corpului este verde închis la mascul şi aproape negru la femelă. Acest fazan are o talie şi greutate mică, un zbor mai rapid decât fazanul comun şi o producţie de ouă mai mare.

3. Fazanul verde (Phasianus cochicus verzicolor). Este originar din Arhipelagul Nipon. Este unul din fazanii cu talia cea mai mică, caracterizat de un penaj foarte frumos colorat şi un zbor foarte rapid. Masculul are capul de culoare verde închis, gâtul verde cu nuanţe albastru-roşcate, spinarea pe partea anterioară este de o culoare verde închisă şi pe cea posterioară cenuşiu-albăstruie, iar pieptul este verde cu nuanţe metalic-bronzat. Abdomenul este brun închis, cu laturile cenuşii-castanii. Coada este verde, cu cele 18 rectrice barate cu linii transversale subţiri, negre – castanii. Femelele au un penaj de culoare mai închisă şi uniformă pe tot corpul.

4. Fazanul mongol (Phasianus cochicus mongolicus). Spre deosebire de fazanii anteriori, are pe gât un inel de culoare albă, numai la masculi. Acest inele este întrerupt pe faţa anterioară a gâtului. Culoarea penajului este verde închisă, cu nuanţe metalice pe cap şi pe gât. Pe piept are culoarea brun-roşcată cu reflexe roşii-aurii, iar spinarea este de culoare închisă, brun-castanie, cu luciu roşiatic pe penele cozii. Femela are o culoare deschisa, uniformă. Caracteristica acestei rase este monogamia. Femelele încep ouatul timpuriu, au o producţie mai mare de ouă, iar puii sunt caracterizaţi printr-o viteză mare de creştere (caracter important pentru creşterea acestei specii în captivitate).

5. Fazanul chinezesc gulerat (Phasianus cochicus torquatus). Are în jurul gâtului un inel de culoare albă închisă complet, întrerupt uneori în partea posterioară, dar niciodată anterior. Culoarea penelor este brun-gălbuie, cu nuanţe verzi pe cap, galben-portocaliu pe umeri şi părţile laterale ale trunchiului verde pe partea posterioară a spatelui, brun-roşcat cu nuanţe aurii pe piept şi gri-albăstrui pe rectricele codale. La femele, coloritul are un fond general mai deschis roşcat, nuanţe mai închise pe spinare

6. Fazanul de Formoza (Phasianus cochicus formosanus), are o talie mai mică decât fazanul chinezesc, cu care se aseamănă la culoare. Nuanţele coloritului la mascul sunt mai deschise cu precădere pe flancuri şi porţiunea anterioară a spinării. La femele, nuanţele de culoare sunt mai închise pe spinare decât la masculi.

B. FAZANUL DE DECOR

1. Fazanul auriu (Chrysolophus pictus). Este fazanul cu talia cea mai mică, dar în schimb şi cel mai frumos. Masculul prezintă pe cap şi gât o formaţiune de pene sub forma unui moţ, prelungit pe partea postero-inferioară a gâtului, sub formă de glugă. Culoarea penajului este foarte variată la mascul (cu un amestec de roşu aprins, albastru şi castaniu) şi foarte simplă la femelă, de culoare brună.

2. Fazanul argintiu (Genaeus nycthemerus) are o talie mare, asemănător cu rasele de găini uşoare. Caracteristic acestuia este moţul de culoare neagră, care se continuă pe partea dorsală a gâtului. Spinarea şi coada la masculi au o culoare argintie. Femela are colorit uniform, pe toată suprafaţa corpului, de nuanţă brună închisă.

3. Fazanul regal (Symaticus reevesii) este specia de fazan cu cea mai mare talie, cu o lungime totală a corpului la masculi de peste 2m, din care coada reprezintă până la 1,5m. culoarea capului, ca şi a gulerului-inel de pe gât este albă, restul corpului fiind galben împestriţat cu negru. Penele rectrice au culoare deschisă, barate cu dungi subţiri negre şi brune. Este o specie de fazani bine adaptată condiţiilor din Europa.

Diferenţierea dintre mascul şi femelă este foarte pronunţată la fazanul sălbatic. Masculul este de culoare verde sau albastru închis, penajul capului având tente metalice strălucitoare, cu smocuri ridicate bine pronunţate, penele capului fiind asemănătoare unor corniţe. Pieptul are culoarea roşiatică a cuprului, cu o strălucire înspre albastru-violet. Partea superioară a spatelui are culoarea roşiatică a cuprului, înspre un roşu auriu iar partea inferioară şi penele exterioare ale aripilor sunt de o culoare ocru deschis. Coloritul femelelor este maroniu deschis, cu nuanţe gri închis în regiunea capului, gâtului şi pe părţile laterale ale pieptului.

Fazanul sălbatic are o lungime totală medie de 85-100cm. Coada are o lungime de 45-50cm şi este compusă din 18 pene ascuţite şi foarte elastice. Femelele depun în medie între 40-45 de ouă, mergând până la maximum de 55 de ouă. Aceşti fazani se cresc uşor în voliere , care sunt nişte cuşti de dimensiuni mari, confecţionate din plase de sârmă. Masculii cântăresc între 1,3kg şi 1,5kg iar femelele în jur de 1kg.

2. PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE

Fazanul este o pasăre m

Creşterea puilor de curcă în propria gospodărie, se face cu cloşti (pot fi curci sau găini), iar durata este de 45-60 zile, până când puii se pot descurca singuri şi cloştile îi părăsesc. 

Datorită faptului că fazanul nu a fost domesticit, creşterea lui în captivitate prezintă anumite particularităţi, aşa că sensul de extensiv, semiintensiv şi intensiv este cu totul altul decât cel cunoscut la păsările domestice de fermă.

Comportamentul crescătorului de fazani trebuie să fie unul special faţă de orice specie sălbatică. Să evite stresul de orice fel, care poate avea efecte dăunătoare nebănuite, atunci când comportamentul faţă de această specie este brutal, fără menajamente şi precauţii deosebite.

Pentru crearea unor ferme de creştere a fazanilor trebuie ales un loc liniştit, ferit de vânt, bătut de soare, unde iarba se usucă uşor. Crescătoria de fazani poate fi construită din cărămizi, scânduri sau din pereţi de beton.

Fazanii maturi sau aflaţi în creştere pot fi crescuţi, în perioada neproductivă, în crescătorii comune. De obicei, acestea sunt reprezentate de un şopron sau streaşină, înconjurată din 3 părţi şi având o comunicare directă cu o volieră. Voliera se construieşte din plasă de sârmă, cu înălţimea de 2-2,5 m, marginea de sus trebuind să fie răsfrântă spre interior, pentru a se preveni evadarea păsărilor. Ochiurile plasei pot să aibă dimensiuni de la 2x2 cm pe o înălţime de 1m, iar peste această înălţime se poate folosi o plasă cu ochiurile de 4x4 cm. În acest fel, păsările sunt apărate de animalele de pradă şi alţi dăunători.

Acoperişul volierei poate să fie realizat tot din plasă de sârmă, fixată pe stâlpi din lemn sau metal, dispuşi la o distanţă de 4-6 m unul de celălalt. Baza construcţiei trebuie să fie din beton, cu o adâncime pe perimetru de până la 80 de cm, pentru a nu se permite rozătoarelor sau altor animale de pradă să treacă pe sub plasa de sârmă. Unii crescători de fazani preferă să folosească în locul plasei metalice, ca plasă de acoperire, o plasă din material sintetic, deoarece în cazul creşterii unei rase mai bătăioase, atunci când se încaieră, păsările zboară pe verticală şi se pot răni.

În perioadele cu vreme mai nefavorabilă, mai ales iarna, fazanii se adăpostesc sub streaşină. În aceste voliere comune, fazanii sunt adăpostiţi, de obicei, pe timpul iernii până la începutul sezonului de împerechere. Dacă se realizează construcţii mai uşoare, pentru a se evita pătrunderea frigului, este recomandabil ca pe lângă pereţii volierei, în afara împrejmuirii, să fie aşezate baloturi de paie sau rogojini care protejează de frig şi vânt.

Odată cu apropierea anotimpului de înmulţire, fazanii sunt aşezaţi în voliere mai mici, aşa-numitele cuşti pentru cuibul de ouă. Pentru o familie de fazani este necesară o cuşcă cu suprafaţa de 4-6 m2 (2x2 sau 2x3 m), iar pentru fazanii cu coada mare este necesar ca această suprafaţă să fie ceva mai mare (4x4 până la 5x6 m). O parte din volieră se acoperă cu o folie de plastic sau cu rogojini, care o păzesc de vânturi puternice şi de soare.

Masculii sunt foarte agresivi şi iritabili şi se lovesc cu ciocul prin gardul de sârmă. Iată de ce volierele se acoperă, suplimentar, cu un înveliş opac (din plastic, tablă, PFL, rogojină) la o înălţime de 45-50 cm de la sol. În cazul volierei permanente este preferabil ca aceasta să aibă podele mai calde, din cărămidă sau asfalt, acoperite cu 4-5cm de nisip. Trebuie evitată podeaua din pământ sau lut, deoarece poate o fi o sursă de infestare cu paraziţi, bacterii, mucegaiuri. În plus în timpul iernii sau după ploaie se transformă în noroi, iar păsările capătă o înfăţişare neatrăgătoare.

Atunci când sunt crescute rase de fazani iubitori de căldură şi când există şi condiţii climaterice mai uscate, lângă volieră se ataşează un coteţ de păsări. Pentru fiecare pasăre se alocă 2-3 m2 din suprafaţă. Dacă se ia în considerare natura sălbatică a fazanului, este de dorit ca condiţiile din volieră să se apropie, cât se poate de mult, de cele din mediul natural. Legătura cu lumea vegetală trebuie să fie extinsă la maximum. În fermele mari, terenul este cultivat cu plante, precum lucernă, trifoi, rapiţă, eventual se pot planta şi arbuşti, şi copăcei, care să satisfacă instinctul fazanilor de a se ascunde, pe de o parte, iar pe de alta, mărind valoarea decorativă a volierelor: molizi, gutui sălbatic, pin negru, păducel, stejar, salcâm.

Volierele trebuie, de asemenea, să fie împodobite cu ramuri uscate de copaci, bolovani, trunchiuri de copaci, care să le dea animalelor iluzia mediului lor natural.

În unele crescătorii se fac nişte voliere uşoare şi mobile, care se mută periodic, o dată la 2-3 zile, dintr-un loc în altul. Acestea constau dintr-un cadru realizat din scânduri peste care se întinde o plasă de sârmă. Se dispun la 10-15 m una de alta, în formă de tablă de şah, pe un teren cu o vegetaţie bogată.

În fermele mari pentru creşterea fazanilor, cuştile pentru depunerea ouălor se dispun pe câteva rânduri, cu un coridor de lucru între ele. Sub streaşină se pune un cuibar pentru depunerea ouălor, însă este posibil ca femela să nu-l agreeze şi să-şi facă alt cuib pe pământ sau în arbuşti. Pentru a da posibilitatea păsărilor de a dormi la înălţime de sol, în cuşcă se pun nişte putini de circa 1m înălţime. În cuşcă se mai pun adăpătoare, un jgheab pentru mâncare, o troacă pentru nisip şi alte substanţe minerale, precum şi o lădiţă cu nisip amestecat cu cenuşă, pentru spălare.

În fermele pentru vânătoare, care dispun de terenuri întinse, pe o suprafaţă de 20 m2 se instalează 10 fazani adulţi sau 15 fazani aflaţi în creştere.

Creşterea naturală sau sistemul de creştere extensiv

În acest sistem, ecloziunea se face în mod natural, cu cloşti (găini), cu ouă procurate de la firmele de fazani organizate sau ouă recoltate din terenurile de vânătoare, din cuiburile periclitate. Puii, după ecloziune, se cresc în mod natural, cu ajutorul cloştii adoptive, până la vârsta de 60-90 de zile, când sunt părăsiţi de cloşti.

Sistemul de creştere cu cloşcă captivă înlătură neajunsurile creşterii cu cloşti în libertate. În acest sistem, cloşca este închisă într-o cuşcă (cutie de creştere), având dimensiuni de 70x70 cm pentru găina cloşcă. Cutia de creştere este un miniadăpost, închisă complet pe 3 laturi şi acoperită, latura a 4-a (faţada) este prevăzută cu stinghii, în poziţii verticale, la distanţă, astfel încât să nu permită ieşirea puilor, astfel că joacă rolul unei „crescătoare artificiale", care prin cloşcă asigură căldura necesară puilor în primele zile de viaţă şi în continuare, până ce puii părăsesc cloşca.

Hrana pentru cloşcă se administrează în faţa laturii prevăzute cu gratii, în imediata apropiere a acesteia, aşa fel încât cloşca să ajungă cu uşurinţă să consume hrana.

Cutiile de creştere se pot amplasa pe terenuri cu vegetaţie bogată şi valoroasă (lucernă sau trifoişti cu talie foarte mică, cosite frecvent), care se mută dintr-un loc în altul, la intervale de câteva zile.

În jurul cuştilor se amenajează volierele din plasă, cu ochiuri foarte mici (ceva mai mici de 2x2 cm), care să nu permită puilor să iasă şi să-i ferească, în acelaşi timp, de anumite răpitoare. Terenul de amplasare a cuştilor este bine să fie pe sole cultivate cu plante care atrag insectele (recomandabil lucernă sau trifoişti). Locurile alese pot în pădure, în poieni sau în imediata apropiere a pădurilor, sau în câmp, sub unii arbori care să asigure umbra necesară.

Cu o săptămână înainte de amplasarea cuştilor în câmp, lucerna va fi cosită în fâşii paralele, late de 3-4 m, despărţite una de alta de zone de 15-20 m, astfel încât puii să găsească frunze verzi, crude şi insecte, dar să se şi ascundă în vegetaţia mică (lucernă sau alte plante). Pe măsură ce vegetaţia creşte, aceasta va fi cosită, în timpul nopţii, când puii sunt închişi, astfel asigurând puilor, permanent, hrană naturală (plante verzi, fragede şi insecte) de bună calitate.

Cutiile de creştere se amplasează pe pajişti, în rânduri paralele, la 25-30 m una de alta. Cutiile pot avea pardoseala din plasă de sârmă cu ochiuri foarte mici, iar în zonele cu precipitaţii foarte abundente, pardoseala poate fi construită din carton asfaltat, iar cutia va fi aşezată pe un strat de nisip, uşor mai ridicat (5-7 cm).

Pe o "pajişte de creştere" se grupează, pe cât posibil, pui din serii apropiate de ecloziune (naturală sau cu cloşti).

În primele 2-3 zile de viaţă, puii sunt ţinuţi închişi în cuşti de creştere sau într-o îngrădire de plasă mică, de câţiva mp, până ce învaţă să vină la chemarea cloştii. În aceste 2-3 zile hrana puilor se administrează lângă cloşcă, care va chema puii la mâncare. Din a 4-a zi puii sunt lăsaţi să caute şi ei hrana, fiind chemaţi pentru consumul tainului de hrană de către îngrijitor. Practic, lăsarea puilor liberi în pădure şi sălbăticirea acestora se fac la vârste variind de la 60 la 90 de zile, în situaţia în care fazanii se cresc pentru popularea fondurilor de vânătoare.

Creşterea în captivitate a fazanilor (sistemul semiintensiv)

Se practică în voliere de ouat, împărţite în compartimente cu suprafaţa de 18-20 m2 pentru fiecare familie formată dintr-un mascul şi 6 femele.

De asemenea, pot fi folosite "volierele de grădină", pentru loturi de 25 de fazani la 100 făzăniţe (raport 1:4), cu suprafeţe de 500-700 m2. Ouăle obţinute de la făzăniţe pot fi incubate natural (cu cloşti) şi puii se cresc cu cloşti captive. În cazul în care creşterea se face pentru popularea fondurilor de vânătoare, puii obţinuţi se vor elibera la 60-90 de zile în pădure, odată cu fazanii adulţi, dacă fazaneria îşi lasă puii să se obişnuiască cu acestea. Puii vor fi chemaţi de îngrijitor prin fluierături scurte, permanent cu aceeaşi melodie. Seara, pentru culcare, îngrijitorul va închide puii să fie cât mai egal repartizaţi în fiecare din cutii.

În momentul în care se observă că numărul de insecte pe o anumită parcelă se reduce, cutiile de creştere, cu cloşti şi pui, se mută pe o altă parcelă.

Treptat, pe măsură ce puii devin mai independenţi de cloşti, şi încep să doarmă pe crengile unor copaci sau arbuşti (în interiorul volierei), se reduce numărul de cloşti, cutiile de creştere rămânând însă pe loc (ca locuri de refugiu şi adăpost), iar hrana se administrează ca şi până atunci, în apropierea acestora. După ce se îndepărtează cloştile în totalitate, hrana se depune în apropierea cărărilor spre pădure sau chiar în pădure.

Creşterea intensivă a fazanilor

Se practică folosind sistemul de creştere pe toată durata vieţii economice a fazanilor. În acest sistem, fazanii sunt crescuţi toată viaţa închişi în voliere, hale adăposturi pentru ouat şi pentru iernat. Puii se obţin prin clocit sau prin incubaţie artificială, putând fi crescuţi natural sau artificial.

Puii pot căpăta destinaţii diferite, cei obţinuţi din loturile de elită se cresc până la maturitate pentru împrospătarea efectivului matcă destinat producţiei. Altă categorie de pui pot fi crescuţi pentru producerea de carne sau pentru repopularea fondurilor de vânătoare. Popularea fondurilor de vânătoare se face la vârsta de 90 de zile a puilor.

Producţia de ouă a făzăniţelor sălbatice nu depăşeşte 25-30 de ouă, în timp ce femelele selecţionate pot realiza producţii de 65-80 de ouă/cap/sezon de ouat.

Hrănirea şi exploatarea fazanilor adulţi destinaţi reproducţiei

Pentru lunile de iarnă, fazanii adulţi care formează efectivul matcă cu destinaţie pentru reproducţie în voliere trebuie să aibă un şopron pentru adăpostire şi tufişuri formate din arbuşti în care păsările se pot ascunde.

În mod obişnuit, volierele se amenajează la marginea unei păduri sau chiar în pădure sau lângă o lizieră sau pâlcuri de pomi şi arbuşti, pe un teren uşor înclinat şi bine drenat, bine înierbat cu vegetaţie valoroasă (lucernă, trifoi), cu expoziţie spre sud.

Înainte de popularea volierelor, fazanii se vaccinează antipestos. Volierele sunt împrejmuite cu plasă de sârmă şi acoperite cu acelaşi material. În voliere se amenajează un compartiment de ouat şi un compartiment de iernat. Voliera de iernat este căptuşită în exterior cu pereţi din stuf sau coceni.

Pentru timp de iarnă, fazanii sunt întreţinuţi în aceste voliere de iernat, în grupe mari formate dintr-un număr mare de familii (o familie este formată din 6 făzăniţe şi un fazan). Pentru fiecare 50 de familii (300 de făzăniţe şi 50 de fazani) se asigură o rezervă de masculi, în număr de 10-12 capete.

Sper că această informaţie să constituie o garanţie a succesului dumneavoastră în desfăşurarea acestei afaceri, deoarece un volum mare de investiţii nu asigură întotdeauna obţinerea veniturilor grase.

Sursa: flux.md

Creşterea raţelor de carne este activitate foarte profitabilă în condiţiile în care sunt îndeplinite cele mai importante caracteristici tehnologice privind furajarea şi asigurarea condiţiilor de microclimat.

Creşterea raţelor se face în 2 faze:

Faza 1, durează 2 săptămâni, când densitatea de populare este de 15-20 cap./mp.

Faza 2, durează din săptămâna 3 când densitatea este de 10-12 capete la 3 săptămâni scăzând la 8, 6 şi respectiv 4 capete la sacrificare, la vârsta de 2 luni.

Aşternutul: se pot folosi ca aşternut paie (curate, fără mucegai) sau talaj de lemn, care se aşează într-un strat de 5-10 cm grosime. Periodic aşternutul se completează pentru a preveni formarea unor zone umede (înainte de instalarea aşternutului, adăpostul se va dezinfecta obligatoriu). În perioadele călduroase (cu temperatura de peste 20 grade C) bobocii pot fi scoşi afară, însă atenţie la razele soarelui care pot afecta ochii bobocilor mici.

NICIODATĂ NU FOLOSIŢI CÂRPE SAU HÂRTIE ca aşternut. Menţin umiditatea şi sunt mediul perfect pentru dezvoltarea bacteriilor.

Temperatura: în primele 7 zile se asigură 30-32 grade C, după care se reduce cu câte 2-3 grade C/săptămână până se ajunge la 16-18 grade C. În prima lună de viaţă bobocii sunt mai sensibili la temperaturi scăzute deoarece sistemul de termoreglare nu este încă bine dezvoltat, însă după ce se îmbracă în pene pot suporta temperaturi mai joase. Pentru asigurarea temperaturii necesare se recomandă folosirea becurilor de căldura în infraroşu 150, 250 W.

Lumina: în prima săptămână se asigură lumina 24h/zi, după care se reduce cu câte o jumătate de oră/zi, până la 14 zile, când ajungem la 17h/zi, durata care se menţine până la sacrificare. Dacă însă doriţi să sacrificaţi bobocii mai repede, este recomandat să menţineţi 24h lumina /zi pe toată durata creşterii deoarece lumina stimulează consumul de apă şi furaje.

Adăparea: se asigură permanent apă proaspătă la discreţie. Pentru adăpare se pot utiliza adăpătorile de la pui sau adăpători tip jgheab (se calculează un front de adăpare de 5 cm / boboc). Este recomandat ca adăpătorile să fie amplasate în locuri în care se poate schimba mai uşor aşternutul (sau) chiar pe o suprafaţa betonată, cu gratar sau nisip, deoarece frecvent suprafaţa din jurul adăpătorilor va fi umedă.

Furajarea: pentru furaje se pot folosi hrănitori circulare ca şi cele pentru pui sau hrănitori tip "jgheab" (când se calculează un front de furajare de 2,5 cm/boboc). Se poate folosi de asemenea şi furaj măcinat, însa acesta se lipeşte de ciocul bobocului, caz în care este nevoie de un vas cu apă unde îşi pot spăla ciocul. Această practică atrage după sine umezirea aşternutului, iar furajele rămase în acest vas cu apă pot fermenta, astfel devenind sursa de îmbolnăvire. Pentru evitarea acestor neplăceri, vasul cu apă va fi mereu curăţat şi amplasat într-un loc mai uşor de curăţat.

O alta varianta de administrare a furajelor măcinate este sub formă umedă. Umezirea furajului se face chiar înainte de administrare şi doar cantitatea care urmează a fi consumata în următoarele 2-3 ore. Atenţie! Furajul se alterează uşor, fapt care obligă să fie consumat repede.

De asemenea, în furajarea raţelor se poate folosi şi masa verde proaspătă şi pălită care se administrează de la două săptămâni în completarea raţiei şi nu înlocuind furajele de bază.

Sursa: agroland.ro

 

Gâştele sunt păsări de curte uşor de îngrijit, cresc repede şi au o sănătate robustă, fiind foarte rezistente la îmbolnăviri. Deşi mai puţin populare decât găinile, interesul manifestat pentru creşterea lor în gospodărie este în creştere, constituind o activitatea care se poate realiza cu succes la costuri reduse.

Adăpostul se poate construi cu destulă uşurinţă, iar materialul furajer este valorificat în totalitate. Cererea de carne şi ficat de gâscă este destul de mare, aşa încât există o oportunitate veritabilă de a contribui pentru a fi satisfăcută pe de-a-ntregul. Deşi conţinutul de grăsime al acestei cărni este aproape la fel de mare cu cel de proteine, acesta se poate reduce prin preparare.

Avantajele majore ale consumului de carne de gâscă sunt legate de faptul că este foarte bogată în fier, zinc, fosfor şi potasiu. În plus, mai puţin de 100 de grame de carne de gâscă asigură porţia zilnică necesară de vitamina B12. Este indicată şi recomandată în caz de anemie şi întărirea organismului ori situaţii de convalescenţă.

Dacă îţi doreşti să creşti gâşte în propria gospodărie, trebuie să ţii cont de câteva aspecte menite să respecte cerinţele acestor păsări. Găştele sunt păsările cele mai indicate pentru a trage foloase de pe urma luncilor ori păşunilor nefolosite. Dacă mai există şi un izlaz ori o mică apă curgătoare în vecinătatea voastră, este locul ideal pentru dezvoltarea armonioasă a acestor păsări. Poate cea mai recunoscută caracteristică a lor este modul extrem de gălăgios în care se pot manifesta, de aceea sunt considerate şi buni păzitori.

Vă spunem în cele ce urmează care sunt principalele condiţii şi cerinţe de creştere pentru a pune bazele succesului unui asemenea demers. Pe parcursul procesului de creştere, puii trebuie să se bucure de căldură. Asiguraţi-vă că tot spaţiul este încălzit în mod corespunzător, cu ajutorul unui radiator cu gaz ori cu o lampă cu raze inflaroşii. Pe timp călduros, dacă păsările au respiraţia sacadată şi ciocurile deschise, e necesar să le puneţi la adăpost, ferite de arşiţă.

Spaţiul în care sunt ţinute păsările trebuie să fie încăpător şi să le permită să se simtă în siguranţă, la adăpost de prădători. Libertatea de mişcare este importantă şi se stabileşte în funcţie de vârsta gâştelor. Pe un aşternut bun pot fi crescuţi în condiţii avantajoase 50 de boboci de o zi pe metru pătrat. În timpul creşterii, până la sfarşitul celei de-a treia săptămâni pot fi crescuţi cca. 15-10 pui/mp. Din cea de-a patra săptămână, până la taiere, cca. 4 gaste/mp. Pe podelele de sârmă împletită, densitatea poate fi mai mare cu o treime.

În ceea ce priveşte aerisirea, în adăpost trebuie să existe suficient oxigen. Dacă conţinutul de amoniac este prea mare, apar senzaţii de înţepături nazale şi ale ochilor – care se lipesc, vederea fiind împiedicată. Puteţi aerisi prin ferestre, ventilatoare, guri de aerisire ori burdufuri de folie găurită. Păsările trebuie să aibă apă tot timpul la dispoziţie. În funcţie de temperatura ambientală, nevoia zilnică de apă a unei gâşte în curs de îngrăşare însumează în prima săptămână de viaţă cca. 0.05 l pe zi şi se ridică la 0.1 l în următoarele saptămâni, până la cca. o jumatate de litru zilnic. Este suficient dacă pasărea poate atinge şi absorbi apa introducând ciocul 1 cm în adăpătoare.

E bine ca găştele mature să aibă posibilitatea de a se scălda din când în când, pentru a-şi îngriji penele şi a se răcori. Asiguraţi-vă, pe cât posibil că apa în care se bălăcesc nu este murdară. Acelaşi lucru se aplică şi apei din care acestea beau, care trebuie să fie proaspătă. Este recomandat să nu turnaţi apă peste cea existentă deja în recipient, deoarece se pot forma bacterii iar păsările se pot îmbolnăvi.

În ceea ce priveşte hrana, le poate fi administrat furaj granulat ori măcinat. Primul are avantajul că reduce risipa, iar păsările cresc mai repede. Cel de-al doilea necesită un vas cu apă în apropiere, pentru ca bobocii să-şi poată spăla ciocul. Furajul se alterează uşor, aşa că trebuie consumat destul de repede. De asemenea, apa din recipient trebuie schimbată frecvent, resturile de furaje pot fermenta şi cauza astfel îmbolnăvirea păsărilor.

Pentru formarea aşternutului pot fi utilizate paiele de cereale, rumeguşul uşor sau talaşul şi turba fibroasă. Acesta trebuie schimbat zilnic şi păstrat uscat. De asemenea, în furajarea gâştelor se poate folosi şi masa verde proaspătă şi pălită care se administrează de la două săptămâni în completarea raţiei şi nu înlocuind furajele de bază. Gâştele mai consumă şi iarbă, foi de salată ori varză, păpădie şi grăunţe.

Legat de iluminare, gâştelor le poate fi asigurată lumina şi în timpul nopţii. Le stimulează apetitul şi le potolește. Igiena este o condiţie necesară pentru a obţine rezultatele dorite în cazul creşterii păsărilor de curte, iar gâştele nu fac excepţie. Murdăria şi umezeala favorizează dezvoltatea virusilor, bacteriilor şi gândacilor de tot felul care ataca organismul păsărilor.

Sursa: agroland.ro

1. Incubaţia

Ouăle pentru incubat trebuie să aibă o fertilitate de minim 90% şi trebuie conservate în cele mai bune condiţii pe perioada dinainte de introducere la incubat.

Păstrarea ouălor trebuie să fie făcută într-o cameră răcoroasă, la o temperatură de 10 – 15 grade C, dar nu pentru mai mult 7 zile. Pe timpul păstrării ouăle trebuie să fie periodic întoarse cu 180°.

Ouăle mici sau prea mari, ouăle cu coaja rugoasă sau pigmentaţie albăstrie sau chiar deformate nu sunt ouă bune pentru clocit. Ouăle pentru clocit trebuie să fie curate, cu coaja întreagă, să aibă un aspect uniform, să nu fie nici prea mici şi nici prea mari, să aibă coaja netedă şi tare, să prezinte o pigmentaţie maronie bine distribuită pe suprafaţa cojii şi să aibă cel mult 5 sau 6 zile. Acestea trebuie colectate de la cuştile unde se află o grupă de 1 la 3, un mascul la trei femele, care să fie împreună de cel puţin 7 zile. În perioada în care nu se doreşte colectarea de ouă pentru încubat se recomadă modificarea grupei la 1 la 5.

Timpul de incubare al ouălor de prepeliţă este de 16 zile. Temperatura în incubatoare, măsurată deasupra oului cu un termometru, ar trebui să fie între 38 şi 38,5 grade Celsius. Trebuie avut în vedere că termometrul să nu atingă ouăle, se măsoară temperatura aerului din incubator, nu temperatura oului pus la clocit, deoarece între cele două există o diferenţă. Scăderile de temperatură din incubator în perioada clocitului, datorate căderilor de curent, termostat defect sau o încălzire defectuoasă, nu au efect negativ dacă temperatura aerului din încăpere variază între 27 şi 30 grade Celsius. O temperatură permanent ridicată, 40 grade Celsius, şi mai mult, duce la moartea tuturor embrionilor datorită coagulării albuşului. O subtemperatură permanentă de 35-36 grade Celsius prelungeşte termenul ieşirii din ou a puilor şi reduce rezultatul cu până la 20% faţă de numărul iniţial de ouă.

Umiditatea relativă a aerului în perioada preclocirii, adică în primele 14 până la 15 zile, trebuie să fie de 55-60%. Începând cu a 15-a zi, umiditatea relativă a aerului trebuie ridicată la 90-100%, astfel se uşurează ieşirea puilor din gaoace, deoarece se ridică umiditatea din interiorul oului. Aceasta se poate atinge foarte uşor cu ajutorul unei stropitoare de mână. O umiditate mult prea mică în perioada ieşirii din ou poate duce la lipirea puiului de pieliţa oului. Pentru a ridica umiditatea aerului este recomandat să stropim abundent atît ouăle cât şi pereţii incubatorului cu o zi inainte de ieşirea puilor, chiar dacă primii pui au spart coaja.

Întoarcerea de două ori pe zi a ouălor în perioada preclocirii este absolut necesară, pentru a împiedica lipirea embrionului de pieliţa oului şi pentru clocirea uniformă de jur împrejur a ouălor. Ouăle proaspăt puse la clocit nu trebuie întoarse, în primele 36 de ore de incubare, deoarece în această perioadă se formează reţeaua foarte fină de vase sanguine şi de asemenea inima embrionului. La fel trebuie procedat şi cu 36 de ore înainte de ieşirea puilor din gaoace, ouăle nu mai trebuie întoarse deoarece puiul deja format şi-a luat poziţia pentru ieşirea din ou şi nu vrea să fie deranjat.

În timpul primelor 8 ore de la ieşirea puilor din ou este de preferat să nu deschidem uşa incubatorului, prin aceasta nu se va obţine decât o schimbare a temperaturii iar intregul proces al ieşirii din ou ar fi dat peste cap. La 8-10 ore după ce au ieşit primii pui din găoace trebuie efectuat un control, precum şi adunarea puilor ieşiţi şi uscaţi şi aşezarea lor într-o cutie pregatită dinainte. Puii care sunt proaspăt ieşiţi şi nu sunt uscaţi trebuie băgaţi înapoi în incubator. Toate cojile goale trebuie scoase din incubator. Ouăle rămase trebuie verificate pentru a ajuta puii care au ciobit oul dar nu au reuşit să iasă, însă trebuie ajutaţi numai acei pui care au absorbit tot sângele şi au retras sacul vitelin. După alte 8-10 ore se face al doilea control.

2. Creşterea puilor de prepeliţă

O cuşcă pentru creşterea puilor de prepeliţă în primele 10-15 zile de viaţă (timp în care puii au nevoie de o sursă artificială de caldură), trebuie să aibă pereţii inchişi (placaj, pal, etc) iar podeaua şi tavanul pot fi din plasă de sârmă pentru a asigura ventilaţia necesară. Pereţii trebuie să fie închişi pentru a împiedica formarea curentului. Înaintea aducerii puilor în cuşcă, aceasta trebuie să aibă pusă în funcţiune sursa de căldură şi reglată astfel ca temperatura aerului la podea să fie de cel puţin 30-32 grade Celsius.

Dacă temperatura nu se poate măsura se poate observa comportamentul puilor, dacă stau unul în celălalt, temperatura este prea mică, dacă fug de instalaţia de încălzire, temperatura este prea mare. Podeaua cuştii sub instalaţia de încălzire ar trebui acoperită în primele zile cu hârtie de ziar. Sursa de apă, jgheabul, trebuie să fie de 15-20 mm adânc. Pentru a preveni înnecarea puilor, în primele 10-15 zile, este necesară umplerea jgheabului cu pietricele. În primele 3-4 zile se dizolvă în apa de băut un amestec de vitamine şi minerale pentru ca puii să fie asiguraţi cu vitaminele necesare vieţii.

Hrănirea ar trebui să aibă loc la fiecare 2-3 ore, prin împrăştierea unei cantităţi mici de hrană. După 2-3 zile de viaţă se recomandă aşezarea unei hrănitoare care să permită puilor să se hrănească de fiecare dată când le este foame. Hrănitoarea se poate confecţiona dintr-o bucată de placaj sau lemn de 20-25 mm înalţime şi acoperită cu plasa de sârmă cu ochiurile de 10-15 mm. Aceasta îi împiedică pe pui să răcăie prin hrană şi să o risipească. Hrana trebuie să fie de calitate, starter cu un conţinut de proteine brute de 24-27%. După 10-12 zile se poate trece la hrană cu un conţinut de proteine brute de 20-22%. La vârsta de 20-25 zile începe năpârlirea, schimbarea penelor, nu trebuie să vă faceţi griji deoarece nu este semn de boală, este un proces natural. Când puii de prepeliţă împlinesc 21-25 de zile este indicată mutarea lor în alte cuşti unde este posibilă hrănirea şi alimentarea cu apă prin jgheaburi exterioare.

3. Determinarea sexului puilor

Sortarea după sex a puilor se poate face după aproximativ 21 de zile şi numai după aspectul exterior. Masculul are pe burtă pene cu o clară nuanţă de maro iar puii de gen feminin au pe burtă pene gri cu pete negre. Avantajul separării puilor constă în faptul că la masculi se poate da o hrană cu proteine mai puţine 15-16%, care costă mai puţin. Separarea timpurie după aspectul exterior este permisă numai la anumiţi pui. Alţii se pot separa numai după maturizarea sexuală, la 38-40 zile, şi se face astfel: se ţine prepeliţa cu spatele în sus: puicuţa prezintă o cloacă normală, asemănătoare cu a altor păsări, la mascul se poate observa deasupra cloacăi o vezică seminală umflată de culoare roşiatică, iar o uşoară apasare cu degetul mare şi cel arătător pe vezică duce la ieşirea spermei care este cremoasă şi de culoare albă.

Femelele trebuie puse cel târziu în ziua a 35-a în cuştile pentru depus ouăle, pentru a avea timp să se obişnuiască înainte de a începe să ouă. Primele femele încep să ouă după 38-40 zile de viaţă, în a 50-a zi au o rată de ouat de 50% iar la vârsta de 60 de zile ating o rată de 75-80%. Masculii bine dezvolaţi se pot tăia de la vârsta de 45-50 zile.

4. Prepeliţele ouătoare

Pentru prepeliţele ouătoare este recomandat ca pe perioada creşterii să nu se formeze grupe prea mari. O cuşcă cu dimensiunile 120 cm lungime şi 50 cm lăţime poate fi ocupată de 60 de păsări. Cuşca pentru ouat se deosebeşte de cea pentru creştere prin faptul că podeaua este înclinată spre faţa cuştii, pentru a permite ouălor să se rostogolească în canalul de colectare. La construirea unei cuşti pentru ouat trebuie avut în vedere faptul că prepeliţa are o mare nevoie de apă şi că aceasta trebuie schimbată de cel puţin două ori pe zi. 60 de păsări au nevoie zilnic de aproape 3 litri de apă. Igiena este, ca şi în alte crescătorii de animale, o obligativitate ca şi curăţarea zilnică a tăvii cu excremente precum şi asigurarea unei bune aerisirii a spaţiului unde sunt ţinute cuştile.

5. Iluminarea

Pentru o bună producţie de ouă este necesară prelungirea zilei în mod artificial, pentru a ajunge la o durată totală a zilei de 18 ore. Câteva becuri de 15-20 W, bine plasate pentru a ilumina jgheaburile de apă şi mâncare, ajunge pentru 16-24 de cuşti aşezate pe mai multe nivele.

6. Hrănirea

Deoarece prepeliţa are nevoie de o hrană zilnică de aproximativ 20 de grame pentru a produce ouă, hrana trebuie să fie de calitate şi să conţină cel puţin 18% proteine.

Fiecare crescător poate să utilizeze ce amestec de hrană doreşte, important este ca hrana să conţină toate mineralele şi vitaminele importante.

Fiecare schimbare de hrană trebuie facută lent, în decurs de 3-4 zile, pentru a evita deranjamentele pe tractul intestinal. Ca metodă de hrănire este folosită hrănirea printr-un jgheab exterior deoarece această metodă uşurează munca, diminuează pierderea hranei şi înlătură posibilitatea amestecării hranei cu excremente. Deoarece capacitatea unui jgheab pentru hrană este prea mică pentru nevoia de hrană pentru o zi a prepeliţelor este necesară umplerea lui de mai multe ori pe zi. Acesta trebuie să fie umplut cu hrană cel mult două treimi pentru a evita risipa de hrană. Se poate observa că la o nouă dare a hranei, chiar dacă mai este mâncare în jgheab, multe prepeliţe sunt atrase spre o nouă hrănire.

7. Adăparea prepeliţelor

Asigurarea apei se poate face prin mai multe metode însă trebuie ţinut cont de faptul că prepeliţele au nevoie tot timpul de apă proaspată şi rece, să bea când vor. O modalitate simplă şi cel mai des întâlnită este adăparea prin jgheaburi puse pe margine sau pe peretele din spate al cuştii. Această metodă este rentabilă şi uşor de manevrat, cel puţin din punctul de vedere al umplerii cu apă proaspată. Este recomandat, în perioada de creştere a puilor şi o dată pe lună în creşterea celor mature, administrarea în apă a unui amestec de vitamine şi minerale (Polivit, 3,4 zile).

Sursa: ouaprepelita.com

După ce a intrat în posesia unui nou investitor, la fabrica de păsări din Floreni, Anenii Noi, a început un proces intens de modernizare şi reutilare în scopul sporirii competitivităţii. Procesul a început de la eficientizarea consumului de energie.